In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro - civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati.
Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii de comori. Cautatorii stiu acum cu exactitate unde sa caute, problema este ca e ilegal, unele locuri fiind zone declarate site arheologic.
Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.
Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.
Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.
Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei. „La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, a spus cercetatorul.
Harta 1 - Click pentru marire
Harta 2 - Click pentru marire
Harta 3 - Click pentru marire
Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructi cu o vechime mult mai mare decat cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.
„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine un muzeograf din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.
Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza? Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea ma mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate in prezent au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?
PS: Informatiile din articol, precum si fotografiile hartilor au fost gasite publicate pe internet de catre urmatoarele surse, fiind preluate de acolo: Text: http://vlad-mihai.blogspot.com/2009/11/goana-dupa-aurul-sarmisegetuzei.html ; harti de la http://www.agentia.org/. Vizitati aceste site-uri pentu mai multe detalii.
Un copil de trei ani din Anglia, pe numele sau James Hyatt, in timp ce se juca cu detectorul de metale al bunicului său, a găsit pe câmp o comoară veche de 500 de ani, pe un teren din Hockley, Essex, acum o saptamana.
Obiectul, datând din secolul al XVI-lea, este un medalion de aur. Experţii afirmă că în Marea Britanie există doar patru exemplare din această bijuterie, care ar fi putut aparţine familiei regale. Tatăl lui James, un informatician de 34 de ani, a declarat cotidianului Sun: “A fost atât de emoţionat când şi-a dat seama că a descoperit o comoară adevărată!” James a spus că maşinăria face “bip bip” şi atunci am săpat în pământ. Era aur”, a mai spus tatăl.
Guvernul va expertiza medalionul, valoarea acestuia urmând să fie înmânată familiei Hyatt. Un medalion identic a fost cumpărat cu 2,9 milioane de euro de Muzeul din York.
Deci se poate spune ca acest copil de 3 ani a castigat in medie cate un milion de euro pentru fiecare an al vetii sale ! :)
Sau cum ar spune tatal sau : "In 15 ani de cautari nu am gasit nimic, dar un copil a gasit o comoara. Se pare ca aurul este destinat a fi gasit de sufletele pure, cum sunt copiii."
In continuare va prezentam un documentar interesant despre razboiul daco-roman, realizat de History Channel.
Acest documentar are titlul original "Rome : The Rise and Fall of An Empire - The Dacian Wars" si l-am gasit postat pe Youtube, din pacate cine l-a postat acolo nu l-a uploadat subtitrat in limba romana, ci cu comentariul original in limba engleza.
Vizionare placuta !
Later Edit: Din pacate documentarul a fost sters de pe Youtube de cel care l-a postat...
Coiful de aur, tablitele de la Sinaia si alte legende despre comori dacice vor fi sursa de inspiratie pentru un flim serial romanesc de aventuri, "Secretul Coifului de Aur ".
In sfarsit, un film artistic, chiar daca probabil mai mult pentru adolescenti, produs in Romania, despre febra cautarii de comori !
Sinopsis original
Vlad si fratele sau Andreiut sunt doi copii orfani care locuiesc la camin. Deoarece Andreiut este bolnav, Vlad se vede nevoit sa faca rost de bani pentru a avea grija de fratele mai mic. Impreuna cu prietenii lui, Tudor si David, Vlad “lucreaza” ca hot de buzunare pentru Catalin, patronul unui mic restaurant de cartier.
Intr-o zi, alaturi de colegele lor de scoala: Giulia si Teona, Vlad, Tudor si David sunt martorii unui eveniment neobisnuit. Ei asista la o urmarire spectaculoasa care se incheie cu o crima. Remus, seful rau-facatorilor, este in cautarea unui obiect pretios, jurnalul secret al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Jurnalul ajunge pe mana copiilor, care reusesc sa scape de urmaritori si sa se refugieze in camin. Citind jurnalul, copiii isi dau seama ca acest manuscris ciudat, contine ghicitori si alegorii care ii pot conduce catre comoara pierduta a lui Decebal. Alaturi de alti doi copii de la camin, Maria si Filip dar si de verisoara Giuliei, Ilinca, eroii decid sa descifreze enigmele jurnalului si sa porneasca in aventura vietii lor ce-i poate conduce catre unul dintre cele mai ravnite tezaure ale Europei.
Ei apeleaza la sfaturile profesorului lor de istorie, Andrei – un Indiana Jones al zilelor noastre – care fascinat de civilizatia dacilor porneste cu copiii pe urmele stramosilor prin cele mai spectaculoase locuri ale Romaniei.
De-a lungul celor 12 episoade, ceea ce parea o aventura copilareasca devine o problema de importanta nationala si o goana dupa comoară extrem de periculoasa. Eventuala descoperire a comorii ar putea schimba radical perceptia asupra civilizatiei dacice si implicit cea a intregii Europe.
Copiii vor fi eroii unei calatorii intiatice de-a lungul careia vor descoperi valorile prieteniei, ale curajului, ale adevarului, ale sacrificiului, ale responsabilitatii si ale iubirii. Descifrand codul ascuns din jurnal si interpretand numeroase teorii provocatoare, copiii afla ca pe langa o comoara fizica exista una mult mai importanta si anume comoara spirituala a dacilor.
