luni, 4 august 2014

Detectoare VLF vs. detectoare PI - Avantaje și dezavantaje

Pasionatii de detectie metal au la dispozitie mult tipuri de detectoare de metale. In principal sunt fabricate doua tipuri: detectoare VLF ( foarte joasă frecvență ) și detectoare PI ( puls inducție ). Ambele tipuri au puncte forte și punctele slabe.



Scopul prezentului articol este de a oferi incepatorilor in detectia de metale un topic de discutii, pentru a afla mai multe informatii despre aceste diferențe, încât să-i ajute în luarea unei decizii in privinta categoriei din care sa facă parte detectorul de metale pe care il vor cumpara.

Dintre cele două categorii, detectoarele VLF sunt cele mai populare, fiind fabricate și vândute catre detectoristi in mai mare numar decat detectoare PI, deoarece detectoarele VLF sunt mai versatile. Acest tip de detectoare oferă un echilibru mai bun între  mineralizarea solului și discriminarea între diferitele tipuri de metale. Pot oferi chiar o mai buna idee despre ținta pe care au detectat-o, ceea ce inseamna că puteți decide mai usor dacă trebuie sau nu să săpați pentru a extrage respectivul obiect din pământ, evitând astfel sa săpati după o multime de gunoaie. Aceste detectoare sunt dotate deseori cu un ecran care afișează diverse tipuri de opțiuni și informații, de la presetări personalizate până la tipul de tință pe care să o detecteze.


Detectoarele de metale PI sunt folosite pentru o detectie mai specializată. Sunt un tip de detectoare ce detecteaza simultan toate metalele ( all metal ). Deși unii detectoristi spun exista unele metode si pasi de urmat pentru a face o oarecare discriminare, detectoarele PI nu oferă nici astfel capacitatea de discriminare ale detectoarele VLF. Însă, fiindca semnalul nu este afectat de mineralizarea cu fier a solului, detectoarele PI pătrund mult mai bine in adâncime, inclusiv în apă sarată și nisip umed și pot sa fie utilizate foarte eficient in zonele cu foarte putin gunoi. Acest tip de detector este de asemenea frecvent utilizat pentru căutarea de pepite de aur, deși si un VLF poate executa decent aceasta sarcină.




Mai jos aveti doua astfel de comparatii intre cele doua tipuri de detectoare:



Pentru un incepator in detectie, este recomandabil tipul VLF de detectore de metale. Preturile detectoarelor VLF variaza de la peste o sută de euro la peste o mie de euro. Dupa ce acumulați mai multa experiență in detectia de metale, detectoarele PI pot să devină un instrument valoros pentru detectarea în anumite locații și pentru scopuri de detectie specifice. Cu toate acestea, majoritatea pasionaților de detectie metale au doar unul sau mai multe detectoare de tip VLF, fara a detine si un detector de tip PI.

Dvs. ce părere aveți ? Care detectoare sunt mai eficiente? Cele PI sau cele VLF? Merită ca un detectorist sa investeasca in ambele tipuri de detectoare de metale?

joi, 31 iulie 2014

Sfaturi pentru o mai bună detecție de metale

Am deschis acest subiect de discutii, pentru ca detectoristii cu mai mare sau mai mică experiență să ofere diverse sfaturi colegilor de hobby. Orice sfat este binevenit, chiar daca pare banal sau chiar daca nu sunteti sigur de el. E recomandabil sa păstram discutiile la nivel oarecum practic si sa nu diluăm acest subiect cu discutii offtopic. Sa dam cateva exemple de astfel de sfaturi, asteptând in acelasi timp altele de la dvs, la comentariile articolului.

Exemplul 1: Detectoare de metal pot ajuta la descoperirea de comori, dacă sunt utilizate corect. Tehnicile utilizate de către experții in detectie implică de obicei doua mari "secrete", mai mult decat orice altceva: răbdare si pasiune. Când scanezi pe o pajiște, în căutarea de comori istorice, nu uita că scanând puțin mai incet poate insemna de fapt diferenta dintre o decoperire sau ratarea descoperirii. La urma urmei, dacă sunteți în căutarea a ceva care a asteptat in pământ 100 de ani, 500 de ani sau 2000 de ani, poate să mai aștepte câteva minute, pentru a fi găsit!

Exemplul 2: Cele mai multe detectoare de metale funcționează prin crearea unui câmp magnetic. Dacă veți tine bobina de detecíe cat mai jos, cu atat mai adanc va pătrunde în sol campul magnetic. Acest lucru înseamnă că trebuie să țineti detectorul cât mai aproape de sol, mai tot timpul.

Exemplul 3: Faceti scanarea cu o miscare lenta și deliberată. Ideea este de a oferi detectorului de metale timpul necesar pentru a detecta in pământ depozite mici de metale, aceasta detectie de obicei nefiind posibilă la o "măturare" foarte rapidă. Dacă sunteți într-un loc plin de "gunoaie", asigurați-vă că oferiti mai mult timp fiecarei treceri cu detectorul peste portiunea scanată.

Exemplul 4: Detectoarele de metal au diverse sunete, în funcție de ceea ce au detectat. Trebuie să înveți să le diferentiezi, pentru ati da seama ce poate indica sunetul. Fierul, aurul, argintul, cuprul și oțel pot avea astfel propriile lor sunete, distinct oferite de catre detectorul de metale. Obișnuirea cu detectorul si diferențiare sunetelor vă va câstiga timp, evitand săparea pentru a dezgropa in final doar obiecte neinteresante, cum ar fi cuie ruginite și capace de sticlă. Veți stii ce semnale să ignorati, atunci când vă veți cunoaște cu adevărat detectorul de metale.

