vineri, 3 septembrie 2010

Blestemul aurului si fascinatia comorilor

Aurul constituie o incomensurabila fascinatie. Obtinerea lui în cantitati consistente înseamna schimbare radicala de statut existential.Numeroase tezaure descoperite in Romania i-au nenorocit pe cei ce le-au gasit, deoarece erau pazite de Blestemul comorilor jurate.


Putine lucruri au tulburat intr-o atit de mare masura mintea oamenilor precum fascinatia comorilor. Cu toate acestea, rari au fost cei care, dupa ce au tulburat somnul de veacuri al vreunui tezaur, au mai apucat sa se si bucure de norocul lor. Nebunia sau o moarte cumplita s-au abatut mereu asupra lor, ca o pedeapsa dura. De la anticii jefuitori ai mormintelor egiptene pina la arheologii de azi, toti cautatorii de comori au platit un aspru tribut de singe. Adevar sau legenda, fie ca este vorba despre "blestemul faraonilor", "razbunarea" regilor incasi sau puterea magica a amuletelor de jad care pazesc linistea vechilor morminte ale imparatilor chinezi, peste tot in lume exista superstitia ca bogatiile incredintate spre pastrare pamintului sint pazite de o autoritate transcendenta. Si in credinta noastra populara, existenta comorilor este plasata tot sub semnul magicului, iar protectia lor este incredintata unor puteri malefice. Puse in miscare prin intermediul unor juraminte ciudate, se spune ca acestea aduc ghinionul si chiar moartea asupra celor care le nesocotesc.Nimeni n-ar putea spune, nici macar cu aproximatie, care este cantitatea de metale pretioase ingropate, de-a lungul timpului, pe teritoriul Romaniei. Ascunderea bogatiilor s-a facut in mare taina si, dupa moartea "depunatorilor", nimeni nu a mai stiut nimic despre ele. Disparute fara urma, comorile au alimentat legendele, intarite uneori si de deductiile istoricilor.



Prima si singura monografie consacrata comorilor a aparut acum aproape o suta de ani, ca volum secund dedicat de folcloristul Tudor Pamfile Mitologiei românesti (Comorile, Bucuresti: Librariile Socec & Comp, C. Sfetea, Pavel Suru; Leipzig: Otto Harrassowitz; Viena: Gerold & Co, 1916). La fel ca întreaga lucrare, facea parte din prestigioasa colectie Din vieata poporului român", lansata, comandata, premiata si publicata de Academia Româna. O editie recenta a retiparit toata mitologia colationata de batrânul Pamfile într-un singur volum (Bucuresti: Editura Grai si Suflet - Cultura Nationala", 2000), Comorile ocupând paginile 286-337. Referintele urmatoare si citatele vor utiliza volumul recent.

Sistematic, Pamfile începe cu îngroparea comorilor". Interesant, prima justificare sau alternativa pe care o enumera este aceea de natura criminala: Se fac calcari, calca hotii pe unul, îl prada si pâna la o împarteala dreapta, tihnita si ferita, jaful se îngroapa chiar în noaptea dintâi si astfel de câte ori nu ramâne acolo pentru veacuri agoniseala rapita, mai ales dupa ce justitia osândeste si viata de temnita ucide pe faptas! Si daca atâtea lucruri putrezesc cu vremea, ramân banii si sculele, Ă«odoareleĂ», pe cari rugina nu le poate macina decât dupa veacuri. O întâmplare, si cineva o descopere".

Asadar, economia averii poate avea ca pandant etologia criminalitatii. Tezaurul neasigurat devine adesea comoara pitita subteran, fapt care duce automat la existenta unor economii, mitologii, psihologii (fantasme si obsesii) ale comorii.

Oricum, locul comorii ascunse trebuia însemnat, iar repertoriul semnelor ce marcheaza locurile care sa nu dea nimanui de banuit" este mare: în vatra focului, sub pat, sub pragul usii, în grajd sub iesle, în dosul casei, sub sau lânga copaci însemnati cu crestaturi, în inima" carelor, în peretele bisericii. Pamfile reda povestea unui gospodar inteligent, care-si pastra banii într-un craniu de cal, adica într-un recipient si loc care fusese ignorat si dispretuit de toti.