In casa lui batraneasca din satul Peretu, Alexandru Trana se aseaza tacticos pe coltul patului acoperit de un macat inflorat. E un batran maruntel, nu mai are aproape nici un dinte in gura si daca ii privesti ilica de lana si pantalonii vechi, de tergal, nici prin cap nu-ti trece ca ai in fata descoperitorul uneia dintre cele mai importante comori ale Romaniei: Tezaurul de la Peretu. "Pai, o s-o iau de la inceput, cum am descoperit eu coiful", spune Alexandru. Desi cunoaste povestea pe dinafara, toata familia se strange in jurul sau, pentru a asculta inca o data ceea ce eu aud pentru prim
a oara. "Vasazica, situatia se prezinta asa: era de dimineata si eu tocma aram terenul de la gradina Cap-ului. Trecusem o data peste el pan la capat cand, a doua oara, am luat in lama de la tractor ceva. Era o tabla si eu am impins-o incolo. "Ete, o tabla", zisei. Am luat-o si am aruncat-o alaturea, pe canal. Vazui eu ca nu era chiar o tabla, ca parea de arama, da zic, ce treaba am eu? Am aruncat-o. Da in canal, acolo, a gasit-o paznicu si a dus-o la cosaru lui, la cabina de paza. Dimineata, iar m-am dus la gradina, ca mai aveam de arat. Si paznicu vine la mine si zice: "Bai, Sandule, unde ai gasit tu tabla aia, ca aia nu e tabla obisnuita". "Da ce-i?", m-am mirat. "Nu stiu, da tabla nu-i. Hai sa mai vedem", zice. Si-am mers. Ne-am dus sa mai scarmam, ca eu stiam locu. Si asa ne-am dat seama ca acolo era ceva." Alexandru Trana face o pauza si se uita pe fereastra ca si cum ar vrea sa verifice daca mai este tractorul in curte. Tractorul a ramas pasiunea lui. Si in 71, cand a descoperit tezaurul, tot tractorist era. Avea 30 de ani pe atunci. Era prea tanar ca sa inteleaga ce comoara gasise, ce descoperise acolo, la Cap. In afara de tabla de arama, il impresionase un coif ce parea facut cu lucratura de aur, dar era "canit", murdar de tarana, dupa cum statuse ingropat. Abia a doua zi, cand in gradina Cap-ului s-a trezit cu militia, cu oameni de la primarie, de la partid si de la Muzeul din Alexandria, a inteles ce descoperise el in pamant: o comoara. Cei de la militie au venit si i-au scotocit toata casa, in pod, in beci, in curte, in ograda gainilor. Il banuiau ca dosise ceva. Dupa asta, acasa la el s-a instalat un domn de la Muzeul din Alexandria, arheologul Emil Moscalu. "Domnu Moscalu locuia aici, in camera asta. Platea chirie si aducea aici toate obiectele pe care le gasea acolo, pe camp, unde sapa cu oameni angajati din sat - 25 de lei pe zi. Coiful ala era cel mai frumos, da au gasit mai multe, niste paftale asa, de pus pe piept, niste roti de caruta. Erau toate aici, intinse pe hol. Au sapat atunci pana au ajuns la pamantul viu. Abia dupa aia au plecat."
Spre uimirea intregului sat, movila din curtea Cap-ului s-a dovedit a fi un mormant traco-getic, vechi de aproximativ 2500 de ani, apartinand unui reprezentant al aristocratiei locale. Mormantul a fost descoperit in locul numit de sateni "La Izvoare". Avea doua camere funerare: in prima camera se afla scheletul inconjurat de obiecte din ceramica, varfuri de sageti, cutite din fier, vase de bronz si obiecte de argint aurit, puse intr-un vas de bronz. In cea de a doua camera, arheologii au descoperit cu surprindere ca razboinicul nu fusese inmormantat singur: doi cai, doi caini, o vaca si un car cu patru roti de fier fusesera ingropate alaturi. In total, peste 50 de obiecte de argint placat cu aur, printre care si un coif de argint aurit, in greutate de aproximativ 750 de grame. Imediat, in sat au inceput sa circule povesti despre o comoara nemaivazuta. Oamenii spuneau ca razboinicul ce purta pe cap coif de aur iesise invingator intr-o lupta napraznica, in urma careia fusese ranit mortal. Unii ziceau ca murise in glorie, pe campul de lupta, altii ca fusese doar grav ranit la picior, murind mai tarziu. Oricare ar fi fost cauza, cavalerul cu coif de aur fusese inmormantat princiar, cu onoruri, ca un erou.
Coiful din tezaurul de la Peretu
Fratia coifurilor
Tin in mana fotografia coifului de aur de la Peretu, a carui istorie am venit sa o aflu in sat, de cum am auzit povestea descoperirii lui. Cum de nu se stie nimic despre el? De ce nu s-a scris niciodata in presa? Cum se explica anonimatul marilor descoperiri arheologice facute pe teritoriul Romaniei?
Coiful gasit in mormantul de la Peretu iti atrage atentia imediat. Impodobit cu reprezentari animaliere in relief, are pe frunte doi ochi hipnotici cu sprancene neobisnuite, sprancene mari si ingrosate, in asa fel incat privirea ochilor pare necrutatoare. Pe cele doua obrazare se afla insa niste motive ciudate, a caror semnificatie e greu de ghicit. In timp ce pe obrazul stang se afla un tap, pe cel drept o pasare tine un peste in cioc si un mic animal in gheare. Pe toata portiunea coifului ce protejeaza ceafa sunt trei cerbi. Ce reprezinta desenele astea? Sunt cu siguranta niste simboluri, dar ce semnifica? Mi-am pus intrebarile astea impreuna cu cel mai apropiat specialist pe care l-am gasit in Peretu: profesorul de istorie al satului, domnul Vanatoru Marin, cel ce a realizat si o foarte buna monografie a localitatii. In micul sau laborator de istorie, burdusit cu harti prafuite si atlase roase de vreme, pasionatul dascal imi vorbeste despre epoci trecute, civilizatii locale uluitoare, despre care nu se stie nimic. "Am auzit ca alte cateva coifuri asemanatoare cu cel de aici ar fi fost descoperite pe teritoriul Romaniei. Cei ce le purtau erau capetenii ale Fratiilor trace, viteji ce se legasera cu juramant sa apere aceste pamanturi. Se zice chiar ca a fost prima incercare de unire a triburilor tracice, desavarsita apoi de Burebista. "Fratia coifurilor". Cei alesi sa faca parte din Fratie purtau coifuri de aur sau de argint. Legenda spune ca pe vremea cand oamenii trageau cu sageti catre cer ca sa doboare balaurii stapani pe ploi si furtuni, pe teritoriul Romaniei de azi se dezvoltase o civilizatie infloritoare, a carei arta era comparabila doar cu cea a vechilor egipteni: civilizatia tracilor. Iar capeteniile lor s-au legat in Fratii..." "De unde stiti ca este doar o legenda", intreb. "Daca ea are un sambure de adevar? In cercurile stiintifice nu s-a gandit nimeni sa il dezlege?" D-l Vanatoru Marin nu-mi raspunde. Ce intreb nu exista in nici un manual de istorie.