Exemplul 5: După ce tipar mișcăm detectorul când scanăm ? In nici un caz in zig-zag, cum fac majoritatea cautatorilor, mergand continuu si miscand detectorul stanga - dreapta. Astfel veti avea o traiectorie in zig-zag si puteti trece pe langa obiecte importante, mai ales daca avansati repede inainte. Metoda in zig-zag este eficienta oarecum, doar daca inaintati extrem de incet, ceea ce nu cred ca fac majoritatea.



Trebuie sa cautati in forma de E ( model E al cautarii ). In acest mod nu veti rata nici un obiect pe suprafata de cautare ( bineinteles, pana la adancimea la care scaneaza detectorul dumneavoastra) .


Cum se aplica mai exact acest model? Pornind de la stanga parcelei alese, scanati spre drepta, in lateral, fara sa avansati in mers in fata, pana ajungeti la marginea din dreapta a parcelei alese, apoi inaintati in fata doar atat cat are diamentru bobina detectorului dumneavoastra ( 10-20 cm ), apoi scanati spre stanga pana la marginea din stanga a parcelei alese, apoi iar avansati cat are diametrul bobina de cautare a detectorului dumneavoastra, iar scanati spre dreapta fara sa inaintati in timpul scanariii laterale, si tot asa mai departe, pana terminati de scanat intreaga parcela. Stiu, poate fii monoton, dar va luati o grija: daca nu ati gasit nimic acolo, inseamna ca nu este chiar nimic pe acel teren pana la adancimea la care scaneaza detectorul dumneavoastra ( mai multe detalii în articolul de AICI).

Au fost 5 exemple, nu stiu dacă sunt prea bune si nici dacă sunt foarte corecte. Astfel de exemple constructive așteptăm si din partea dvs la comentarii, în speranța ca vom ajuta si pe alti colegi de hobby cu sfaturi pentru o mai bună detecție de metale.

luni, 28 iulie 2014

Omul care a avut acces la documente secrete din biblioteca Vaticanului: "Limba latină se trage din cea română și nu invers"

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum, anunță libertatea.ro.


Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea (foto), unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină - n.r.)”. Această declaraţie o puteţi vedea in videoclipul de mai jos, la minutele 52:30 - 53:11.



Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina. Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic. Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România. De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem?

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci. Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că genetic suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş (foto), specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi. Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic, mai anunța Libertatea.

Noi comori au fost recuperate din ocean

Peste 13500 de monede din aur și argint, precum și "elemente importante ale patrimoniului cultural", au fost recuperate în largul coastei Carolinei de Sud de către Odyssey Marine Exploration, care continuă căutările in sit-ul naufragiului SS Central America.


Pe 18 iulie 2014, compania de explorare marină la mare adâncime a prezentat un inventar complet al comorii recuperate, care include o mare varietate de monede din aur și argint, inclusiv o moneda rară de 20 dolari. De asemenea, compania a declarat că pe lângă moneda Double Eagle a descoperit monede de 10 dolari, 5 dolari, 2.50 dolari și 1 dolar, precum monede cu valori mai mici.


De asemenea, compania a anunțat că a recuperat lingouri din aur, pepite, praf de aur, dar și aur cu proveniența din alte țări.


Cercetatorul sef Bob Evans a precizat că monedele datează din anii 1823-1857 și sunt "o capsulă a timpului pentru aproape toate monedele care erau încă utilizate în anul 1857. Este uimitoare varietatea si calitatea monedelor, descoperirile din acest an fiind foarte diferite față de cele din anii anteriori."


Cu toate că lista de inventar a oferit unele detalii cu privire la monedele și artefactele recuperate, nu există informații cu privire la valoarea comorilor descoperite, motivandu-se că "rapoartele operaționale detaliate ar perturba recuperarea obiectelor vizibile."



În luna mai 2014, compania a raportat totuși că în timpul primei sale scufundări de două ore a recuperat aproximativ 28 de kilograme de aur, care ar valoara aproximativ 1,3 milioane de dolari.



Epava navei SS Central America a fost descoperită în anul 1988, la o adâncime de 7200 de metri, iar operațiunile de recuperare s-au desfășurat până în anul 1991. Operațiunile inițiale de recuperare au fost oprite in momentul în care descoperirea a devenit obiect al litigiilor juridice, 39 companii de asigurare depunand cereri pentru revendicarea aurului.

Pe 6 martie 2014, Odyssey, un pionier in explorarea de mare adâncime in ocean, a primit contract exclusiv pentru operațiunea de recuperare a comorilor.

Conform datelor istorice, nava SS Central America a fost prinsă pe 12 septembrie 1857 într-un uragan și s-a scufundat la 160 mile în largul coastei Carolinei de Sud. Nava avea 425 de pasageri, împreună cu o mare încărcătură de lingouri de aur si monede noi.

duminică, 27 iulie 2014

Scafandrii din Constanța au descoperit o navă antică

Scafandrii de la Club Marine Explorer din Constanţa au descoperit rămăşiţele unei nave antice îngropate în nisip. Aceasta măsoară 20 de metri şi se află la o adâncime de circa 17 metri.

Scafandrii de la Club Marine Explorer au făcut luni o descoperire importantă, în timpul unei misiuni de rutină pentru verificarea ţintelor de pe sonar. În zona portului antic, la doi kilometri de comandament, aceştia au detectat rămăşiţele unei nave antice îngropate în nisip.


Pe amplasament au fost găsite rămăşite ale balastului: roci, bucăţi de cărămidă, fragmente ceramice şi lemn.


Analiza geologică a acestora a demonstrat că este vorba despre roci magmatice ce provin de pe coasta Italiei.

Cel mai probabil, corabia s-a scufundat în urma unei furtuni şi a ajuns pe fundul mării cu chila în sus. Din acest motiv se crede că încărcătura se află încă la bord, mai precizează sursa citată.