Alt motiv traditional pentru îngropare era grija ca acele agoniseli sa nu încapa cu sila în mâna straina", adica în mâna turcilor, muscalilor sau a tatarilor navalitori. Printre prilejuri, sa nu se uite rasmiritele, vrajbile, când lumea trebuie sa se puna la adapost în graba" - mai adauga Pamfile. La plecarea din tara, bogatii turci au lasat îngropate multe comori. Dar cele mai multe comori ne sunt ramase de la acei soi de oameni care a trait înaintea noastra, adica de la Uriesi sau Jidovi". Înainte ca sa dispara de pe toata fata pamântului, respectivele fapturi fabuloase îsi îngropau mortii împreuna cu marile lor averi. Si focurile arata chiar locurile unde sunt îngropare comorile Uriesilor. Da ferit-a Sfântul sa poti pune mâna pe comorile istea! Te-ai alege cu vreo poceala, dar cu isprava nu. Câti nu s-au încercat cu lucrul asta, fel si chip. Zadarnica le-a fost truda. Ca se duceau oamenii, faceau sapaturi unde zareau focurile si ajungeau chiar de loveau cu hârletul de ceaunul care suna dedesupt. Dar nu puteau sa-l scoata nicidecum. De ce sapau, de aceea ceaunul se lasa tot mai jos si niciodata nu puteau sa-l dea afara".

Afara de comorile bune, lasate dinadins sa fie gasite (spre norocul cui se va întâmpla sa le afle"), exista si comori legate, blastamare, vrajite, ca nimanui sa nu priasca". Acestea au fost îngropate de oamenii rai si zgârciti. Unii n-aveau urmasi si fie îsi ascundeau averea cu intentia de a o regasi si a beneficia de ea ulterior, fie cu dorinta prapadirii comorii si a evitarii sa devina bunul altcuiva. Oricum, afurisirea", adica blestemul lor i-ar fi lovit pe cei care totusi ar fi gasit respectivele tezaure.



Mai întotdeauna omul îsi îngroapa comoara cu mânie si cu o dorinta ca tot el sa aiba parte de dânsa la o vreme prielnica, iar când aceasta n-o mai poate dori, din pricina unei vârste înaintate, rautatea sufletului sau îl face sa doreasca mult ca agonisita lui sa nu intre niciodata pe mâinile nimanui, ci pe vecii vecilor sa ramâna nestiuta si neclintita în pamânt". Asa explica Pamfile legamântul, ursirea, blestemul, vraja sau închinarea, adica procedeul prin care comorile devin inaccesibile sau periculoase. Comorile rele sunt, de fapt, date în paza Spurcatului sau Necuratului, iar acesta sau alte spirite rele tin comorile ascunse si pocesc, tâmpesc, betegesc sau soimanesc" pe cautatori.

Uneori, spune Pamfile, cei ce-si îngroapa comorile pun legaminte cari trec peste margenile glumii". Alteori comoara este blastamata sa nu fie gasita si luata decât cu moarte de om". Totusi, pe comoara se poate pune mâna si de ea se poate beneficia în anumite conditii:

1. Sa n-aiba nimeni parte de-o comoara daca nu va face cu o parte din bani milostenii: sa dea sarindare pe la biserici si mânastiri, sa faca o fântâna lânga un drum, sa cumpere niste vaci pentru case nevoiasi cu multi copii, sa faca case pentru femei vaduve, sa cumpere pamânt pentru copii orfani si alte binefaceri de soiul acesta; numai astfel urmând ceilalti bani vor aduce sporul în gospodaria lui si-i vor pregati fericirile de pe lumea cealalta, caci «dar din dar se face rai»".

2. De comoara sa n-aiba parte decât cel ce-a îngropat-o".

3. Sa n-aiba parte de comoara decât cel ce va intra în tainita unde a fost încuiata, în ziua când usile se vor deschide singura, cum de pilda este ziua de Pasti".

4. Sa n-aiba parte de comoara decât cel ce va descuia lacatele lazilor cu bani sau ale usilor de la tainita cu iarba fiarelor".