Pestera lui Aladin
Aur. Cat vezi cu ochii, peretii tezaurului stralucesc misterios in culoarea aurului. Atatea comori la un loc nu am vazut niciodata. Sunt la Muzeul National de istorie din Bucuresti, in Sala Tezaurului. Un spatiu obscur, cu pereti de catifea violeta, pe care lumina cade in raze reflectate de obiecte de aur stralucitor. Ma apropii incet, sa nu sperii imaginea asta de vis: nu sunt simple bucati de aur, sunt coliere, bijuterii, bratari si podoabe lucrate cu o arta desavarsita, in urma cu mii de ani. Brose, cani, paftale, cupe, pumnale, obiecte ciudate, care nici nu stiu la ce foloseau, batute cu pietre scumpe, modelate sau impodobite cu animale fantastice. Iti taie rasuflarea prin frumusetea lor si te duc in timpuri mitice, cu sute de ani inaintea venirii lui Hristos. Si aici sunt expuse doar o parte din comorile Romaniei. Restul se afla in depozite secrete. Sunt obiecte unice in lume prin frumusetea si vechimea lor. Orice muzeu occidental ar face cu fiecare dintre aceste obiecte afise de zece metri, pentru a chema publicul sa vada asemenea minunatii. Ma intreb de ce eu trebuie sa le descopar intr-un soi de buncar subteran, in spatele gratiilor si usilor blindate? De ce nu am aflat pana acum despre minunatele comori descoperite in Romania? Nu le-am mai vazut niciodata nici la televizor, nici macar pe o pagina de ziar. Nu am auzit niciodata vorbindu-se despre ele. Oare sunt impinse dinadins in uitare, cine stie din ce motive obscure, sau la mijloc e doar delasare si indiferenta? Ma plimb hipnotizat de la o vitrina la alta. Nu stiu ce sa admir mai intai - mestesugul, stralucirea, detaliile de o formidabila expresivitate, sau personajele fantastice, cu cap de pasare, corp de peste si coada de sarpe? Safire, diamante, rubine incrustate in aur. Bijuterii din aur datate 1200 inainte de Hristos, deci facute in urma cu peste 3000 de ani! Deodata, ma trezesc in fata unor ochi de aur. Privirea este necrutatoare, sprancenele incruntate si supradimensionate. Crestetul acestui cap e acoperit de zeci de rozete ce stralucesc ca zeci de sori. Este un coif! Asemanarea cu coiful de la Peretu e izbitoare! Aceiasi ochi, aceeasi privire! Incep sa ma uit mai atent.
Personaje in relief impodobesc obrazarele si banda ce protejeaza gatul. Aceeasi deschidere in dreptul urechilor, aceleasi dimensiuni. Citesc placuta cu textul explicativ. Sunt in fata coifului descoperit la Cotofenesti - Prahova. Aur de 24 de karate. Aproape un kilogram. E clar ca nu te duci la razboi cu un astfel de coif. Asa cum nu te poti duce nici cu coiful de la Peretu, facut din argint aurit, un material prea moale ca sa protejeze de lovituri. Fac un pas in spate pentru a-mi largi perspectiva cand, brusc, vad cum din coiful pe care-l contemplu se desprinde ca o naluca un alt coif! Am senzatia ca intreaga sala a Tezaurului de la Muzeul National de Istorie se rostogoleste ca o nuca si eu sunt prins in ea. Ma salveaza gestul reflex de a privi in jur, in cautarea unui martor: in spatele meu este un coif de aur aproape identic! Naluca nu era decat reflectia lui in sticla vitrinei. Inca o data sunt surprins de asemanare: acest al treilea coif este tot din aur, are aceleasi deschizaturi in dreptul urechilor, aceeasi bumbi prinsi pe crestet, e decorat cu aceleasi animale fantastice. Este coiful descoperit la Cucuteni, langa Iasi. Partea din fata nu s-a mai pastrat, dar se pot ghici aceiasi ochi cu sprancene mult ingrosate. Am senzatia ca tin intre degete samburele de adevar al legendei. Da, Fratiile trace au existat!
Coiful de la Cucuteni-Baiceni (Iasi)
Cinci picaturi
Dupa o saptamana de cautari printre desene si descrieri de vase bitronconice, rythoni, cnemide si grifoni, samburele de adevar al legendei incepe sa dea roade. Mai exista inca doua coifuri asemanatoare: unul descoperit in satul Agighiol, in judetul Tulcea, si altul in zona Portile de Fier. In total, cinci coifuri care seamana ca cinci picaturi! Localizarea lor pe harta formeaza un semicerc ce incepe la Iasi, trece prin Tulcea, Prahova, Mehedinti si se opreste la Portile de Fier. Este acoperit, practic, tot arcul sud-estic al Romaniei actuale. O civilizatie uluitoare si atat de putin cunoscuta.
Coiful de la Portile de Fier (Mehedinti)
Cavalerii purtatori de coifuri de aur au trait si au locuit chiar aici, pe locurile unde noi astazi mergem in viteza cu masina sau trenul, unde construim blocuri si sosele, pe unde ne atintim privirea in gol, fara sa vedem nimic altceva decat camp, dealuri sau iarba. Apoi, cineva baga din intamplare plugul mai adanc in pamant si deodata ies la iveala comori, campurile se umplu de vechi sate tracice, dealurile de cetati si iarba e roasa de animale fantastice cu pene si solzi. Trei dintre cele cinci coifuri au fost descoperite intamplator de tarani: Iasi, Prahova si Teleorman. Despre cel de la Tulcea, descoperit in 1930, se stie ca era intr-un mormant asemanator celui din Teleorman, in care capetenia a avut alaturi nu doar caii si carul, dar si sotia.
Coiful de la Aghighiol (Tulcea)
Cel mai putin se stie despre descoperirea coifului de la Portile de Fier: a aparut pur si simplu, prin 1913. Coiful din argint aurit este aproape necunoscut in Romania, fotografia lui fiind publicata, pentru prima data, abia in 1963. In 1969, el va fi incadrat de marele istoric si arheolog Dumitru Berciu, in celebrul sau studiu despre arta traco-getica. Ce se stie cu siguranta este ca imediat ce a fost descoperit a fost scos din tara. Asa a ajuns in Colectia Trau din Viena, si de acolo in America. Acum se afla la Metropolitan Museum din New York...