Deocamdată însă, scafandrii de la Club Marine Explorer nu pot explora epava şi recupera eventuala încărcătură, întrucât au nevoie de aprobări speciale.

Sursa imagini, precum si alte detalii gasiti pe pagina de Facebook a clubului, dând click AICI.

Comorile de la Cucuteni

Cucuteni este o comună amărâtă din Moldova. Cu toate acestea, acest punct geografic este considerat kilometrul zero al civilizaţiei europene. Ţărănii găsesc şi acum în urma plugului fragmente din vase vechi sau mici piese din aur de valoare inestimabilă, scrie Jurnalul.

“Dacă s-ar face investigaţii s-ar găsi multe, oamenii nu caută, n-au timp”, a spus primarul comunei, Panfilică Brânză. Sătenii au avut cu ani în urmă comoara în mână şi au scăpat-o. Desfundau la vie cu un plug din acela mare. Au găsit aur, era prin ‘70 şi ceva. Bucăţi mari de aur. A luat fiecare câte o bucată. Pentru că era mai roşcat, au crezut că e alamă. Unul a făcut nu ştiu ce la coteţul de porci, altul a bătut aurul la colţul poiatei... Au venit cei de la Securitate şi cu câţiva bănuţi au strâns tot aurul, chiar şi de la cei care şi-au dat seama că e metal preţios - de la aceştia l-au luat cu forţa. După ce piesele au fost recuperate, specialiştii le-au reconstituit, era vorba despre un coif. Piesa, foarte importantă, se află acum la Muzeul de Istorie din Bucureşti”, adaugă edilul.



Cultura Cucuteni

De curând s-a terminat la Iaşi cea de-a XXXII-a ediţie a Târgul Naţional de Ceramică Cucuteni. Ca în fiecare an s-au strâns sute de creatori, meşteri populari ce au expus şi au vândut din produsele lor: vase, ulcioare, în general obiecte din lut utilitare şi decorative. Denumirea manifestării este legată de tezaurul din comuna ieşeană cu acelaşi nume. Cultura Cucuteni reprezintă apogeul artei preistorice din întregul eneolitic european, cum spun specialiştii, de acum mai bine de 5.000 de ani, perioadă în timpul căreia se foloseau uneltele din piatră măiastru şlefuite sau din aur ori cupru. O cultură care reprezintă foarte mult pentru noi, mai ales că primele semne ale existenţei sale au fost descoperite aici, în România, demonstrându-se, astfel, existenţa unei civilizaţii înaintate în zonele unde au trăit cândva tracii şi geto-dacii. Şi această zonă se află la câteva zeci de kilometri de Iaşi, în localitatea care a şi dat numele culturii, Cucuteni, cea mai mică comună din judeţul Iaşi, însă cea mai însemnată din Moldova din punct de vedere istoric. Cătunul e situat la circa 10 kilometri de oraşul Târgu-Frumos. Am ajuns pe dealul unde s-au descoperit în secolul trecut câteva misterioase morminte şi unde comuniştii au înălţat un muzeu unic în România. Şi astăzi, într-un dulăpior de la Primărie, se adună zeci de resturi din vase vechi, preţioase, găsite periodic de ţăranii din sat. Aceştia sunt plictisiţi de astfel de preţioase relicve şi nu le mai dau nicio importanţă. Nimeni nu mai are timp de ele. “Pe oriunde te întorci găseşti aşa ceva, pe dealuri, prin grădinile oamenilor, peste tot. Sătenii, ocupaţi cu munca câmpului, nu mai dau de mult timp importanţă la aşa ceva, pur şi simplu le lasă în plata Domnului”, a mai spus primarul.

Sătenii au găsit bucăţi mari de aur. A luat fiecare câte o bucată

Se spune că unii găsesc adevărate tezaure, sau cel puţin rămăşiţe ale acestora, dar nimeni nu se mai laudă cu aşa ceva. Alţii sunt de părere că ce era mai important a fost descoperit acum 100 de ani, dar cine mai ştie: astăzi, banul, averea sunt la mare căutare în sărăcia de la ţară. Cel mai longeviv edil din zonă a fost Mihaiu Tun. Tun este primarul care a participat la inaugurarea ineditului şi singularului muzeu sătesc de acest fel de la Cucuteni. Prezent de-a lungul anilor aici, a vegheat la exploatarea bogăţiei istorice a localităţii. De pe vremea lui, la Cucuteni istoria răsare de peste tot, din stratul de pătrunjel, din tufa de cartofi, din lanul de porumb, de oriunde. Mai ales din coada plugului. Chiar şi aur. “Eu nu stau să văd ce iese din brazdă, dacă răsare un vas vechi ori vreun coif de aur”, spune un ţăran cucutean. Fostul edil ca şi mulţi alţi săteni au găsit multe valori pe dealurile comunei. Una din ele este acea amforă întreagă, neciobită. Mihaiu Tun o are la el acasă, acum e a lui”, spune un sătean.