Una dintre multele istorisiri despre contactul real al oamenilor cu comoara rememora: Se zice ca în interiorul piscului Orlea se afla un palat ruinat, care-i plin de toate avutiile si scumpetele lumii. Palatul întreg de aur, acoperit cu diamante, usile, mesele, scaunile, podelile de argint, iar în palat, pe tronuri stralucitoare ca soarele sed împarati, cu coroanele pe cap, razemati pe toiege. Încolo, prin palat vrafuri de galbeni de-ti iau ochii. Portile acestui palat, spune traditiunea, sunt jos, în undele râului ce curge pe sub pisc. Ele însa nu se deschid decât o data în an si anume când da întâi sa toaca, în ziua de Pasti; atunci se da apa în laturi, se deschid portile si stau deschise cât tine serviciul divin în dimineata de Pasti. Cine va pândi aceste momente poate sa intre în palat si sa-si ia avutia cât voieste. Daca însa ar apuca sa se închida portile înainte de a iesi el, atunci trebuie sa stea închis pâna la anul. Când eram în scoala la Hateg, scrie culegatorul acestei povestiri, era un locuitor în oras, cam într-o ureche de altfel, despre care se zicea ca a patit-o, de a sezut un an închis în palat. Cu toate acestea, sarmanul era sarac lipit pamântului. Se vede ca nu putuse lua nimic din avutiile fermecate ale palatului".

Comorile sunt stapânite si pazite de Duhul, stima, Schima sau Scima banilor sau comorilor. Fiinta respectiva poate lua forma umana sau animala (vulpe, lup, câine, pisica, cocos, capra) sau vegetala (frunza). Pentru banii sau comorile bune", curate", faptura mitologico-fantasmagorica se numeste pe alocuri Înger, sau Cel Alb, si ia forma unui barbat cu barba alba sau a unei femei cu cosite albe, oricare având hainele albe. Comoara poate fi pazita si de o umbra sau chiar de un Zmeu. Oricum, multe povesti de gen spun ca cei intrati în camarile subpamântene ale comorilor au dat chiar de Dracul, Necuratul sau Nichiduta. Ciudat, inclusiv acesta actioneaza ca o instanta morala, miluind pe cine se adevereste sarac si cinstit si pedepsind pe hraparetii cu gândul la înavutire.


Zice povestea ca sub niste dealuri ponorâte, captusite cu paduri, erau niste pivniti unde, de multa vreme, decând cei mai batrâni de azi nu mai tin minte, erau zacaminte de bani. Se spuneau multe pe socoteala banilor celora, ca cine cum trecea pe acolo era ispitit de hrubele acelea, de dealurile ce purtau în sânul lor atâta banarit. Dar de la o vreme tot si-ar fi luat lumea de o grija; ar fi zis ca acele ce se spun sunt minciuni babesti, dar în tot anul, la Pasti, banii raspundeau ca sunt, prin flacara albastrie-vinetie ce pâcâia în întunericul noptii Învierii./Toti erau ispititi, dar nimeni nu îndraznea sa se atinga, ca obiceiul Celui-cu-Coarne e sa-si puna coada pe tot ce-i lasat în parasire. În pivnitele acelea salasluiau multi Cornorati./Într-o buna zi un român trecea pe acolo, si cum s-a gândit la saracia lui si la bogatia ce sta degeaba în pivnitele Cornoratilor, a oftat adânc. Si cum privea omul nostru spre pivniti numai vede ca un cap negru, ce aducea a cap de om daca i-ar fi lipsit cornitele, iesa la iveala si-l întreaba:/- Ce oftezi, mai române?/- Cum sa nu oftez daca îs sarac lipit pamântului si am o casa de copii ce trag a moarte, de foame!/- Mai, hai cu mine în pivnita! zice Cornoratul./Românul nostru a cam sfeclit-o deodata, dar pe urma s-a gândit ca i-i totuna, ori o trai, ori o muri, si si-a tinut cumpatul si a intrat în întunecimea pivnitelor dupa Uciga-l Toaca./- Tine cusma! îi zice Întunecatul./Si i-o umplu cu bani de aur ce straluceau ca soarele, de s-a luminat în beciurile întunecoase si umede./- Eu stiu, zice Dracul, ca cele ce spui tu sunt adevarate, ca am fost aseara pe la tine si am vazut cum se bateau copiii pentru o bucata de mamaliga. La altul nu i-as da nimica, dar tie îti dau, ca te stiu ca esti sarac!/Pe urma, Dracul se facu nevazut, iar omul nostru, zapacit si de vedenia Necuratului si de stralucirea aurului, a iesit din hrubele acelea si s-a dus acasa. S-a sfatuit cu femeia si s-au pus pe gaspodarie. În câtiva ani nu-l mai cunosteai de bogat ce era. Si pentru ca era cu stare si-a facut si fini si cumetri multi./ Adeseori se punea în capul mesei la crâsma si mai tragea câte oleaca de chef cu cumetrii, dar de platit platea el tot. Cumetrii nu prea îndrazneau sa-l întrebe de unde are bani, dar într-o zi, când omul nostru era mai cu chef, l-au îmbatat. Si el a spus si cum si de unde are el banii. Oamenii din sat auzind si-au pus în gând sa se duca si ei la pivnita. Da popa, auzind, i-a sfatuit sa nu se duca, ca sa nu pateasca ceva. Se gândea însa la altceva popa./Oamenii l-au ascultat. Popa nostru a mai strâns si alti popi, erau cam la douazeci de toti, si au pornit cu icoane si în cântari bisericesti spre pivnitile stapânite de Draci. Cum ajung, iasa Scaraoschi./- Ce cautati voi, bre? zice el./- Bani! raspund popii./- Mai, voi luati de pe vii si de pe morti si tot nu va saturati? Ia stati sa va arat eu bani!/Si ca din pamânt au iesit multe cornite la gura pivnitii si s-au burzuluit Dracii si au facut praf din icoane si din popi./Acum malurile s-au risipit de ploi si banii s-au scufundat tot mai în inima pamântului, dar de atunci, de când cu patania popilor, nu se mai apropie nimeni sa caute bani" (Pamfile, p. 301-303).

