Comoara din pestera haiducilor lotreni

In Malaia, localitate situată în partea nordică a judeţului Vâlcea, se aude că, într-o peşteră din apropierea satului Ciunget, se află o vastă comoară. Povestea fascinantă a aurului prădat de-a lungul timpului de către lotrii din nordul Vâlcii este însă răstălmăcită în fel şi chip de sătenii care nu se pun de acord asupra evenimentelor. Iar un sătean care susţine că ar şti ceva mai mult decât ceilalţi spune că a fost bătut crunt, din această cauză, de poliţişti.

Legenda spune cum comunităţile locale din nordul judeţului Vâlcea, pe Valea Lotrului, au fost înfiinţate de cete de haiduci .Astfel, Brezoiul, Valea lui Stan, Malaia, Ciungetul şi Voineasa îşi trag numele de la căpitanii puternicelor cete haiduceşti din nordul judeţului Vâlcea. Acestea apar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în documentele Agiei (poliţia domnească din Ţara Românească), în timpul scurtei perioade a domniilor fanariote, dar şi în documentele armatei imperiale austriece, care pentru o scurtă perioadă ocupase Oltenia. Destul de numeroşi şi bine organizaţi, haiducii (lotrii) din nordul judeţului prădau şi jefuiau “ciocoii” locali şi străini, dobândind în timp bogăţii considerabile. Căpitanii Breazu, Stan, Mălai, Ciungu şi Voinea şi-au stabilit “centrul de activitate” pe cursul râului Lotru (de aici şi numele râului, lotru = haiduc). Poveştile se pierd în negura timpului, dar o parte din ele rezistă peste ani.

Ciungetul ascunde comori nebănuite?

Satul Ciunget, din comuna Malaia, este situat puţin mai jos de Voineasa, într-o zonă cu atracţii turistice montane deosebite. Aflat pe cursul a două râuri – Latoriţia şi Rudăreasa, afluenţi ai Lotrului, locul pare propice pentru aventuri haiduceşti. Înconjurat de codri, Ciungetul are de asemenea multe peşteri, iar faptul că se află în vecinătatea masivilor Galbenul şi Petrimanu îl face să arate ca o zonă bună pentru trecutele aventuri haiduiceşti. Se spune că aici, în arhaicul Ciunget, se află o peşteră în care toate cetele haiduceşti îşi aduceau aurul prădat. Se vorbeşte de o comoară imensă pe care căpitanii cetelor o aduceau cu căruţele până la liziera pădurii, iar de acolo o cărau în spate vreme de câteva ceasuri. Sătenii nu spun că este drum inaccesibil maşinii. Mulţi dintre ei, chiar bătrâni, nu ştiau locul misterioasei grote. Am găsit totuşi un pasionat al poveştilor cu comori haiduceşti. Este din Ciunget, are 33 de ani şi i se spune Pinton. Pe numele său adevărat, Ionuţ Lazăr, trăieşte de câţiva ani singur. “Singurul meu prieten e muntele”, ni se destăinuie Lazăr, fără să îşi ascundă amărăciunea. După ce ne-a localizat aproximativ locul grotei cu pricina, Pinton ne-a spus că e inutil să ne încumetăm acolo. “Fără echipament adecvat…nici nu puteţi ajunge la gura peşterii. De intrat, nu mai poate fi vorba!”

Povestea se ramifică de la sătean la sătean

Cel mai des auzim varianta aurului haiducilor de pe Lotru. Însă mai sunt săteni care ne “scapă” amănunte noi. “În afară de aurul haiducilor, mai este acolo şi o altă comoară. Se spune că prin 1873, nişte ciobani din Vâlcea ar fi prădat un bancher din Sibiu. Din câte ştiu eu, ar fi ascunse cam 300 de ocale ( ocaua este una din unităţile de măsură de la sfârşitul Evului Mediu ). Chiar şi numele grotei este motiv de contradicţie printre ţărani. Unii spun că peştera s-ar numi “Mâna lui Decebal”, alţii susţin că numele adevărat este “Mâna lui Zamolxes”. Cert este că, aşa cum rezultă din descrierea lui Ionuţ Lazăr, aceasta este foarte greu accesibilă. “Urci prin pădure cam cinci ore până la ea. Apoi trebuie să cobori pe gura peşterii. Singur nu ai nicio şansă, îţi trebuie echipament adecvat. Fără cordelină nu mai ieşi. Sigur vă pot spune că nimeni până acum nu a mai intrat acolo, de foarte mulţi ani”, ne mai explică cel supranumit Pinton.

„M-au bătut pentru că nu am vrut să îi duc la peşteră”

Ionuţ Lazăr spune că ar fi încercat de patru ori să ajungă în grotă. O singură dată a şi reuşit. Dar nu a mai avut curajul şi echipamentul necesar să intre. “Nu am bani să îmi cumpăr echipamentul necesar şi nu am încredere în nimeni pentru a pleca la drum cu el. Dar sunt păţit şi cu Poliţia. În 1994, am găsit un topor din piatră. M-am dus întâi la Poliţie şi apoi la muzeu. Nu am avut pretenţia să iau niciun ban pe el, dar am fost bătut crunt de poliţişti. Nici acum nu ştiu pentru ce!”, se plânge “vânătorul de comori” din Ciunget. Tot el ne povesteşte că “înaltele autorităţi” ar fi fost interesate de comoară. “Au venit şi căutători de comori din alte zone ale ţării, dar şi nişte inşi care vorbeau prin staţie şi se vedea că sunt bine antrenaţi. M-au ameninţat cu bătaia şi puşcăria dacă nu îi duc la grotă, dar nu m-am speriat. După ce i-am refuzat, au plecat şi de atunci nu s-au mai întors. Cel puţin, nu la mine”, ne spune Ionuţ Lazăr în încheiere. Ca în orice legendă, misterul face…toţi banii. Care este adevărul despre comoara haiducilor “lotreni” este greu de aflat.Sursa:http://www.indiscret.ro/176/reportaj/6192/misterul-aurului-din-ciunget.html