Istoricul descoperirilor

Povestea descoperirilor de la Cucuteni este una lungă şi interesantă. Primele piese Cucuteni au fost găsite acum 126 de ani, pe dealul Cetăţuia din satul Băiceni, foarte aproape de Cucuteni. Un renumit folclorist ieşean, profesorul Theodor Burada, se îndrepta spre localitatea Cotnari pentru a vedea biserica lui Ştefan Cel Mare. Pe drum s-a întâlnit cu câţiva săteni din Cucuteni care găsiseră vase vechi şi s-a oprit acolo. De regulă, oamenii scoteau piatră din pământ pentru a face beciuri sau alte construcţii şi aşa au ajuns ei să găsească “ulcelele” preţioase. Duceau piatra la târg cu carele, o mai şi vindeau pentru construcţii, toată era ornată cu cioburi de oale străvechi. În 1889, au poposit aici primii specialişti. Cercetătorii D. Butculescu şi Grigore Buţureanu au făcut cercetări la faţa locului, iar rezultatele le-au prezentat la Congresul Internaţional de Arheologie de la Paris. La forumul mondial, cele expuse de români au suscitat interesul germanului Hubert Schmidt, care a sosit în România şi a făcut aici săpături sistematice în 1909 şi 1910. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în 1932, în monografia “Cucuteni in der oberen Moldau – Rumanien”. În aceasta, el a stabilit principalele etape de evoluţie ale culturii de ceramică pictată care aparţine neoliticului. Cultura Cucuteni era una unică în Europa de acum circa 5000 de ani, comunităţile de aici făcând parte dintr-o civilizaţie dezvoltată, comparabilă cu cele mai strălucite manifestări ale eneoliticului din regiunea Asiei. Mai mult, în 1976, pe dealul Cetăţuia s-au găsit locuinţe străvechi, apărate de pante abrupte, intrarea spre acestea fiind îngrădită de două şanturi de apărare. S-au dezvelit acele locuinţe şi s-a observat că erau la suprafaţă, cu platformă de piatră sau lut ars, având în interior cuptoare sau vetre. În interiorul acestora au fost găsite vase din lut ars, piese din piatră şlefuită, cioplită, ori din cupru, unelte din os şi corn, dar şi o mare diversitate de statuete zoomorfe şi antropomorfe, în special feminine. La acea vreme, femeia care aduce pe lume urmaşi avea un statut deosebit, de aceea şi reprezentarea ei sub forma statuetelor. Pe întregul teritoriu al comunei Cucuteni au fost descoperite şase astfel de aşezări.



Muzeul

În partea de nord a satului Cucuteni, pe dealul numit “La Pietrărie”, e locul acestei necropole tumulare geto-dacică, cum o numesc specialiştii, datând din secolul IV î.Hr. Opt movile funerare, numite tumuli, vizibile şi astăzi. Trei dintre acestea au fost cercetate cu minuţiozitate. Despre cea mai mare dintre ele, înaltă de 3,3 metri şi cu un diametru de circa 40 de metri, se bănuieşte că ar fi mormântul unui conducător. Toată această importantă descoperire este protejată din 1984 de o construcţie interesantă. Între 1976 şi până la inaugurarea ineditului muzeu s-au făcut săpături, s-a cercetat cu minuţiozitate de arheologi, sprijiniţi de localnici, care erau plătiţi foarte bine la acea vreme. Până şi copiii îi ajutau pe specialişti pentru a scoate la lumina relicve ale istoriei milenare a Europei. Muzeul este practic o clădire ridicată deasupra lor, care dă posibilitatea vizitării şi vizualizării din cadrul unor balcoane speciale a mormintelelor. “Movila adăposteşte o incintă de piatră în formă de pâlnie, cu un contur aproape rectangular, cu colţurile rotunjite, prevăzută în partea de sud-est cu o cale de acces. În cuprinsul incintei s-au descoperit patru morminte de incineraţie, unul principal, pentru care s-a ridicat movila, şi alte trei secundare”, se arată într-un ghid al muzeului. Monumentul princiar de incineraţie din centrul movilei nr. 2 era alcătuit din oase umane calcinate, depuse pe un edificiu din lespezi de piatră, protejat de o construcţie boltită.

Dealul regilor

Tot în necropolă s-au găsit patru pandantive perforate din argint aurit, cu decor în relief, mărgele sferice din pastă calcaroasă, fragmente de căni şi castroane lucrate la roată. Numărul mare de morminte de “La Cetăţuia” sugerează faptul că aici a existat o necropolă princiară, un adevărat “deal al regilor”. Practic, construcţia monumentală pentru protejarea movilei adăposteşte singurul monument de acest tip din România. Există o legendă certificată ştiinţific care spune că după ce soţul care avea mai multe femei murea, se ţinea un sfat prin care se hotăra care l-a iubit mai mult şi aceasta era înjunghiată şi îngropată împreună cu el. De aici şi mormintele secundare, laterale de cel principal. Până şi portarul edificiului e doldora de cunoştinţe despre istorie, eneolitic. Urc pe scările înguste, păşind pe braţele de lemn, în balcoanele ce atârnă deasupra mormintelor. Ba, mai mult, pentru a face o fotografie fix de deasupra gropii, am păşit nesigur, întrebând dacă e voie şi nu stric ceva chiar aproape de tumuli. Am călcat pe bucăţile de pământ vechi de 5000 de ani. Părea că intru într-o altă lume demult dispărută. Căţărat deasupra colosului cu burta răvăşită, am pătruns cu bliţul aparatului foto până în rărunchii mormântului princiar. Aerul vechi, încremenit, mi-a dat fiori pe şira spinării. Mi-a fost frică să nu se desprindă ceva şi să mă înghită pământul, aşa că am păşit apoi repede pe aleea betonată de la marginea cupolei de beton şi de sticlă.



Aur la porci

Am ajuns la muzeu cu o Dacie veche, rezistentă la drumurile de ţară. Edificiul pare că se odihneşte în câmp. E ca o pălărie căzută din cer. La câteva sute de metri, ţăranii prăşesc porumbul printre coifuri, amfore şi artefacte nevăzute. Aici şi în împrejurimi, nu la mare distanţă, aproape de satul Băiceni, foarte aproape de Cucuteni, s-a descoperit întâmplător un adevărat tezaur. Piesele de aur erau folosite de săteni la coteţele pentru porci. Era în 1959. Obiectele de podoabă din aur descoperite formează unul dintre cele mai reprezentative tezaure getice datând din secolele V-IV î. Hr. Aproximativ 70 de piese întregi şi fragmentate cântărind circa 2.5 kilograme. Printre obiectele recuperate se remarcă coiful de paradă de tip getic, două brăţări spiralice, aplice pentru harnaşament şi butoni decoraţi în tehnica filigranului, mare parte din acestea fiind adăpostite la Muzeul Naţional din Bucureşti.