Cel ce afla o comoara necurata si voieste sa o sape aude un glas care îl întreaba, ca sa-i dea un suflet de om, ca altfel nu i se va da, ci-l preface în carbuni sau altceva. Cei ce nu voiesc sa asculte de acest glas, ci fara sa dea ceea ce li se cere se ating de comori necurate, nu li se arata, caci îndata li se primejduieste una sau mai multe vite sau lor însisi li se strâmba gura sau li se ia o mâna sau un picior, sau alta boala grea da fara veste peste dânsii." (T. Pamfile, Comorile..., p. 303).

Dar cea mai frumoasa povestire o noteaza Pamfile de la minerii din Muntii Apuseni, pentru care Vâlva este o tânara egal seducatoare si cruda.



Vezi ca cu Vâlva baii nu te poti prinde, ca ea îi mai mare peste aur. Pesemne o fi batrâna si zgârcita si se mânie când vede ca pun oamenii mâna pe comorile ei. De aceea cred eu ca se napusteste asupra bietilor baiesi si îi omoara asa din senin!/-Nu-i asa, cumetre. Vâlva e o femeie tânara si frumoasa si nu îmbatrâneste niciodata. Cât pentru aur - ce-i pasa ei? Doar tot aurul e în mâna ei, tot aurul, ma, si cel de la noi si cel din Corna, si din Rosia, si din Buciumani./-Îmi spunea tata ca Vâlva e tânara si frumoasa. Îsi pune ochii pe câte un fecior mai zdravan si când îl întâlneste singur prin vreun colt de stiolna i se arata./-Feciorul ramâne uimit de atâta frumusete si nu poate scoate nicio vorba. Atunci ea îl mângâie si îl dezmiarda, spune ca i-i drag de el si ca are sa-i arate pe unde sa cerce dupa aur. Si asa se pomenesc unii deodata în belsug. Dar Vâlva le cere un singur lucru: sa nu spuna la suflet de om ca au dat fata cu ea, caci daca vor cuteza sa-si caste gura sunt pierduti. Si, vezi cum e omul, când da de noroc: nu stie sa-si puie straja gurii, si apoi Vâlva îi sugruma ca pe niste pui de vrabie. Dar pe urma tot ei îi pare rau, caci ce ti-e drag tot drag îti ramâne, si dupa ce a omorât un om da aur din belsug celorlalti, ca sa-si ispaseasca pacatul. De aceea e credinta la baiesi ca daca omoara baia vrun om dam de aur gros." (p. 304).

