joi, 11 noiembrie 2010

Legenda pietrei sacre a dacilor

Povestea noastra incepe demult, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin cunoscute, in timpurile in care oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din mijlocul naturii-mama. Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemnele si frunzele copacilor. Uneori, mai simplu, se traia in pesterile din munti.



Grotele ofereau o mai mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana necesara vietii.Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne, femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copiii si batranii acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului… O simpla piatra legata de un bat devenea nu numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai periculoasa arma.


In acest cadru greu de imaginat pentru copiii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un fapt nemaiintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste.Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin, linistita ca multe altele asemanatoare ei si care nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare.


Se spune ca dintr-o stea indepartata tare s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut intr-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la strabunii lor spun ca in acea clipa s-a vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga.


Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre.


Ar fi cazut in niste munti de basm, cu paduri falnice, marete si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in mestesugul vanatului. Pasamite aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea, asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre acele locuri. In cadere, piatra ar fi aprins, cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul dintre adaposturile oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe de nori grei din care incepuse sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci.


Parca toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de pacate, sau altcumva. Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra cazuta din inaltimi continua sa arda raspandind in jur o lumina atat de puternica incat ai fi putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare. Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor, au rupt-o la fuga care-ncotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca secerati.


Si-au lipit fetele de pamantul fierbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si sfarsitul. Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra. A ramas tintuit locului, privind fascinat la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o fara nici o greutate si a dus-o in pestera in care locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii.


Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera pe la adaposturile lor si nu mica le fu mirarea cand vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca in pestera sa lucrul care pe ei ii speriase de moarte. Nici unul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostru ezita indelung pana sa intre in grota. Numai ca piatra nu intarzie prea mult sa-si arate utilitatea: ori de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci. Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii se bucurau si de lumina ei binecuvantata.


Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau neincetat lumina si caldura ce-o primeau. Desi fusesera mai intai infricosati de piatra, oamenii incepusera de-acum sa-i cunoasca folosinta si il invidiau pe cel ce o luase in stapanire.
Fiecare si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare, pizma dadu la iveala cruzimea si reaua vointa.


Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra si apele de sub pestera se inroseau adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga din locul in care fusese asezata de cel ce o adusese in pestera. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se apropie de ea, insa cum o atingeau cum se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil, mai tare decat focul chiar si nu era posibil sa fie atinsa decat de stapanul ei.


Era singurul ce se putea apropia fara sa fie ars. Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna: datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea si a ridicat-o de pe piedestalul sau, lumina a devenit orbitoare, iar strigatele de groaza ale atacatorilor s-au auzit pana departe tare. Piatra avea sa-si arate si multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent. Bunaoara, era suficient pentru omul nostru sa o ridice la nivelul pieptului si din ea pornea o raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste, omul nici macar n-a mai incercat sa-si apere avutul. Piatra o facea singura si pedepsea pe oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in interiorul pesterii. Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia stapanului pietrei avea acum hrana din belsug.


Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca eroul nostru era privit de toata lumea ca un fel de conducator. Greu, dar sigur, viata reintra in normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp, nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata fara lumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va naste cineva anume pentru a le descoperi. Care este sortirea acestei mane ceresti? Sa nu o luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii. Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-i fusese harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor. Pesemne, soarele va rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste deplinatatea puterilor pietrei.


Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu reusea s-o atinga, nici macar urmasii lui.


Locul ii era cel pe care-l stim deja, pe masa din grota, stralucirea nu-i era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-i poata folosi puterile o data cu stingerea celui ce o gasise. Asa ca nu fu nevoie de foarte multi ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sa o priveasca.


Cei mai tineri ii stiau doar povestea si nu prea credeau in puterile ei la care nu fusesera martori. Era lasata in pace, neatinsa, cei care-si abateau calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsera din viata.Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni, piatra disparu impreuna cu piedestalul sau. Pe nimeni nu mai interesa unde ar putea fi, iar cum anii se transformau pe nesimtite in secole, nici macar cei mai batrani nu mai aveau cunostinta ca existase candva o frantura de stea cazuta pe pamant.


Pestera ramasese nelocuita, oamenii coborasera spre poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost pentru o noapte cate o fiara salbatica sau un drumet ratacit. Un lucru ciudat se petrecea totusi: bunaoara, de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei forma aducea cu cea a unui batran.


Unda luminoasa statea ce statea iar apoi, dintr-o data, fara sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca n-ar fi existat niciodata. Oamenii erau mirati si speriati totodata de aceasta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc. Nici unul dintre cei care erau acolo n-ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului. Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se indreptau intr-acolo decat arar pentru a aduce ofrande celui pe care-l considerau Zeul Necunoscut. Incetul cu incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copiii lor la fel, dar lumina cu forma de mosneag aparea de fiecare data la locul ei. Oamenii se hotarara sa-si numeasca zeul Mos Timp, pentru ca numai el parea a putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul. Si vom opri povestea in loc pentru o clipa pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era spiritul celui care, candva, gasise piatra si caruia ii fusese harazit sa o aiba in stapanire.