Comori nedescoperite

În localitate abia de trăiesc 1.390 de oameni, unii dintre ei, puţini, ce-i drept, fiind meşteşugari în ale olăritului. În anii ’80, după inaugurarea muzeului, s-a deschis prin Cooperaţie, cum era pe atunci, un atelier de olărit pentru readucerea în atenţie a tradiţiilor. Însă nu s-a continuat după 1989. Puţini mai fac astăzi aşa ceva. Atunci, pe vremea comuniştilor, au fost aduşi meşteri de la vestita localitate Marginea, însă, după 1989, uneltele s-au împrăştiat. Doar câţiva ani ani a durat experimentul. După 1990 au mai fost câteva iniţiative de valorificare a tezaurului istoric. Profesorul ieşean Vasile Cotiugă a realizat câteva locuinţe ca acum 5.000 de ani, construite fără instrumente de tăiat sau unelte moderne. O reeditare a unui sat din acele vremuri. Ca un experiment, a invitat apoi vara studenţii să locuiască în ele, după care a dat foc caselor, tot pentru a obţine efectele prin care s-au păstrat până astăzi şi mormintele şi alte resturi ale civilizaţiei, ale locuinţelor. Dar şi această iniţiativă a fost abandonată. Singura care a rămas este o tabără de sculptură care îşi deschide anual porţile la Cucuteni, tot în timpul verii.

Cu aşa mare bogăţie istorică, te întrebi dacă localitatea Cucuteni nu e căutată de românii din toate colţurile ţării. Ei bine, nu, mai degrabă turiştii străini vin cu autocarele, dar şi ei sporadic, pentru că nu au posibilităţi de cazare. Şi e greu şi cu prezentarea care trebuie făcută într-o limbă străină, planşele din muzeu fiind în română. Vara, când e tabăra de sculptură, vin în weekend şi turiştii străini cu autocarele. Cei de aici sunt de părere că s-ar putea continua cercetările arheologice: “La Pietrărie sunt şi acum câteva movile care se văd, dar nu le-a cercetat nimeni. Se poate să fie ca înainte, când dealul gemea de câte vase erau şi se scoteau. Acum oamenii ar mai căuta ei bogăţii pentru ei, dar e rezervaţie palentologică”, mi-a spus primarul comunei. Aşa că oamenii nu mai au voie să ia nici piatră, dar oricum sobe sau beciuri din piatră nu-şi mai fac, însă cioburi de vase vechi încă se găsesc la tot pasul. De fapt, oamenii poate mai descoperă şi azi idoli din lut cu chip de femeie sau alte piese importante, dar mulţi nu le mai dau nici o importanţă. Le oferă drept jucării copiilor. Sărăcia e cea mai dureroasă, important e să supravieţuieşti, iar pe ei nu îi mai interesează civilizaţiile trecute, fiindcă se chinuiesc să trăiască de la o zi la alta. Motivele cucuteniene cu spice de grâu, păsări, tind să dispară complet odată cu invazia chinezăriilor, care-s ieftine. Înainte de 1989, mai era tradiţia ţesutului, dar acum nu mai coase mai nimeni, aşa că motivele vechi au cam dispărut. Totuşi, alţii încă apreciază bogăţiile Cucuteniului, pentru că multe dintre ele au luat drumul Moscovei, odată cu o parte a tezaurului naţional. Au fost trimise în 1917 în Rusia spre păstrare şi nu au mai fost aduse înapoi. Altele zac în depozite pe la Iaşi la Palatul Culturii sau în capitală. Cu toate acestea, multe dintre piesele Cucuteni existente încă în ţară, în special cele mai importante, participă la tot felul de expoziţii grandioase în lume, la Vatican, la New York sau în altă parte. Ele fac şi astăzi gloria României.

Sătenii, căutători de aur?

Îl întreb pe portarul muzeului dacă a căutat şi el aur prin împrejurimi. Răspunde că nu are voie să caute, dar dacă ar găsi şi-ar da imediat demisia. “Nu uitaţi să treceţi că la Muzeul din Cucuteni nu este paznic, ci agent de pază, pentru că am făcut cursuri să păzesc istoria neamului”, spune agentul de pază., mai scrie Jurnalul.ro. Îşi aminteşte ce a fost la Cucuteni la Revoluţia din 1989: atunci oamenii au venit din sat împreună cu miliţianul şi au smuls portretele lui Nicolae şi Elena, care se aflau în muzeu, şi le-au dat foc. Au băut, s-au distrat, au făcut revoluţie la muzeu. Acum, locul tablourilor a rămas gol, ca şi mormintele, ca şi sufletele sătenilor din Cucuteni, nişte oameni din ce în ce mai sărăci.

Fibula de la Suseni, o comoară unică în lume

Muzeul Județean Mureș deține din anul 1924 o comoară unică în lume, Fibula de la Suseni, atât prin frumusețea, cât și prin modul de păstrare, și oricâte cercetări s-au făcut pe marginea acestui misterios accesoriu vestimentar, nu a mai fost găsită nicăieri o piesă identică, anunta Realitatea Tv.

Fibula de la Suseni, o fibulă de tip passementerie, adică cu spirale, cu scut și cu pandantive, a fost descoperită din întâmplare în 1924 pe prima terasă a râului Mureș, pe partea dreaptă a râului, în apropierea comunei Suseni, la Fabrica de Cărămizi, într-un vas ceramic alături de alte obiecte din bronz, în majoritate fragmente. Frapant la această remarcabilă descoperire a fost faptul că deși celelalte obiecte de bronz din vas erau afectate de trecerea timpului, Fibula de la Suseni era întreagă și într-o stare foarte bună.



