duminică, 21 noiembrie 2010

Misterul razboinicilor geto-daci si al coifurilor de aur si argint

Comoara de la Peretu

In casa lui batraneasca din satul Peretu, Alexandru Trana se aseaza tacticos pe coltul patului acoperit de un macat inflorat. E un batran maruntel, nu mai are aproape nici un dinte in gura si daca ii privesti ilica de lana si pantalonii vechi, de tergal, nici prin cap nu-ti trece ca ai in fata descoperitorul uneia dintre cele mai importante comori ale Romaniei: Tezaurul de la Peretu. "Pai, o s-o iau de la inceput, cum am descoperit eu coiful", spune Alexandru. Desi cunoaste povestea pe dinafara, toata familia se strange in jurul sau, pentru a asculta inca o data ceea ce eu aud pentru prim
a oara. "Vasazica, situatia se prezinta asa: era de dimineata si eu tocma aram terenul de la gradina Cap-ului. Trecusem o data peste el pan la capat cand, a doua oara, am luat in lama de la tractor ceva. Era o tabla si eu am impins-o incolo. "Ete, o tabla", zisei. Am luat-o si am aruncat-o alaturea, pe canal. Vazui eu ca nu era chiar o tabla, ca parea de arama, da zic, ce treaba am eu? Am aruncat-o. Da in canal, acolo, a gasit-o paznicu si a dus-o la cosaru lui, la cabina de paza. Dimineata, iar m-am dus la gradina, ca mai aveam de arat. Si paznicu vine la mine si zice: "Bai, Sandule, unde ai gasit tu tabla aia, ca aia nu e tabla obisnuita". "Da ce-i?", m-am mirat. "Nu stiu, da tabla nu-i. Hai sa mai vedem", zice. Si-am mers. Ne-am dus sa mai scarmam, ca eu stiam locu. Si asa ne-am dat seama ca acolo era ceva."  Alexandru Trana face o pauza si se uita pe fereastra ca si cum ar vrea sa verifice daca mai este tractorul in curte. Tractorul a ramas pasiunea lui. Si in 71, cand a descoperit tezaurul, tot tractorist era. Avea 30 de ani pe atunci. Era prea tanar ca sa inteleaga ce comoara gasise, ce descoperise acolo, la Cap. In afara de tabla de arama, il impresionase un coif ce parea facut cu lucratura de aur, dar era "canit", murdar de tarana, dupa cum statuse ingropat. Abia a doua zi, cand in gradina Cap-ului s-a trezit cu militia, cu oameni de la primarie, de la partid si de la Muzeul din Alexandria, a inteles ce descoperise el in pamant: o comoara. Cei de la militie au venit si i-au scotocit toata casa, in pod, in beci, in curte, in ograda gainilor. Il banuiau ca dosise ceva. Dupa asta, acasa la el s-a instalat un domn de la Muzeul din Alexandria, arheologul Emil Moscalu. "Domnu Moscalu locuia aici, in camera asta. Platea chirie si aducea aici toate obiectele pe care le gasea acolo, pe camp, unde sapa cu oameni angajati din sat - 25 de lei pe zi. Coiful ala era cel mai frumos, da au gasit mai multe, niste paftale asa, de pus pe piept, niste roti de caruta. Erau toate aici, intinse pe hol. Au sapat atunci pana au ajuns la pamantul viu. Abia dupa aia au plecat."
Spre uimirea intregului sat, movila din curtea Cap-ului s-a dovedit a fi un mormant traco-getic, vechi de aproximativ 2500 de ani, apartinand unui reprezentant al aristocratiei locale. Mormantul a fost descoperit in locul numit de sateni "La Izvoare". Avea doua camere funerare: in prima camera se afla scheletul inconjurat de obiecte din ceramica, varfuri de sageti, cutite din fier, vase de bronz si obiecte de argint aurit, puse intr-un vas de bronz. In cea de a doua camera, arheologii au descoperit cu surprindere ca razboinicul nu fusese inmormantat singur: doi cai, doi caini, o vaca si un car cu patru roti de fier fusesera ingropate alaturi. In total, peste 50 de obiecte de argint placat cu aur, printre care si un coif de argint aurit, in greutate de aproximativ 750 de grame. Imediat, in sat au inceput sa circule povesti despre o comoara nemaivazuta. Oamenii spuneau ca razboinicul ce purta pe cap coif de aur iesise invingator intr-o lupta napraznica, in urma careia fusese ranit mortal. Unii ziceau ca murise in glorie, pe campul de lupta, altii ca fusese doar grav ranit la picior, murind mai tarziu. Oricare ar fi fost cauza, cavalerul cu coif de aur fusese inmormantat princiar, cu onoruri, ca un erou.