Duhul fiecarei comori îngropate deschide periodic portile acesteia. Momentul are loc fie primavara, fie toamna, în ziua arderii", a deschiderii" sau a jucarii" flacarilor pe deasupra comorii. O flacara galbuie indica o comoara de aur, para roscata sau albicioasa apartine unei comori de argint, iar para albastrie tradeaza banii de arama. Alte credinte spuneau ca flacara alba e deasupra banilor ruginiti, cea rosie indicând bani buni. Culoarea flamelor jucând deasupra pamântului poate indica si natura maligna (para albastrie) sau benigna (para albie sau galbie, uneori albastra) a comorii. Comorile curate sau banii cei buni ard dupa miezul noptii, dupa ce cânta cocosii, pâna catre ziua si ziua pâna de amiaza, când Diavolul si toate duhurile necurate nu au nici o putere pe lume. Comorile necurate si banii rai ard în cealalta jumatate de zi si de noapte, adica de la amiaza si pâna la miezul noptii, fiind în puterea Necuratului cu totul." (Pamfile, p. 307).

Comorile ard anual sau, pentru unii, abia tot la sapte ani. Diferentiat, comunitati rurale sau întregi zone culturale considera ca aratarea aceasta a comorilor are loc în ajunul sarbatorilor de Sfânt Vasile, Blagovestenie, Florii, Joia Saptamânii Mari, Pasti, Sfântul Gheorghe, Ispas, Duminica Mare si Rusaliile, Sfântul Petru, Sfântul Ilie, Sfântul Dumitru, Craciun.

Oricum, aflarea comorii, fie ea buna", e o chestiune de noroc, iar folcloristul Pamfile enumera mai multe metode de obtinere, atragere sau facilitare a sansei.

Pentru a fi cineva norocos trebuie însa sa îndeplineasca anumite lucruri:/Sa nu mânânce nimic în Ajunul Bobotezii; astfel urmând, cea dintâi comoara ce-i va iesi în cale va fi a lui./Sa mânânce multa pane mucezita./Când vede întâia data curcubeul sa ia doua cofe cu apa si sa se duca în coate si în genunchi pâna acolo unde bea el apa si acolo va afla o comoara./ Sa se puna, în ziua de Sf. Gheorghe, pe pântece, lânga un iaz sau apa curgatoare si sa se uite neclintit în apa pâna ce va vedea un peste. Sapatorul de comori trebuie însa ca sa vada în apa un sarpe alb; în contra muscaturii lui ajuta chiar apa în care se misca el; trebuie sa-i taie capul cu o moneda de argint, sa-l îngroape în pamânt si sa sadeasca usturoi pe el. Daca mânânca sapatorul de comori din acest usturoi copt, nemijlocit înainte de ziua Sf. George, apoi nu numai ca câstiga darul de a vorbi cu toate pe câte le-a facut Dumnezeu, ci poate auzi chiar cum creste iarba. El câstiga prin aceasta si puterea de a sapa comori observate./ Un astfel de norocos trebuie sa fie om credincios în cele sfinte, curat si bun la inima, caci Dumnezeu nu îndreapta pasul spre bogatie tuturor pacatosilor. Unul ca acesta trebuie sa stea la pânda îmbracat în haine curate si când va vedea para sa alerge si sa puna semn. Aceasta curatenie si bunatate de suflet trebuie s-o aiba si cât timp sapa comoara, caci daca unul ar avea gânduri vrajmase asupra altuia comoara se va scufunda în pamânt cu vuiet mare si nu va mai putea-o scoate." (p. 310).

La finele secolui 19, preotul-folclorist Simeon Fl. Marian vorbise inclusiv despre sacrificii: Daca oamenii sunt într-un gând si cu inima buna unul asupra altuia, si daca banii sunt curati atunci pot sa-i sape în voia cea buna, caci nimic rau nu poate sa li se întâmple. Daca însa banii sunt necurati, adica sunt în stapânirea celui Necurat, atunci nu se poate scoate decât prin jertfirea unei vite oarecare pentru cel ce i-a ascuns. Ba câteodata se cere chiar si jertfa de om. Si cel ce vrea sa sape comoara trebuie sa juruiasca un copil, sau de nu, moare însusi." (cf. Pamfile, p. 310).