Întrucât nicăieri în lume nu a mai fost descoperită o astfel de piesă, oamenii de știință au numit Fibula de la Suseni fibulă de tip passementerie varianta Suseni, neputând-o clasifica în niciunul dintre cele trei tipuri de passementerie existente până în acel moment.

'A fost descoperită incidental, nu a fost descoperită de arheologi și din această cauză nu există foarte mult detalii despre condițiile și caracterul descoperirii. Un mic detaliu pe care îl putem remarca este că a fost descoperită într-un vas de lut, adică piesele din bronz au fost depuse într-un vas de lut. Din păcate piesele vasului s-au pierdut și din această cauză încadrarea culturală a depozitului nu mai poate fi precizată. Descoperirea se numește 'tezaur de bronzuri' pentru că acesta conținea foarte multe piese de bronz, în jur de 100 de piese, printre care toporașe de bronz, fragmente de săbii sau de lame de săbii, brățări de bronz, fragmente de fibule, dar foarte multe piese erau fragmentare. Cea mai importantă piesă, care era întreagă, este Fibula de la Suseni, care se poate încadra în tipul fibulă de passementerie. Este un exemplar unicat, mai avem alte piese asemănătoare, dar o piesă identică cu Fibula de la Suseni nu mai există în lume. Avem piese asemănătoare și din Transilvania, nu atât de frumoase, unele întregi, altele fragmentare, mai avem fibule de tip passementerie și în Ungaria, Cehia, Slovacia, dar o astfel de piesă frumos lucrată, întreagă și chiar cu o condiție de păstrare foarte bună nu mai există (...) Unicitatea ei e dată de formă, Fibula de la Suseni este una de tip passementerie varianta Suseni, în condițiile în care în lume tipurile de passementerie sunt numerotate cu A, B și C', a declarat cercetătorul Rezi Botond, din cadrul Muzeului Județean Mureș

Fibula se află în colecția Muzeului Județean Mureș, este cea mai importantă piesă, are 22-23 centimetri lungime și are o greutate de peste 300 de grame. Piesa este atribuită Epocii Bronzului sau sfârșitului Epocii Bronzului sau, în termeni științifici, este atribuită Hallstatt-ului timpuriu sau Hallstatt-ul A, adică prima Epocă a Fierului.

Această fibulă se presupune că era folosită ca accesoriu de îmbrăcăminte, se prindea haina cu ea în partea superioară a corpului, lângă umăr, însă cercetările au scos la iveală că Fibula de la Suseni nu prezintă urme de folosire.

'În ce privește caracterul descoperirii, faptul că era într-un depozit sau într-un tezaur de bronz cercetătorii au ajuns la concluzia că probabil a avut și o conotație simbolică, era probabil o piesă de prestigiu. Piesa nu prea are urme de folosire, dar totuși este foarte frumos prelucrată. În Epoca Bronzului avem multe piese frumos prelucrate, dar păstrează urme de folosire, de deteriorare încă din preistorie. Dar sunt piese care turnate, dar nu au fost finisate și ajung în depozite. Piesa de la Suseni este una care a fost și frumos prelucrată, dar nu a fost folosită. De obicei în preistorie când un ornament este folosit, este de obicei alcătuit din mai multe părți, iar unele părți mai lipsesc sau sunt deteriorate. Fibula de la Suseni se păstrează în condiții foarte bune (...) Fibula ține de prima fază a perioadei hallstattiene, care în literatura europeană este încadrată Epocii Bronzului sau sfârșitului Epocii Bronzului, înseamnă în jurul secolului XII î.Hr. Fiind preistorie, nu putem vorbi de etnii, cine purta această podoabă, dar putem lega de anumite culturi arheologice. Această perioadă Hallstatt A este una cam problematică, pentru că nu știm exact aceste depozite de bronzuri cărei culturi aparțin', a subliniat Rezi Botond.

Acesta a precizat că există atestată o cultură, Cultura Nova, de origine răsăriteană, care se răspândește din Nord-Vestul Mării Negre spre Republica Moldova de azi și cele mai vestice puncte cu descoperiri sunt undeva în zona Aiudului, la poalele Munților Apuseni, că această cultură atinge și pragul de secol XII î.Hr, dar prin metode arheologice depozitul de bronzuri de la Suseni nu poate fi legat de această cultură.

Specialiștii spun că din păcate nu au mai fost și alte descoperiri la Suseni, deși obiecte din bronz din zona acestei comune au mai ajuns în colecția Muzeului Județean Mureș.

'Au fost donate Muzeului Județean alte două piese de bronz, o brățară și o daltă cu toc, tot de la Suseni, am fost în zonă, dar din păcate nu am găsit alte piese. Zona în care au ieșit la suprafață cele două piese sunt departe de depozitul unde a fost descoperită Fibula de la Suseni. Nu știm cine folosea această podoabă, pentru că nu am găsit-o într-un mormânt, de exemplu, care ne-ar fi putut da un răspuns pe baza cercetării antropologice a unui schelet (...) Astfel de piese sunt fie descoperiri izolate, fie găsite în depozite, care sunt privite ca și descoperiri cu o anumită încărcătură simbolică. Pentru cine sau cum au fost depuse, nu avem asemenea informații. Probabil pentru o divinitate', a accentuat Rezi Botond.

Într-un articol intitulat 'Le depot en bronze de Suseni', publicat în 1952 în Revista Dacia I de Aurel Filimon, cel care în 1921 a înființat Muzeul din Târgu Mureș, au fost descrise condițiile în care a fost descoperită Fibula de la Suseni la cariera de argilă din localitate. Articolul citează afirmațiile unor muncitori potrivit cărora s-a descoperit o vază mare, care conținea obiecte de bronz. În articol se arată că 'vaza care conținea obiectele s-a spart și n-a putut fi reconstruită. Comoara se compune din 91 de piese întregi și fragmentare', iar în inventarul pieselor descoperite care a fost publicat — care ulterior a mai suferit unele modificări — figurează 8 vârfuri de lance, 10 securi cu dispozitiv de înmănușare (celturi), din care 5 întregi și 5 fragmentare, 14 seceri, 33 de brățări, 3 fragmente de săbii, fragmentare și fibulele, printre care și celebra Fibulă de la Suseni.