Coiful din tezaurul de la Peretu
 Fratia coifurilor

Tin in mana fotografia coifului de aur de la Peretu, a carui istorie am venit sa o aflu in sat, de cum am auzit povestea descoperirii lui. Cum de nu se stie nimic despre el? De ce nu s-a scris niciodata in presa? Cum se explica anonimatul marilor descoperiri arheologice facute pe teritoriul Romaniei?
Coiful gasit in mormantul de la Peretu iti atrage atentia imediat. Impodobit cu reprezentari animaliere in relief, are pe frunte doi ochi hipnotici cu sprancene neobisnuite, sprancene mari si ingrosate, in asa fel incat privirea ochilor pare necrutatoare. Pe cele doua obrazare se afla insa niste motive ciudate, a caror semnificatie e greu de ghicit. In timp ce pe obrazul stang se afla un tap, pe cel drept o pasare tine un peste in cioc si un mic animal in gheare. Pe toata portiunea coifului ce protejeaza ceafa sunt trei cerbi. Ce reprezinta desenele astea? Sunt cu siguranta niste simboluri, dar ce semnifica? Mi-am pus intrebarile astea impreuna cu cel mai apropiat specialist pe care l-am gasit in Peretu: profesorul de istorie al satului, domnul Vanatoru Marin, cel ce a realizat si o foarte buna monografie a localitatii. In micul sau laborator de istorie, burdusit cu harti prafuite si atlase roase de vreme, pasionatul dascal imi vorbeste despre epoci trecute, civilizatii locale uluitoare, despre care nu se stie nimic. "Am auzit ca alte cateva coifuri asemanatoare cu cel de aici ar fi fost descoperite pe teritoriul Romaniei. Cei ce le purtau erau capetenii ale Fratiilor trace, viteji ce se legasera cu juramant sa apere aceste pamanturi. Se zice chiar ca a fost prima incercare de unire a triburilor tracice, desavarsita apoi de Burebista. "Fratia coifurilor". Cei alesi sa faca parte din Fratie purtau coifuri de aur sau de argint. Legenda spune ca pe vremea cand oamenii trageau cu sageti catre cer ca sa doboare balaurii stapani pe ploi si furtuni, pe teritoriul Romaniei de azi se dezvoltase o civilizatie infloritoare, a carei arta era comparabila doar cu cea a vechilor egipteni: civilizatia tracilor. Iar capeteniile lor s-au legat in Fratii..." "De unde stiti ca este doar o legenda", intreb. "Daca ea are un sambure de adevar? In cercurile stiintifice nu s-a gandit nimeni sa il dezlege?" D-l Vanatoru Marin nu-mi raspunde. Ce intreb nu exista in nici un manual de istorie.