Pe dealul din Cotofenesti
Microbuzul a plecat din Slanic-Prahova si ma leagana incetisor. Pentru un moment, aproape atipesc si, cu ochii pe jumatate inchisi, vad capetenii trace respirand aburul cailor sacrificati la lumina tortelor. Caii ingropati alaturi de stapani aveau rolul de a-i calauzi in lumea tenebrelor. Ce gri si ilizibile erau manualele de istorie si ce opulenta stralucitoare in Sala Tezaurului! Sunt sase kilometri din Slanic pana in Cotofenesti, satul unde s-a descoperit cel mai valoros dintre cele cinci coifuri. A fost gasit in 1929, probabil nimeni de-atunci nu mai traieste. Soferul claxoneaza fetele de pe marginea drumului. Ele rad, acoperindu-si zambetul cu mana. Si ei si eu suntem urmasii celor ce purtau coifurile de aur, legaturi invizibile ne leaga, punti aruncate in urma cu 2500 de ani.
Cotofenesti. Cobor. Pe geamul dispensarului il vad pe medic consultand un copil al carui par straluceste blond-auriu in soarele amiezii. Cotofenesti este un sat asezat pe coline domoale, nici munte, nici campie, dar cu avantajele ambelor: aerul e tare, de munte, dar mersul e usor, ca de campie. Incep sa intreb oamenii despre coif. Toata lumea stie cate ceva despre el, dar dintre cei ce l-au descoperit - Vasile Simion, Traian Simion si Ilie Varbioru - nu mai traieste nici unul, si nimeni nu stie acum sa arate locul exact unde au sapat. Cei trei erau copii cand l-au gasit. Erau dusi cu vacile. Se jucau de-a cautatorii de comori, cand au descoperit una adevarata.
Cu furca prinsa in brau, lelea Georgeta rasuceste intre degete caierul ce devine fir si odata cu el inainteaza povestea: "Tatal meu, Vasile Simion, a gasit coiful cu inca doi baieti, dar el si Ilie erau mai mici si nu au primit de la Traian decat cativa bumbi de aur, rupti din coif. Cand au venit de la muzeu, tata a predat bumbii. Traian luase coiful. Cineva a zis ca ii da un porc pe el, dar nu a vrut sa il dea la inceput, punea mancare la gaini in el. Si apoi, deodata, s-a imbogatit. Casa ii stralucea si avea doi boi in curte, o frumusete", spune Georgeta fara sa-si ia ochii de la fus.
Din om in om, am ajuns pana la urma la Jeana Varbioru, sotia lui Ilie, singura care ar mai putea arata locul exact unde a fost gasit coiful. Isi leaga o broboada neagra peste parul argintiu. Cateva fotografii pastrate intr-o punga de plastic ii aduc inaintea ochilor anii tineretii. Stam pe prispa inalta, incalzita de soare. Dincolo de gardul de sarma, gainile caraie scormonind, pe drum se aude trecand o caruta. "Ii asa, cum urci pe Calea Piscului. Budui ii spunem locului, e langa Varful Fundaturii. Sotu meu mi-a aratat locul, la radacina unui stejar. Ei sapau acolo, iaca asa, cum fac copiii, si cand colo au vazut ca ceva scapara in pamant. Stiu drumul pana acolo, desi nu am fost decat o data, dar imi amintesc ca urcai pe niste dale de piatra asa, bine rostuite, ca eu am zis ca sunt puse de om. Erau ca niste placi mari, de piatra, si urcai pe ele." Jeana nu mai poate merge acum pana acolo, are mai bine de 80 de ani si e bolnava de diabet. Cineva a venit la poarta lui Traian si i-a zis ca pentru coif ii inveleste casa cu "fier alb" si ii da si doi boi pe el. Asa s-a trezit Cotofenestiul intr-o zi ca, din coiful gasit, Traian a facut coif pentru casa si a dat aurul galben pe "fier alb", adica pe tabla. Avea cea mai stralucitoare casa din tot satul si, pe deasupra, si o pereche de boi. Mirarea oamenilor a ajuns pana la militie si asa s-a aflat cum de s-a pricopsit Traian peste noapte. Au venit de la Bucuresti, s-au facut cercetari. Cel ce cumparase coiful nu a vrut sa-l predea si pana la urma militia l-a gasit ascuns... in veceul din curte. "Au venit si la noi si au cautat in toata ograda, dar Ilie le-a dat bumbii de aur de la inceput. Ce stiam noi ce sunt? Vedeam ca sunt de aur, dar eram tarani fara carte, ce stiam noi sa facem cu ei? Sa ne ducem la targ sa-i vindem? Acolo erau tarani ca si noi. Ii tineam si noi asa, amintire", mai spune Jeana.
Coiful de aur de la Cotofenesti
Coiful a ajuns acolo unde l-am vazut si eu: la muzeu. De-atunci, nimeni nu a mai cercetat zona, desi oamenii spun ca ploaia si viiturile au scos la lumina ziduri si pietre "asezate frumos". Unul dintre tarani, cu palaria pe-o parte, imi spune ca "trei lazi de cioburi cu model pe ele" a avut si le-a dus, le-a aruncat pe prund. Apoi, doua dealuri mai departe, sunt ruinele unei cladiri ce seamana a biserica si de care nimeni nu stie nimic. Vin oameni care sapa, dar cine sa ii intrebe daca sunt de la muzeu sau nu? Si pana la urma, aici nici nu trebuie sa sapi: ploaia si viiturile iti scot in cale "vechituri" si "ramasite". Trebuie doar sa te apleci si sa le culegi, ca pe o roada a pamantului.