Era Duhul Pietrei Sacre, asa cum avea sa fie numit ceva mai tarziu de Geto-Daci. Pasamite, Steaua Mama si Piatra Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea sa nu mai fie vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire. Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa vederii muritorilor de rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau tot mai putini pana la nasterea alesului. Cateodata, atunci cand nimeni nu se afla prin imprejurimi, in noptile senine, Mos Timp scotea Piatra pe varful muntelui. In acele momente, toate piscurile din vecinatate erau luminate ca ziua de razele imprastiate de ea.


Impreuna cu Duhul, Piatra Sacra ajuta la paza acestor mirifice plaiuri. Puterile nevazute erau atunci de partea stramosilor. Din pacate, de multe secole Piatra nu a mai aparut pe munte, dar daca vreodata veti vedea in plina noapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti fiecare ca marele moment a venit. Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile ce urmeaza… asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre. Mos Timp simtea vremurile care aveau sa se abata peste destinele tarii. Se hotari sa aiba grija de ceea ce avea sa devina avutia cea mai de pret a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de cei alesi. Duhul stia ca va veni vremea in care dusmanii neamului vor stapani puteri mari si se vor apropia mult de ea. Bunaoara, trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca si mai bine. Greutatea de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra va fi atat de mare, incat numai alesul Stelei Mama si al Zeilor va putea razbi. Lacatele ce-o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte ivare care, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti.


Cu ajutorul Pietrei, el sapa in stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja Piatra de privirile simplilor muritori. Din pacate, nu peste multa vreme, muntele avea sa ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce se intampla afara si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi ascuns in munte alaturi de Piatra, deasupra ultimei Sali, cea aflata in chiar inima muntelui, Duhul a sculptat o bucata de stanca dandu-i forma unui cap de om.


Totodata, el ii darui stancii puteri nebanuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, ochii si urechile Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac. Nu numai Mos Timp si Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii stiau ca trebuie sa vina si sa depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra, pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din ceruri care niciodata nu pregetau, in acele vremuri, sa ajute in timpuri de izbeliste.


Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Piatra Sacra, au ramas pe locurile lor spre a indruma soarta poporului si a frumoasei tari ce se nascuse.


Astazi Piatra se afla in inima Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand curat ii pot auzi vorbele. De F. Crainicu, C. Ionita.

Frumos, nu? Felicitari autorilor !



7 comentarii despre subiectul „Legenda pietrei sacre a dacilor”:
Anonim spunea...

Poate ar trebui gasita piatra aceasta... Mai mult decat e nevoie a gasi oricine comoara, e nevoie a gas piatrade temelie a poporului daco-român, sa faca ordine odata in aceasta tara...

Anonim spunea...

"frumoasa" poveste....
daca am reusi sa ne curatam interior de toata ticalosia sadita de altii,sa fim drepti si harnici cum erau daci, mosii nostri,respectand si iubind VATRA si toti fratii nosti de sange din jurul EI sigur Mos Timp si Mama Stea bucurosi vor reapare sa-si vada Fii

gabi spunea...

Ca text literar, e foarte frumos si merita laude; ca legenda, e egal cu zero, scuze ca o zic. Daca ar fi fost o legenda adevarata, de genul "auzita de la cutare din satul X in data de.... " as fi aplaudat de doua ori. Decat sa inventam povesti, mai bine mergem pe teren si le punem pe hartie pe cele adevarate, care stau sa moara de batranete odata cu ultimii lor pastratori. Oricum, felicitari autorilor!

Himeko spunea...

Daca veti cauta mai bine, veti afla ca autorii acestei carti (si, implicit, al acestui articol) s-au inspirat din sutele de legende povestite de un baci din muntii Apuseni, legende spuse din tata in fiu.
Deci nu sunt produsul imaginatiei autorilor.

Himeko spunea...

muntii Bucegi* , nu Apuseni

Anonim spunea...

Frumoase cuvinte Anonim dar pe vremea dacilor erau legi si reguli nescrise dar respectate. Daca cineva din vatra satului sau din vecini fura animalul altui satean era prins si omorat ca sa fie un exemplu pentru alti posibili hoti.
Dar acum ....................... e boierie pentru cel viclean.

Anonim spunea...

Dar nu trebuie sa ne intoarcrm tocmai la daci sa vedem cum poate redeveni poporul drept si cinstit.
Hai sa ne amintim de Vlad Tepes care a reusit sa opreasca pentru o perioada de timp cersetoria si hotia in Tara Romaneasca iar rezultatul care a fost ? A fost tradat de boieri pentru ca nu mai puteau fura cat vroiau de la popor si l-au vandut pe Vlad turcilor spunand unde se afla. Acum turci zic ca el a murit in inchisoare la Istambul nu la Viena dar cine stie.
Hai sa luam un exemplu mai aproape de noi, A. I.Cuza fost ofiter in armata deci om iubitor de dreptate. A urcat la tron sprijinit de boieri si mai apoi cand a introdus reforme (legi) care sa puna ordine in tara si a obligat sa se foloseasca ca unitate de masura un singur fel si marime de oca (ocaua lui Cuza) sa nu mai exziste sarlatani care sa te fure la masura ce s-a intamplat ? A fost dat jos de pe tron si expulzat in germania tot cu ajutorul boierilor.
Concluzia, cu o floare nu se face primavara.

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.