Pestera lui Aladin

Aur. Cat vezi cu ochii, peretii tezaurului stralucesc misterios in culoarea aurului. Atatea comori la un loc nu am vazut niciodata. Sunt la Muzeul National de istorie din Bucuresti, in Sala Tezaurului. Un spatiu obscur, cu pereti de catifea violeta, pe care lumina cade in raze reflectate de obiecte de aur stralucitor. Ma apropii incet, sa nu sperii imaginea asta de vis: nu sunt simple bucati de aur, sunt coliere, bijuterii, bratari si podoabe lucrate cu o arta desavarsita, in urma cu mii de ani. Brose, cani, paftale, cupe, pumnale, obiecte ciudate, care nici nu stiu la ce foloseau, batute cu pietre scumpe, modelate sau impodobite cu animale fantastice. Iti taie rasuflarea prin frumusetea lor si te duc in timpuri mitice, cu sute de ani inaintea venirii lui Hristos. Si aici sunt expuse doar o parte din comorile Romaniei. Restul se afla in depozite secrete. Sunt obiecte unice in lume prin frumusetea si vechimea lor. Orice muzeu occidental ar face cu fiecare dintre aceste obiecte afise de zece metri, pentru a chema publicul sa vada asemenea minunatii. Ma intreb de ce eu trebuie sa le descopar intr-un soi de buncar subteran, in spatele gratiilor si usilor blindate? De ce nu am aflat pana acum despre minunatele comori descoperite in Romania? Nu le-am mai vazut niciodata nici la televizor, nici macar pe o pagina de ziar. Nu am auzit niciodata vorbindu-se despre ele. Oare sunt impinse dinadins in uitare, cine stie din ce motive obscure, sau la mijloc e doar delasare si indiferenta? Ma plimb hipnotizat de la o vitrina la alta. Nu stiu ce sa admir mai intai - mestesugul, stralucirea, detaliile de o formidabila expresivitate, sau personajele fantastice, cu cap de pasare, corp de peste si coada de sarpe? Safire, diamante, rubine incrustate in aur. Bijuterii din aur datate 1200 inainte de Hristos, deci facute in urma cu peste 3000 de ani! Deodata, ma trezesc in fata unor ochi de aur. Privirea este necrutatoare, sprancenele incruntate si supradimensionate. Crestetul acestui cap e acoperit de zeci de rozete ce stralucesc ca zeci de sori. Este un coif! Asemanarea cu coiful de la Peretu e izbitoare! Aceiasi ochi, aceeasi privire! Incep sa ma uit mai atent.


Personaje in relief impodobesc obrazarele si banda ce protejeaza gatul. Aceeasi deschidere in dreptul urechilor, aceleasi dimensiuni. Citesc placuta cu textul explicativ. Sunt in fata coifului descoperit la Cotofenesti - Prahova. Aur de 24 de karate. Aproape un kilogram. E clar ca nu te duci la razboi cu un astfel de coif. Asa cum nu te poti duce nici cu coiful de la Peretu, facut din argint aurit, un material prea moale ca sa protejeze de lovituri. Fac un pas in spate pentru a-mi largi perspectiva cand, brusc, vad cum din coiful pe care-l contemplu se desprinde ca o naluca un alt coif! Am senzatia ca intreaga sala a Tezaurului de la Muzeul National de Istorie se rostogoleste ca o nuca si eu sunt prins in ea. Ma salveaza gestul reflex de a privi in jur, in cautarea unui martor: in spatele meu este un coif de aur aproape identic! Naluca nu era decat reflectia lui in sticla vitrinei. Inca o data sunt surprins de asemanare: acest al treilea coif este tot din aur, are aceleasi deschizaturi in dreptul urechilor, aceeasi bumbi prinsi pe crestet, e decorat cu aceleasi animale fantastice. Este coiful descoperit la Cucuteni, langa Iasi. Partea din fata nu s-a mai pastrat, dar se pot ghici aceiasi ochi cu sprancene mult ingrosate. Am senzatia ca tin intre degete samburele de adevar al legendei. Da, Fratiile trace au existat!


Coiful de la Cucuteni-Baiceni (Iasi)

Cinci picaturi

Dupa o saptamana de cautari printre desene si descrieri de vase bitronconice, rythoni, cnemide si grifoni, samburele de adevar al legendei incepe sa dea roade. Mai exista inca doua coifuri asemanatoare: unul descoperit in satul Agighiol, in judetul Tulcea, si altul in zona Portile de Fier. In total, cinci coifuri care seamana ca cinci picaturi! Localizarea lor pe harta formeaza un semicerc ce incepe la Iasi, trece prin Tulcea, Prahova, Mehedinti si se opreste la Portile de Fier. Este acoperit, practic, tot arcul sud-estic al Romaniei actuale. O civilizatie uluitoare si atat de putin cunoscuta.