Profesorul
Am incercat sa il gasesc pe Emil Moscalu, arheologul care s-a ocupat de coiful de la Peretu si mai tarziu de cel de la Agighiol. Am aflat ca a murit in mod misterios. Ultima sa investigatie de arheolog a fost intr-un sat aproape de Peretu. Pe o magura, oamenii vedeau cateodata flacari si se spunea ca o comoara a unor hoti e ingropata acolo. Moscalu a sapat intreaga magura si pana la urma, tot ce a descoperit a fost un schelet cu oase rosii. Atat s-a descoperit. Dar la putin timp, despre Moscalu s-a spus ca a innebunit, ca era obsedat ca cineva vrea sa ii fure ceva pretios, un lucru pe care il purta intotdeauna in rucsacul sau. Nu s-a aflat niciodata ce avea in rucsac. Emil Moscalu a sfarsit la spital, nebun, dupa o cariera stralucita. Rucsacul sau a ars intr-un incendiu, izbucnit nu se stie cum. Emil Moscalu a fost insa elevul domnului arheolog Boroneant, iar d-l Boroneant este un luminat si foarte distins profesor, la care am apelat pentru a afla raspunsul la intrebarile care ma framantau. Ce era cu Fratiile acelea? Legenda sau adevar? Dar coifurile? Existau si intre ele legaturi de rudenie, reprezentau o unitate spirituala, aceeasi fabuloasa civilizatie traco-getica? Asemanarea lor izbitoare mai fusese semnalata candva? A fost, intr-adevar, teritoriul Romaniei, cu trei mii de ani inainte de nasterea lui Hristos, spatiul unei culturi extraordinare? Intrebarile se inghesuiau, grabite sa primeasca fiecare un raspuns.
"Da. Eu cred ca civilizatia existenta aici in urma cu 3000 de ani era dezvoltata si putea sa produca obiecte atat de deosebite cum sunt coifurile si tot ceea ce e expus in sala Tezaurului de la Muzeul de istorie nationala din Bucuresti. Dar asta nu e tot: e importanta si uimitoare asemanarea stilistica intr-un spatiu atat de intins. Ca sa ma refer doar la coifuri: eu nu cred ca ele au urcat de la Dunare spre Moldova, ci, dimpotriva, de acolo au coborat spre campie. E adevarat ca exista si multe necunoscute in privinta lor. De exemplu, despre descoperirea coifului de la Portile de Fier nu exista decat povestea marinarului naufragiat care, la o retragere a apelor Dunarii, a descoperit relicva de aur pe o stanca."
Profesorul e imbracat simplu, dar elegant. Ne inghesuim intr-un autobuz ce duce spre Piata Alba Iulia. O palarie mica, cu boruri indoite si tivite cu catifea, ii sta pe crestet, mai mult de forma, ai zice. I se vede parul alb-alb. In inghesuiala autobuzului, pe scara, nu pot sa nu ma gandesc ca in parul alb al profesorului sunt zece ani de inchisoare comunista, ca ochii din spatele ramelor groase au privit zeci de santiere arheologice si zeci de obiecte din comorile Romaniei. El imi vorbeste mai departe, cu o voce blanda dar sigura: "Daca au existat Fratii? Fireste, Fratia era posibila, dar termenul istoric consacrat este uniuni tribale. Sigur ca era posibil, si nu spun eu asta. Asta o spune Herodot: tracii erau cruzi intre ei, dar cand aparea un dusman comun uitau certurile si erau uniti pentru a se apara. Pentru ca aveau constiinta originii comune. Asta se vede si arheologic. Exista o comunicare intre toti oamenii astia, se vede si in ceramica si in tot ce s-a descoperit in locuri diferite. Comunicau intre ei si, mai mult de-atat, aveau arta si mitologia foarte puternice. E clar ca tracii aveau constiinta unitatii si, in plus, aveau constiinta originii comune. In acest spatiu se coagulase un nucleu ce nu putea, nu avea cum sa migreze de aici. Aici a existat o civilizatie si o traditie foarte puternice." Profesorul intra intr-o farmacie. E bucuros ca a gasit medicamentele de care are nevoie. Mic de statura, mergand un pic aplecat, pare un personaj misterios, un om cheie, care detine dezlegarea unui secret, si asta il obliga sa stea deghizat intr-un pensionar bucurestean. De curand, a descoperit la Chitila un sceptru cu insemnele coifurilor. Dincolo de Carpati, tot el a descoperit vase cu desene asemanatoare motivelor de pe coiful de la Cotofenesti. Dovezi fericite, care transforma legendele in istorie. Brusc, imi revin in minte lumina de aur a comorilor din sala Tezaurului si umbra care se intinde peste descoperirile arheologice romanesti. Sursa articol:http://www.formula-as.ro/2005/665/societate-37/misterul-coifurilor-de-aur-5969 ; Sursa foto: Cautare Imagini Google.ro
Sarmizegetusa, sursa de legende si de mister, fructul interzis pentru cautatorii de comori, o lume fascinanta si plina de istorie. V-ar placea sa calatoriti in timp, prin Sarmizegetusa?
Am gasit pe Youtube cateva realizari virtuale, reconstituiri 3D ale Sarmizegetusei Regia (= cea regească), situată în satul Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara, fosta capitala Daciei preromane. Doresc sa adresez felicitari realizatorilor pentru efortul depus, chiar daca multi critica ca au adaugat elemente de arhitectura greaca, nepotrivite in context. E de admirat ca totusi cineva a realizat ceva, o reconstituire interesanta si demna de vizionat.
De asemenea, mai jos aveti reconstruita virtual 3D o locuinta dacica.
Si in final, o alta locatie, Ulpia Traiana Sarmisegetuza ( Forul lui Traian ), relativ apropiata de Sarmizegetusa Dacica.
Uneori comorile pot fi si pe ... 4 roti. Poate parea ciudat acest articol, dar nu am putut sa ma abtin sa nu va prezint o stralucitoare comoara automobilistica. Ar fi interesant sa stim cum ar reactiona detectoarele de metale in prezenta acestei bijuterii. :)
Bineinteles ca nu trebuie sa fii un geniu ca sa-ti dai seama ca un asemenea exemplar se gaseste doar in Dubai. Mai exact, Mercedes-ul C63 AMG din imagini a fost fotografiat in fata unui mare centru comercial, Mall-ul Emiratelor.
Fenomene ciudate înregistrate în comuna vâlceanã Roșiile: lumini ciudate pe cer, sãpãturi misterioase dupã comori, legende care îi mai înfioarã și acum pe localnici, despre comori îngropate sub case.
Zona unde se aflã acum comuna era stãpânitã în vechime doar de haiduci și de boieri.