Oricum, credinta ca banii sau comorile sunt predestinate, ca nu ramân decât la insi dinainte stabiliti este ferma. Si e ilustrata prin multe istorisiri cu aspect de basm sau povestire. O baba si un mosneag, de exemplu, erau bogati si înainte sa moara au pus toti banii la un loc într-o caldare si-au îngropat-o. Mosul întreaba:/-Tu cui dai, babo, banii?/-Eu îi dau Dracului, raspunse baba./-Eu, zise mosul, îi dau copilului care s-o naste în ceasul asta!/ Au murit si i-au îngropat, si a trecut apoi o vreme. O fata se nascuse tocma-n ceasul când a vorbit mosul si din ce colt al lumii va fi fost a venit în satul mosului si al babii. Într-o zi, când ducea oile la pascut, îi iesa un om înainte si îi spune:/-Nu vii, fata, sa-ti iei banii, ca m-am saturat de când ti-i pazesc!/ Fata se uimi, si seara, când se întoarse, îi spuse lui tata-sau:/-Tata, tata, asa si-asa.../Tata-sau n-a crezut. A doua zi iar îi iesi omul în cale./- Nu vii, fata, sa-ti iei banii, ca-i las acolo sa ti-i iai singura, de-i putea!/Fata iar se înspaimânta si-i spuse lui tata-sau ca nu se mai duce cu oile, ca i-i frica. Tata-sau se duse cu ea si s-ascunse dupa o tufa. D-acolo vazu cum vine omul si-i vorbeste fetii. Atunci îi spuse:/-Daca ti-o mai zice de bani tu sa-i spui: nu stiu de ce bani vorbesti; du-ma sa-i iau, ca eu nu stiu sa-i gasesc!/ Asa a facut si omul a dus-o în-
tr-un loc, a sapat pamântul si a dat caldarea mosului. A început sa-i numere banii: unu fetii, unu lui... pâna ramase într-un galben; pe ala îl rupse în dinti si dadu jumatate fetii si jumatate lui. Apoi îsi lua partea si dus a fost pâna azi./Fata cu banii si-a facut o mândrete de case cum n-au mai fost altele-n sat. A fost cinstit Dracul în felul lui." (Pamfile, p. 312).

Pentru aflarea comorii si accederea la bani folcloristii mai redau si rituri ciudate, cu planta numita buricul pamântului, agheasma si rugaciuni imperative sau descântece: Va înconjur si va poruncesc, banilor, sa iesiti afara, precum a poruncit Dumnezeu în dealul Vavilonului de au iesit multe feluri de hrana pentru cei cinci cuconi si mai multe suflete; asa poruncesc si acestui loc sa iasa banii afara! Pâna acum ati fost ai pamântului, dar de acuma înainte sunteti ai nostri, cari suntem aici. Si va stropesc cu apa de la casa lui Dumnezeu, strânsa de la noua locasuri, ca sa fuga ce este pe lânga voi, banilor, pâna nu stropesc, dar de n-a fugi îl nimicesc." (Pamfile, p. 317). Iar pentru momentul saparii recomandarile magice enumera lumânarea din ziua de Pasti, tamâia din cadelnita popii si usturoiul.

Dar în majoritatea cazurilor proprietarul comorilor nimanui este Diavolul, majoritatea povestilor despre comori îl prezinta ca atare, iar majoritatea indivizilor care pun mâna pe comori o fac nu datorita destoiniciilor personale, ci deoarece bizarele duhuri protectoare le permit accesul sau chiar îi invita si-i daruiesc. Oricum, în majoritatea povestilor, omul care a intrat în contact cu diavolul, stima, duhul sau vâlva comorii si care a pus mâna pe o parte din aur sfârseste prin a încalca restrictii, conditii sau promisiuni, sfârseste prin a pierde sau risipi avutul dobândit.

Comoara este o realitate arheologica rara; iar mitul, fascinatia si obsesia parvenirii prin descoperirea vreunui tezaur - mult prea populare. Oricum, pânda nocturna dupa flacarile indicatoare de comori, ca si sapatul dupa comoara" sunt realitati etnografice si sociologice, desi caracteristice trecutului, egal ample si nestudiate. Chiar si geografii si topografii, nu doar arheologii vorbesc despre forma geodezica speciala care este movila sapata". Adica despre o forma de relief datorata împatimirii si credintei ca - în conditiile unui destin sau noroc facilitat prin inocente sau intentii filantropice, ca si prin rituri sau descântece - comori si tezaure îngropate pot deveni averi personale.



Niciun comentariu despre subiectul „Blestemul aurului si fascinatia comorilor”:

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.