Coiful de la Portile de Fier (Mehedinti)
Cavalerii purtatori de coifuri de aur au trait si au locuit chiar aici, pe locurile unde noi astazi mergem in viteza cu masina sau trenul, unde construim blocuri si sosele, pe unde ne atintim privirea in gol, fara sa vedem nimic altceva decat camp, dealuri sau iarba. Apoi, cineva baga din intamplare plugul mai adanc in pamant si deodata ies la iveala comori, campurile se umplu de vechi sate tracice, dealurile de cetati si iarba e roasa de animale fantastice cu pene si solzi. Trei dintre cele cinci coifuri au fost descoperite intamplator de tarani: Iasi, Prahova si Teleorman. Despre cel de la Tulcea, descoperit in 1930, se stie ca era intr-un mormant asemanator celui din Teleorman, in care capetenia a avut alaturi nu doar caii si carul, dar si sotia.


Coiful de la Aghighiol (Tulcea)

Cel mai putin se stie despre descoperirea coifului de la Portile de Fier: a aparut pur si simplu, prin 1913. Coiful din argint aurit este aproape necunoscut in Romania, fotografia lui fiind publicata, pentru prima data, abia in 1963. In 1969, el va fi incadrat de marele istoric si arheolog Dumitru Berciu, in celebrul sau studiu despre arta traco-getica. Ce se stie cu siguranta este ca imediat ce a fost descoperit a fost scos din tara. Asa a ajuns in Colectia Trau din Viena, si de acolo in America. Acum se afla la Metropolitan Museum din New York...

Pe dealul din Cotofenesti

Microbuzul a plecat din Slanic-Prahova si ma leagana incetisor. Pentru un moment, aproape atipesc si, cu ochii pe jumatate inchisi, vad capetenii trace respirand aburul cailor sacrificati la lumina tortelor. Caii ingropati alaturi de stapani aveau rolul de a-i calauzi in lumea tenebrelor. Ce gri si ilizibile erau manualele de istorie si ce opulenta stralucitoare in Sala Tezaurului! Sunt sase kilometri din Slanic pana in Cotofenesti, satul unde s-a descoperit cel mai valoros dintre cele cinci coifuri. A fost gasit in 1929, probabil nimeni de-atunci nu mai traieste. Soferul claxoneaza fetele de pe marginea drumului. Ele rad, acoperindu-si zambetul cu mana. Si ei si eu suntem urmasii celor ce purtau coifurile de aur, legaturi invizibile ne leaga, punti aruncate in urma cu 2500 de ani.