Drumurile sut și astãzi o problemã destul de mare pentru localnici, deoarece localitatea, aflatã la aproximativ 70 de kilometri de Vâlcea, într-o zonã pitoreascã este departe de marile orașe. Din bãtrâni se povestește cã la temelia fiecãrei case vechi este posibil sã se gãseascã gãleți de aur îngropate din vechime.
Pe dealurile din localitate se poate observa de multe ori un fenomen ciudat, pe care localnicii l-au denumit „jocul banilor”. În zonã circulã chiar și superstiții legate de blestemul aurului. Atunci când cineva se îmbogãțește peste noapte se spune cã a dat peste o comoarã îngropatã, iar atunci când alți localnici mai înstãriți mor subit vecinii spun cã i-a ajuns blestemul aurului. De curând, niște necunoscuți au fost vãzuți în comunã, sãpând noaptea dupã aur, în vechile locuri unde se spunea cã s-ar fi refugiat haiducul Dragu, lucru care a stârnit o micã revoluție printre localnici. În anumite locuri din comunã se pot observa periodic fenomene ciudate. „Sunt niște lumini, ca niște flãcãri care ies din pãmânt, se spune cã asta se numește jocul banilor, cã banii strãlucesc din pãmânt. Am încercat și eu o datã sã merg pânã acolo, am crezut la început cã era un incendiu, dar, atunci când m-am apropiat, fenomenul a dispãrut. La noi în comunã se spune cã sunt comori îngropate, de boierii care au trãit pe aici și de haiduci.” – spune Ion Tuțã, secretarul Primãriei Roșiile.
Imagine pur decorativa. Daca aveti imagini cu fenomenul,
le puteti posta la comentarii, mai jos.
Aceste fenomene sunt observate de localnici periodic. Oamenii spun cã au fost mai puternice în noaptea când a avut loc cutremurul din 77. „În noaptea cutremurului eu am vãzut niște lumini puternice, ca niște flãcãri ieșind din pãmânt. Au fost boieri, dar au fost și haiduci pe aici, aveau de unde sã aibã aur.” – spune secretarul comunei Roșiile.
În zonã se mențin tot felul de legende și povești despre aur. Febra aurului se pare cã i-a cuprins și pe necunoscuții care vin din alte zone, deoarece, acum câtva timp, liniștea localnicilor a fost tulburatã de niște sãpãtori misterioși, care scormoneau noaptea pãmântul prin pãduri, pe lângã vechile conace și în locurile unde se spunea cã s-ar fi ascuns în vremurile de odinioarã haiducii din zonã.
„Au fost unii care au sãpat noaptea dupã comori, noi nu știm cine erau, nu au cerut nici un aviz de la primãrie. Pe mine m-au anunțat localnicii, cã se auzeau zgomote noaptea pe lângã Balta Dragului sau în pãdurea de la Balaciu, acolo unde se spune cã s-ar fi refugiat haiducul Dragu. Nu am reușit sã descoperim cine erau, dar au creat vâlvã aici, în localitate, pentru cã, dupã plecarea lor începuserã și localnicii sã sape dupã aur. Probabul cã știau ei ceva. Oamenii din zonã au spus cã i-au vãzut cu niște bâte, cercetând zona.” – spune primarul localitãții, ªtefan Marinescu. Cum în zonã locuiesc mai mulți rudari, care au fost aduși tot de boierii de prin partea locului, pe vremuri, pentru a-i servi, aceștia au început sã caute și ei prin pãdure, dar nu se știe dacã au gãsit ceva. „Oricum, și dacã ar fi gãsit cineva aur tot nu spuneau. Nu se poate ști acest lucru, umblã vorba despre câte unul doar atunci când se îmbogãțește peste noapte și nu existã o explicație logicã. Ar putea fi una, cã se strâng periodic pungi de gaze în pãmânt și se elibereazã în anumite momente, dar nu se știe nimic sigur.” – spune Dumitru Avram, din Roșiile. În zonã se spune cã pe mulți i-a ajuns însã și blestemul aurului. „Despre cei care gãsesc aur se spune cã nu mai au mult de trãit, poate de aici și legendele cu blestemul aurului. Bine, ar putea exista și o explicație logicã, pentru cã este posibil ca, în momentul când este dezgropat existã niște oxizi care se elibereazã și, dacã îi inhalezi nu mai trãiești mult. Dar nu se știe nimic sigur”.
Comuna Roșiile a aparținut odinioarã numai … boierilor și haiducilor. Stãpânii terenurilor și pãdurilor din zonã erau boieri precum Greceanu, Piscureanu, Chiricel. Moștenitorii acestora au revendicat zeci de hectare de pãdure, terenuri și chiar clãdiri. Pe lângã haiducul Dragu, care este cel mai cunoscut, au mai fost în zonã și alți „lotri”, cum era de exemplu Iagãru din Sãscioare. „Boierul Piscureanu avea și un magazin la cooperativã. Clãdirea i-a fost restituitã și a fãcut în ea tot un magazin, de parcã ar fi fost destinatã pentru asta. Noi avem pãduri întinse aici, și mai sunt și comune vecine care au pãdure, de exemplu la Balaciu, pentru cã acolo au fost pãdurile boierilor, are au împroprietãrit oamenii. Dupã aceea pãdurile s-au înstrãinat prin cãsãtorie, sau li s-au confiscat celor care au fost considerați chiaburi. Rudele lui Crãpãtureanu de exemplu le-au vândut, pe terenurile lor și ale lui Greceanu fãcându-se CAP-ul.Aici erazu mai mulți haiduci, aveau drumuile lor ascunse, se întâlneau prin pãduri. Unul dintre refugii este și pãdurea Cotoșmanu. Sunt și locuri prin pãduri care au fost denumite dupã ei. Avem și un loc care se numește „Fântâna Lotrilor”, în satul Balaciu, un sat mai izolat unde se puteau ascunde haiducii.” – mai spune primarul. Comuna este. De altfel înconjuratã pe trei laturi de dealuri împãdurite, care pe vremuri nu erau strãbãtute decât de câteva cãrãrui, bãtute de haiduci.Sursa:http://www.ziaruldevalcea.ro/index.php?ind=news&op=news_show_single&ide=4425
O legenda rurala despre comori, care circula in toate satele din Baragan, spune ca in anumite nopti ale anului se arata locurile unde sunt comorile ascunse.