Descoperirea arheologică deosebit de valoroasă a devenit simbol al județului Mureș, figurează pe actuala stemă a județului și este distincția cea mai importantă care se acordă de către Instituția Prefectului — Județul Mureș de Ziua Națională a României.

Greutăţile de cântar antice

Printre piesele de mare valoare documentară descoperite la Potaissa se numară şi greutăţile de cântar verificate şi confirmate din ordin imperial (pondera examinata).

Cea mai frumoasă greutate de cântar este unum pondus din bronz, descoperit în urma săpăturilor efectuate în clădirea comandamentului (principia) castrului legiunii V Macedonica.


Greutatea este din plumb, turnat într-un înveliş din bronz şi cântăreşte 896 grame.

Pe suprafaţa acestuia se găseşte încrustată o inscripţie cu litere de argint, care menţioneaza verificarea pondului de către Valerius Sabinus, din ordin imperial (Septimius Severus, Caracalla şi Geta), prin anii 198-211 d.Hr : Leg(ionis) V (quintae) Mac(edonicae) P(iae) F(idelis) P(ondus) I (unum)/examin(atum) iussu d(ominorum) trium/nostrorum/augustorum/Val(erius) Sabinus/optio leg(ionis) s(upra)s(criptae) d(ono) d(edit).



Aflată în patrimoniul Muzeului de Istorie Turda (nr. inv. 6607), piesa ilustrează intensa activitate comercială desfăşurată în perioada de maximă dezvoltare economică a oraşului antic.

Cel mai important monument istorico-arheologic al Potaissei este castrul legiunii a V-a Macedonica, de pe platoul Dealului Cetatii. Ruinele sale au ramas in picioare pana tarziu in evul mediu, constituind nu numai o ”cariera" de piatra fasonata, folosita din plin pentru nevoile edilitare ale Turzii pana in secolul al XIX-lea, ci si o sursa de antichitati de tot felul (piese arnitectonice, sculpturi, mozaicuri, inscriptii pe piatra, monede, obiecte marunte) descoperite fortuit si intrate, cele mai multe, in diferite colectii si muzee. In anul 1574 calatorul francez Pierre Lescalpier descria o poarta a castrului, poate aceeasi poarta de pe latura de nord descrisa la 1599-1603 de umanistul transilvanean St. Zamosius (Szamoskozy). Poarta era arcuita, construita din mari blocuri de piatra fasonate. Prabusirea portii la 1657, menţionata de istoricul W. Bethlen, a fost probabil doar partiala, poarta fiind amintita si in anul 1677 de catre Fr. Fasching. Poarta de rasarit a castrului a ramas in picioare pana in anul 1712. In anul 1821, ruinele acesteia au fost excavate, extragandu-se mari blocuri ecarisate, monumente funerare reutilizate, statui de divinitati. Urme de ziduri si materiale arheologice diverse au fost observate pe suprafata castrului la mijlocul secolului trecut de catre M. J. Ackner si J.F. Neigebaur. In anul 1865, B.Orban mai putea observa locul portii de rasarit, marcat de gramezi uriase de pietre fasonate, care, ulterior, au fost transportate si utilizate la diferite constructii din oras. In tot acest rastimp, pe suprafata castrului, s-au descoperit caramizi si tigle, multe cu stampila legiunii, pasaje de mozaic, vase, coloane, capiteluri si alte fragmente arhieologice, obiecte marunte din metal, arme, podoabe, monede, statui, inscriptii. Unele s-au pierdut in comerţul de antichitati, altele au intrat in colectiile muzeelor din Aiud, Cluj-Napoca, Viena, Budapesta, precum si in fostele colectii ale lui J. Kemeni (la Luncani) si ale turdenilor I. Botar si. I. Teglas.

In anul 1958, s-au executat primele sapaturi arheologice, cercetandu-se elementele de fortificatie pe laturile de sud si est si bastionul din colţul de sud-est. In anul 1971, cercetarile au fost reluate, desfasurandu-se in campanii anuale: castrul a devenit astfel unul din principalele obiective arheologice ale epocii romane cercetate in provincia Dacia. In 1978, castrul si zona limitrofa au fost declarate rezervatie arheologica.

Castrul de la Potaissa este cel mai mare castru de legiune cu functionare indelungata in Dacia. Cu laturile lungi (de nord si sud) de 573 m si cele scurte (de est si vest) de 408 m, uriasul dreptunghi pe care-l descrie castrul ocupa o suprafata de 23,37 ha. Prin orientare si pozitie, castrul de la Potaissa respecta principalele prescriptii ale tehnicienilor militari din epoca in care a fost construit. Astfel, poarta decumana este orientata spre zona mai inalta (spre vest); castrul se afla pe un platou, ferit de inundatii si de torenti, dar suficient de aproape de un curs de apa. Platoul are pozitie dominanta asupra orasului antic si asupra teritoriilor din preajma (altitudine absoluta de 375), fiind inaltat cu aproximativ 40 m, ceea ce permitea o buna vizibilitate din castru pana la distante apreciabile. Astfel, drumul spre Napoca putea fi urmarit din castru pana in dreptul actualului sat Aiton.

S-au patrat aproape 3.000 de solzi cusuti pe o panza foarte rezistenta; conservarea textilei timp de peste 17 secole este un adevarat miracol. Alte camere de aici erau destinate diferitelor activitati, descoperindu-se balante, greutati de cantar, numeroase monede.