Cotofenesti. Cobor. Pe geamul dispensarului il vad pe medic consultand un copil al carui par straluceste blond-auriu in soarele amiezii. Cotofenesti este un sat asezat pe coline domoale, nici munte, nici campie, dar cu avantajele ambelor: aerul e tare, de munte, dar mersul e usor, ca de campie. Incep sa intreb oamenii despre coif. Toata lumea stie cate ceva despre el, dar dintre cei ce l-au descoperit - Vasile Simion, Traian Simion si Ilie Varbioru - nu mai traieste nici unul, si nimeni nu stie acum sa arate locul exact unde au sapat. Cei trei erau copii cand l-au gasit. Erau dusi cu vacile. Se jucau de-a cautatorii de comori, cand au descoperit una adevarata.
Cu furca prinsa in brau, lelea Georgeta rasuceste intre degete caierul ce devine fir si odata cu el inainteaza povestea: "Tatal meu, Vasile Simion, a gasit coiful cu inca doi baieti, dar el si Ilie erau mai mici si nu au primit de la Traian decat cativa bumbi de aur, rupti din coif. Cand au venit de la muzeu, tata a predat bumbii. Traian luase coiful. Cineva a zis ca ii da un porc pe el, dar nu a vrut sa il dea la inceput, punea mancare la gaini in el. Si apoi, deodata, s-a imbogatit. Casa ii stralucea si avea doi boi in curte, o frumusete", spune Georgeta fara sa-si ia ochii de la fus.
Din om in om, am ajuns pana la urma la Jeana Varbioru, sotia lui Ilie, singura care ar mai putea arata locul exact unde a fost gasit coiful. Isi leaga o broboada neagra peste parul argintiu. Cateva fotografii pastrate intr-o punga de plastic ii aduc inaintea ochilor anii tineretii. Stam pe prispa inalta, incalzita de soare. Dincolo de gardul de sarma, gainile caraie scormonind, pe drum se aude trecand o caruta. "Ii asa, cum urci pe Calea Piscului. Budui ii spunem locului, e langa Varful Fundaturii. Sotu meu mi-a aratat locul, la radacina unui stejar. Ei sapau acolo, iaca asa, cum fac copiii, si cand colo au vazut ca ceva scapara in pamant. Stiu drumul pana acolo, desi nu am fost decat o data, dar imi amintesc ca urcai pe niste dale de piatra asa, bine rostuite, ca eu am zis ca sunt puse de om. Erau ca niste placi mari, de piatra, si urcai pe ele." Jeana nu mai poate merge acum pana acolo, are mai bine de 80 de ani si e bolnava de diabet. Cineva a venit la poarta lui Traian si i-a zis ca pentru coif ii inveleste casa cu "fier alb" si ii da si doi boi pe el. Asa s-a trezit Cotofenestiul intr-o zi ca, din coiful gasit, Traian a facut coif pentru casa si a dat aurul galben pe "fier alb", adica pe tabla. Avea cea mai stralucitoare casa din tot satul si, pe deasupra, si o pereche de boi. Mirarea oamenilor a ajuns pana la militie si asa s-a aflat cum de s-a pricopsit Traian peste noapte. Au venit de la Bucuresti, s-au facut cercetari. Cel ce cumparase coiful nu a vrut sa-l predea si pana la urma militia l-a gasit ascuns... in veceul din curte. "Au venit si la noi si au cautat in toata ograda, dar Ilie le-a dat bumbii de aur de la inceput. Ce stiam noi ce sunt? Vedeam ca sunt de aur, dar eram tarani fara carte, ce stiam noi sa facem cu ei? Sa ne ducem la targ sa-i vindem? Acolo erau tarani ca si noi. Ii tineam si noi asa, amintire", mai spune Jeana.


Coiful de aur de la Cotofenesti

Coiful a ajuns acolo unde l-am vazut si eu: la muzeu. De-atunci, nimeni nu a mai cercetat zona, desi oamenii spun ca ploaia si viiturile au scos la lumina ziduri si pietre "asezate frumos". Unul dintre tarani, cu palaria pe-o parte, imi spune ca "trei lazi de cioburi cu model pe ele" a avut si le-a dus, le-a aruncat pe prund. Apoi, doua dealuri mai departe, sunt ruinele unei cladiri ce seamana a biserica si de care nimeni nu stie nimic. Vin oameni care sapa, dar cine sa ii intrebe daca sunt de la muzeu sau nu? Si pana la urma, aici nici nu trebuie sa sapi: ploaia si viiturile iti scot in cale "vechituri" si "ramasite". Trebuie doar sa te apleci si sa le culegi, ca pe o roada a pamantului.