Comorile, de obicei ascunse de huni, daci, tatari, rusi, masoni sau haiduci, in general haiduci, pot fi detectate de anumite persoane daca stiu sa descifreze semnele. In noptile cu luna plina, la echinoctii si solstitii sau de Sanziene, cei care se afla in apropierea comorii pot vedea o flacara albastruie tasnind din pamant, care indica locul unde e ascunsa lada cu bani sau obiecte pretioase.
Deoarece in aceste nopti duhurile rele circula liber, oamenii au marcat locul cu o cruce si s-au intors a doua zi, cand au dezgropat comoara. Se spune ca cea mai mare comoara, mai multi desagi plini cu bani si inele din aur, legati cu un lant, nu a fost inca descoperita. Singurul care a vazut flacarile albastre care indicau locul comorii, pe data de 4 martie 1977, a disparut in conditii misterioase.Sursa:http://www.trombon.ro/lifestyle/cele-mai-infricosatoare-legende-rurale
Ce o zi norocoasă pentru un englez care care isi facuse doar de o luna, ca hobby, cautarea de comori cu ajutorul detectorului de metale.
Acum un an, in august 2009, UK Dailymail a prezentat ca eveniment al zilei stirea ca Nick Davies găsit o comoara de 10.000 de monede romane la prima sa vanatoare de comori.
Aceasta colectie extraordinara de monede, cele mai multe gasite intr-un vas spart, a fost descoperita la o cautare in zona Shrewsbury, aproape la o luna dupa ce isi cumparase detectorul de metale.
Experţii spun că monedele au stat ascunse in pamant aproximativ 1700 ani.
Monedele, datând din anii 240 - 320 d. Hr., au fost descoperite în câmpul unui fermier de pe lângă Shrewsbury, în Shropshire.
Uimitor este ca aceasta comoara reprezinta una dintre cele mai mari colectii de monede romane descoperite vreodată în Shropshire.
Nick a declarat ca nu s-a asteptat niciodata sa gaseasca ceva la prima sa vanatoare de comori - oricum nimic de valoare.
El a descris descoperirea drept "fantastic de interesanta".
Nick a spus: "Partea de sus a vasului era rupta în pământ şi un număr mare de monede erau răspândite în zona. Toate acestea au fost recuperate în timpul săpăturilor, cu ajutorul unui detector de metale.. Astfel am mai gasit încă 300 de monede, care s-au adaugat la total - e fantastic de interesant Nu m-am aşteptat să găseasc o comoara de la prima mea iesire cu detectorul.."
Monedele au fost trimise la British Museum pentru o examinare detaliată. Expertii cred ca o să-şi petreacă mai multe luni pentru curăţarea şi separarea monedelor, care sunt lipite.
Ei vor oferi, de asemenea, si o identificare suplimentară. Un studiu suplimentar privind tezaurul si locul unde a fost gasit v-a fi efectuat. Se crede că monedele au fost, probabil, plată pentru un fermier sau o comunitate, la sfârşitul unei recolte.
Monedele par a fi datate din perioada 320AD la 340AD, spe sfarsitul domniei lui Constantin I.
Oricum, se pare ca sunt minim de 10.000 de monede, majoritatea dintre ele corodand impreuna in vasul in care au fost gasite.
"Monedele sunt toate de bronz, iar unele dintre ele au fost poleite cu argint. Acestea sunt cunoscute ca Nummi şi au fost frecvente în timpul secolul IV.
De ce nu a fost dezgropate si colectate de către adevaratul proprietar ramane un mister, dar unul datorita caruia oamenii se pot bucura, dupa 1700 de ani, de o importanta descoperire arheologica.
Cu toate acestea, specialistii au refuzat să precizeze cat valoareaza monedele din vas până ce concluziile studiului asupra tezaurului vor fi cunoscute, dar acestia au descris descoperirea ca fiind "mare şi importanta".
De asemenea, seful echipei de cercetatori a spus ca locaţia exactă a descoperirii nu poate fi dezvăluita din motive de securitate.
Un vechi vas chinezesc din porţelan, care datează din secolul al XVIII-lea, descoperit într-un garaj din Londra, a fost vândut de curand pentru suma de 43 de milioane de lire sterline, peste 50 milioane de euro, la o licitaţie organizată în capitala Marii Britanii, informează Reuters.
Vaza din porţelan, cu o înălţime de 40 de centimetri, datează din timpul domniei împăratului Qianlong (1735 - 1796) - al şaselea împărat din dinastia manciuriană (1644 - 1911) - şi a fost achiziţionată de un cumpărător chinez, au anunţat reprezentanţii casei de licitaţii Brainbridges.
Suma obţinută este considerată un record de preţ pentru operele de artă chinezeşti vândute la licitaţie.
Cu ocazia vânzării mobilierului din casa părinţilor, în urma decesului acestora, un frate şi o soră, care locuiesc în nordul Londrei, au descoperit acest obiect de artă în garajul familiei.
Vasul, decorat cu motive tradiţionale chinezeşti şi un desen cu doi peştişori, a fost fabricat în jurul anului 1740 şi avea un preţ de vânzare estimat între 800.000 de lire sterline şi 1,2 milioane de lire sterline.
Povestea noastra incepe demult, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin cunoscute, in timpurile in care oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din mijlocul naturii-mama. Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemnele si frunzele copacilor. Uneori, mai simplu, se traia in pesterile din munti.
Grotele ofereau o mai mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana necesara vietii.Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne, femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copiii si batranii acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului… O simpla piatra legata de un bat devenea nu numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai periculoasa arma.
In acest cadru greu de imaginat pentru copiii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un fapt nemaiintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste.Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin, linistita ca multe altele asemanatoare ei si care nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare.
Se spune ca dintr-o stea indepartata tare s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut intr-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la strabunii lor spun ca in acea clipa s-a vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga.
Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre.
Ar fi cazut in niste munti de basm, cu paduri falnice, marete si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in mestesugul vanatului. Pasamite aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea, asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre acele locuri. In cadere, piatra ar fi aprins, cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul dintre adaposturile oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe de nori grei din care incepuse sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci.
Parca toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de pacate, sau altcumva. Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra cazuta din inaltimi continua sa arda raspandind in jur o lumina atat de puternica incat ai fi putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare. Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor, au rupt-o la fuga care-ncotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca secerati.