Cercetările realizate în castrul roman de la Potaissa au scos la iveală un material arheologic bogat, reprezentând urme ale cantonării legiunii a V-a Macedonica pe aceste meleaguri vreme de aproape un secol. Elementul militar va influenţa evoluţia localităţii ( Patavissensium vicus devine Municipium, apoi, probabil, Colonia), precum şi viaţa autohtonilor sub toate aspectele ei: economic, social, cultural, religios, etc.

Alături de un bogat si variat material ceramic (opaiţe, vase de uz comun, plastica în lut, materiale de construcţie cu ştampila LVM) şi un apreciabil număr de monede (cca 800), din castru provin câteva piese de o deosebită valoare artistică şi documentară. Din această categorie face parte şi o bucată dintr-o cămaşă de zale, lorica squamata, cu aproape 3000 de solzi din bronz. Fragmentul reprezintă partea de peste umeri cu răscroiala la gât şi puţin din spate.


Faptul că s-a conservat ţesătura din pânză de in a dat posibilitatea studierii modalităţii în care şiragurile de solzi de bronz se coseau în suportul textil. Între pliurile bucăţii de cămaşă de zale s-a găsit o garnitură de armură cu chipul Minervei.

Comoara prințesei gepide de la Turda

Palatul Princiar din Turda a devenit unul dintre cele mai frumoase muzee din România. Reamenajat cu ajutorul unei echipe de tineri istorici, palatul pune în valoare câteva dintre cele mai spectaculoase artefacte descoperite în centrul Transilvaniei. Comoara cea mai prețioasă este tezaurul prințesei gepide, botezată de arheologi Franziska, scrie RL.

Comoara a fost găsită de arheologul Mihai Bărbulescu, în cadrul unei cercetări care a avut loc în ruinele castrului roman al Legiunii a V-a Macedonica. Aceste ruine au fost folosite pe post de loc de înmormântare în perioada migrațiilor de către gepizi, o populație germanică, aliată cu goții care au invadat provincia romană Dacia în anul 260.


Cel mai probabil, comoara a fost îngropată la Turda, antica Potaissa, după retragerea armatei și a administrației romane din Dacia, în 274.

”Obiectele sunt foarte frumoase. De exemplu, o cataramă din argint masiv bătut cu aur. De asemenea, în bijuteriile pe care le purta prințesa, cum ar fi cercei sau fibule, întâlnim pietre semiprețioase”, spune istoricul Horațiu Groza, reprezentantul Muzeului Municipal de Istorie din Turda.



Când au găsit primul os în interiorul Castrului roman de la Turda, arheologii şi-au dat seama că sunt în faţa unei descoperiri senzaţionale. "Romanii nu-şi înmormântau morţii în interiorul castrului, deci mormântul nu putea să fie decât ulterior acelei perioade", explică profesorul universitar Mihai Bărbulescu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii "Babeş-Bolyai".


În cele din urmă s-a dovedit a fi vorba despre cel mai bogat mormânt al unei aristocrate de neam germanic descoperit până în prezent pe teritoriul României.


Datând din a doua jumătate a secolului V d.H., situl funerar conturează existenţa unui centru de putere est-germanic în zona Transilvaniei.

Mormântul de la Turda este cea mai importantă descoperire a istoricului Mihai Bărbulescu, în peste 34 de ani de carieră. În 1996, el coordona săpăturile în Castrul Legiunii a V-a Macedonica de la Potaissa (Turda). Mormântul a fost găsit întâmplător, dar, din primul moment, arheologii şi-au dat seama că este special.

"Am făcut toate observaţiile de rigoare şi, în plus, am filmat pas cu pas efectuarea săpăturilor. Ceea ce, la vremea respectivă, era o premieră", precizează profesorul.

Inventarul pieselor a demonstrat că este vorba despre cel mai bogat mormânt de femeie gepidă descoperit pe teritoriul României. "Au mai fost găsite două morminte datând din aceeaşi perioadă, la Apahida, dar acestea aparţin unor bărbaţi. Lor li se acorda mai multă atenţie, fiind înmormântaţi cu mai multe obiecte, între care - pe lângă podoabe - piese de îmbrăcăminte şi de la harnaşament, lucrate în aur şi placate cu pietre semipreţioase", explică Mihai Bărbulescu.

În mormântul de la Turda au fost găsite obiecte care nu se purtau zilnic: cercei, brăţări şi fibule din aur şi argint, ornate cu pietre semipreţioase, dar şi o oglindă şi un pieptene de os.

Descoperirea le-a fost prezentată specialiştilor români în 1998, în cadrul unui simpozion organizat la Cluj-Napoca, iar, ulterior, profesorul Bărbulescu a ţinut prelegeri pe această temă la universităţi din Berlin, Bruxelles, Roma şi Messina.

În drumul lor spre Apus, popoarele migratoare - goţi, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi sau tătari - au străbătut actualul teritoriu al României între secolele IV şi XIII, controlându-l temporar din punct de vedere politic şi întârziind închegarea unor formaţiuni statale de anvergură ale autohtonilor romanici.

După destrămarea statului hunic (454), dominaţia asupra Daciei a fost preluată de gepizi, populaţie germanică ce jucase rolul principal în înfrângerea urmaşilor lui Attila şi care avea centrul puterii tot în Panonia, ca şi hunii. Până la înfrângerea şi alungarea lor de către avari, în 567, gepizii nu au lăsat prea multe urme pe teritoriul României. Totuşi, au fost descoperite câteva morminte care atestă prezenţa lor în Transilvania: la Noşlac (judeţul Alba), Bandu de Câmpie (judeţul Mureş), Fundătura şi Apahida (judeţul Cluj) şi, mai nou, la Turda.