Profesorul

Am incercat sa il gasesc pe Emil Moscalu, arheologul care s-a ocupat de coiful de la Peretu si mai tarziu de cel de la Agighiol. Am aflat ca a murit in mod misterios. Ultima sa investigatie de arheolog a fost intr-un sat aproape de Peretu. Pe o magura, oamenii vedeau cateodata flacari si se spunea ca o comoara a unor hoti e ingropata acolo. Moscalu a sapat intreaga magura si pana la urma, tot ce a descoperit a fost un schelet cu oase rosii. Atat s-a descoperit. Dar la putin timp, despre Moscalu s-a spus ca a innebunit, ca era obsedat ca cineva vrea sa ii fure ceva pretios, un lucru pe care il purta intotdeauna in rucsacul sau. Nu s-a aflat niciodata ce avea in rucsac. Emil Moscalu a sfarsit la spital, nebun, dupa o cariera stralucita. Rucsacul sau a ars intr-un incendiu, izbucnit nu se stie cum. Emil Moscalu a fost insa elevul domnului arheolog Boroneant, iar d-l Boroneant este un luminat si foarte distins profesor, la care am apelat pentru a afla raspunsul la intrebarile care ma framantau. Ce era cu Fratiile acelea? Legenda sau adevar? Dar coifurile? Existau si intre ele legaturi de rudenie, reprezentau o unitate spirituala, aceeasi fabuloasa civilizatie traco-getica? Asemanarea lor izbitoare mai fusese semnalata candva? A fost, intr-adevar, teritoriul Romaniei, cu trei mii de ani inainte de nasterea lui Hristos, spatiul unei culturi extraordinare? Intrebarile se inghesuiau, grabite sa primeasca fiecare un raspuns.
"Da. Eu cred ca civilizatia existenta aici in urma cu 3000 de ani era dezvoltata si putea sa produca obiecte atat de deosebite cum sunt coifurile si tot ceea ce e expus in sala Tezaurului de la Muzeul de istorie nationala din Bucuresti. Dar asta nu e tot: e importanta si uimitoare asemanarea stilistica intr-un spatiu atat de intins. Ca sa ma refer doar la coifuri: eu nu cred ca ele au urcat de la Dunare spre Moldova, ci, dimpotriva, de acolo au coborat spre campie. E adevarat ca exista si multe necunoscute in privinta lor. De exemplu, despre descoperirea coifului de la Portile de Fier nu exista decat povestea marinarului naufragiat care, la o retragere a apelor Dunarii, a descoperit relicva de aur pe o stanca."

Profesorul e imbracat simplu, dar elegant. Ne inghesuim intr-un autobuz ce duce spre Piata Alba Iulia. O palarie mica, cu boruri indoite si tivite cu catifea, ii sta pe crestet, mai mult de forma, ai zice. I se vede parul alb-alb. In inghesuiala autobuzului, pe scara, nu pot sa nu ma gandesc ca in parul alb al profesorului sunt zece ani de inchisoare comunista, ca ochii din spatele ramelor groase au privit zeci de santiere arheologice si zeci de obiecte din comorile Romaniei. El imi vorbeste mai departe, cu o voce blanda dar sigura: "Daca au existat Fratii? Fireste, Fratia era posibila, dar termenul istoric consacrat este uniuni tribale. Sigur ca era posibil, si nu spun eu asta. Asta o spune Herodot: tracii erau cruzi intre ei, dar cand aparea un dusman comun uitau certurile si erau uniti pentru a se apara. Pentru ca aveau constiinta originii comune. Asta se vede si arheologic. Exista o comunicare intre toti oamenii astia, se vede si in ceramica si in tot ce s-a descoperit in locuri diferite. Comunicau intre ei si, mai mult de-atat, aveau arta si mitologia foarte puternice. E clar ca tracii aveau constiinta unitatii si, in plus, aveau constiinta originii comune. In acest spatiu se coagulase un nucleu ce nu putea, nu avea cum sa migreze de aici. Aici a existat o civilizatie si o traditie foarte puternice." Profesorul intra intr-o farmacie. E bucuros ca a gasit medicamentele de care are nevoie. Mic de statura, mergand un pic aplecat, pare un personaj misterios, un om cheie, care detine dezlegarea unui secret, si asta il obliga sa stea deghizat intr-un pensionar bucurestean. De curand, a descoperit la Chitila un sceptru cu insemnele coifurilor. Dincolo de Carpati, tot el a descoperit vase cu desene asemanatoare motivelor de pe coiful de la Cotofenesti. Dovezi fericite, care transforma legendele in istorie. Brusc, imi revin in minte lumina de aur a comorilor din sala Tezaurului si umbra care se intinde peste descoperirile arheologice romanesti. Sursa articol:http://www.formula-as.ro/2005/665/societate-37/misterul-coifurilor-de-aur-5969 ; Sursa foto: Cautare Imagini Google.ro



Niciun comentariu despre subiectul „Misterul razboinicilor geto-daci si al coifurilor de aur si argint”:

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.