Si-au lipit fetele de pamantul fierbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si sfarsitul. Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra. A ramas tintuit locului, privind fascinat la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o fara nici o greutate si a dus-o in pestera in care locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii.
Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera pe la adaposturile lor si nu mica le fu mirarea cand vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca in pestera sa lucrul care pe ei ii speriase de moarte. Nici unul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostru ezita indelung pana sa intre in grota. Numai ca piatra nu intarzie prea mult sa-si arate utilitatea: ori de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci. Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii se bucurau si de lumina ei binecuvantata.
Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau neincetat lumina si caldura ce-o primeau. Desi fusesera mai intai infricosati de piatra, oamenii incepusera de-acum sa-i cunoasca folosinta si il invidiau pe cel ce o luase in stapanire.
Fiecare si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare, pizma dadu la iveala cruzimea si reaua vointa.
Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra si apele de sub pestera se inroseau adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga din locul in care fusese asezata de cel ce o adusese in pestera. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se apropie de ea, insa cum o atingeau cum se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil, mai tare decat focul chiar si nu era posibil sa fie atinsa decat de stapanul ei.
Era singurul ce se putea apropia fara sa fie ars. Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna: datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea si a ridicat-o de pe piedestalul sau, lumina a devenit orbitoare, iar strigatele de groaza ale atacatorilor s-au auzit pana departe tare. Piatra avea sa-si arate si multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent. Bunaoara, era suficient pentru omul nostru sa o ridice la nivelul pieptului si din ea pornea o raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste, omul nici macar n-a mai incercat sa-si apere avutul. Piatra o facea singura si pedepsea pe oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in interiorul pesterii. Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia stapanului pietrei avea acum hrana din belsug.
Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca eroul nostru era privit de toata lumea ca un fel de conducator. Greu, dar sigur, viata reintra in normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp, nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata fara lumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va naste cineva anume pentru a le descoperi. Care este sortirea acestei mane ceresti? Sa nu o luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii. Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-i fusese harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor. Pesemne, soarele va rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste deplinatatea puterilor pietrei.
Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu reusea s-o atinga, nici macar urmasii lui.
Locul ii era cel pe care-l stim deja, pe masa din grota, stralucirea nu-i era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-i poata folosi puterile o data cu stingerea celui ce o gasise. Asa ca nu fu nevoie de foarte multi ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sa o priveasca.
Cei mai tineri ii stiau doar povestea si nu prea credeau in puterile ei la care nu fusesera martori. Era lasata in pace, neatinsa, cei care-si abateau calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsera din viata.Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni, piatra disparu impreuna cu piedestalul sau. Pe nimeni nu mai interesa unde ar putea fi, iar cum anii se transformau pe nesimtite in secole, nici macar cei mai batrani nu mai aveau cunostinta ca existase candva o frantura de stea cazuta pe pamant.
Pestera ramasese nelocuita, oamenii coborasera spre poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost pentru o noapte cate o fiara salbatica sau un drumet ratacit. Un lucru ciudat se petrecea totusi: bunaoara, de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei forma aducea cu cea a unui batran.
Unda luminoasa statea ce statea iar apoi, dintr-o data, fara sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca n-ar fi existat niciodata. Oamenii erau mirati si speriati totodata de aceasta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc. Nici unul dintre cei care erau acolo n-ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului. Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se indreptau intr-acolo decat arar pentru a aduce ofrande celui pe care-l considerau Zeul Necunoscut. Incetul cu incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copiii lor la fel, dar lumina cu forma de mosneag aparea de fiecare data la locul ei. Oamenii se hotarara sa-si numeasca zeul Mos Timp, pentru ca numai el parea a putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul. Si vom opri povestea in loc pentru o clipa pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era spiritul celui care, candva, gasise piatra si caruia ii fusese harazit sa o aiba in stapanire.
Era Duhul Pietrei Sacre, asa cum avea sa fie numit ceva mai tarziu de Geto-Daci. Pasamite, Steaua Mama si Piatra Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea sa nu mai fie vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire. Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa vederii muritorilor de rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau tot mai putini pana la nasterea alesului. Cateodata, atunci cand nimeni nu se afla prin imprejurimi, in noptile senine, Mos Timp scotea Piatra pe varful muntelui. In acele momente, toate piscurile din vecinatate erau luminate ca ziua de razele imprastiate de ea.
Impreuna cu Duhul, Piatra Sacra ajuta la paza acestor mirifice plaiuri. Puterile nevazute erau atunci de partea stramosilor. Din pacate, de multe secole Piatra nu a mai aparut pe munte, dar daca vreodata veti vedea in plina noapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti fiecare ca marele moment a venit. Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile ce urmeaza… asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre. Mos Timp simtea vremurile care aveau sa se abata peste destinele tarii. Se hotari sa aiba grija de ceea ce avea sa devina avutia cea mai de pret a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de cei alesi. Duhul stia ca va veni vremea in care dusmanii neamului vor stapani puteri mari si se vor apropia mult de ea. Bunaoara, trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca si mai bine. Greutatea de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra va fi atat de mare, incat numai alesul Stelei Mama si al Zeilor va putea razbi. Lacatele ce-o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte ivare care, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti.
Cu ajutorul Pietrei, el sapa in stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja Piatra de privirile simplilor muritori. Din pacate, nu peste multa vreme, muntele avea sa ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce se intampla afara si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi ascuns in munte alaturi de Piatra, deasupra ultimei Sali, cea aflata in chiar inima muntelui, Duhul a sculptat o bucata de stanca dandu-i forma unui cap de om.
Totodata, el ii darui stancii puteri nebanuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, ochii si urechile Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac. Nu numai Mos Timp si Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii stiau ca trebuie sa vina si sa depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra, pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din ceruri care niciodata nu pregetau, in acele vremuri, sa ajute in timpuri de izbeliste.
Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Piatra Sacra, au ramas pe locurile lor spre a indruma soarta poporului si a frumoasei tari ce se nascuse.
Astazi Piatra se afla in inima Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand curat ii pot auzi vorbele. De F. Crainicu, C. Ionita.
