Comorile dacilor

Zeci de mii de monede de aur au fost descoperite in zona muntilor Orastiei in ultimii 10 ani. Cea mai mare parte a acestui incredibil tezaur a fost scoasa in mod clandestin din România, pe filiera unui adevărat braconaj arheologic si vânduta in străinatate. Una dintre dovezile acestui adevăr o reprezintă imbogatirea neasteptata a unor localnici din zona, desi fenomenul e ascuns de toata lumea printr-o veritabila conspiratie a tacerii. Asa se explica si faptul ca faimosul koson a înregistrat o scădere valorica semnificativa in ultimii ani la bursa antichitatilor si pe piata metalelor pretioase din occident. Banii turnati in tiparnitele dacilor liberi si-au făcut astăzi aparitia chiar si pe internet, spre uimirea întregii lumi! Dar de la comorile dacilor si pana la rolul lor de vedete pe micul ecran e o poveste lunga de ascultat.

TĂRÂMUL MAGIC



In anul 2000, pelerinul care porneste dinspre Valea Muresului si se îndreaptă spre sud, lăsând muntii Apuseni in spatele sau, calatoreste toata ziua cu soarele drept in fata. Din aceasta pricina, culmile moi ale muntilor Orastiei par topite in lumina. Masivul Sureanu si platoul înalt al Luncanilor strălucesc in, "amiaza mica", asa cum numesc localnicii târziul diminetilor cuprinse de liniste. Dincolo de perdeaua luminoasa a orizontului se ascunde Retezatul. Pasunile aluneca lin spre marginea apelor reci ce izvorăsc din munte, desfăcute ca razele. Sibiselul, Gradistea, Streiul insiruie satele pe vai la distante egale. De departe răzbate cântecul cucului singuratic, iar mierlele se aud parca de pe alta lume. Pe nesimtite, in timp ce urci, atmosfera, tinutului începe sa se schimbe. Plaiurile verzi sunt pictate cu fagi seculari si carpeni printre care pasc linistit armăsari cu coama sura. Cirezile de vite s-au mai imputinat si blana pădurilor de pe culmi isi întinde umbra tot mai mult. Din când in când zaresti cate o biserica asediata de verdeata, ce raspandeste sunete stinse de clopot. Aerul iti da iluzia ca apasă locurile cu o greutate misterioasa. Pe Valea Gradistei, tarani vârstnici lucrează in tarina, rasfirati unul de altul. Aparitia oricărui străin ii nelinisteste repede.



Cu cat e mai aproape muntele, cu atât ti se pare ca oamenii devin mai batrani. Tinerii au fugit din fata istoriei si sau mutat in marile orase lăsându-i pe parinti si pe bunici singuri cu amintirile. De aceea locuitorii asezarilor s-au rarit. Casele au porti masive, tipic ardelenesti, dincolo de care nu se vede nimic. Singurele dovezi ca mai sunt locuite raman muscatele de la ferestre. Pe măsura ce intri in munte, apa râului curge învolburat, iar tumultul ei acoperă fosnetul adânc al codrului. Cateva mori de apa vechi măsoară trecerea timpului. Oamenii de azi numesc aceste meleaguri „tara raurilor"sau „tărâmul magic", pentru ca nimic nu pare obisnuit pe aici. De la toponimie si portul traditional pana la felul de a vorbi al taranilor, întreg tinutul si-a păstrat o amprenta misterioasa, pe jumătate legendara, pe jumătate adevărata, aureolata de trecut. Aerul răsuna de nume vrăjite pe care le auzi rostite din când in cand: "Santamaria de Piatra", "Poarta Raiului". Cel dintâi numeste cariera de unde isi aduceau stramosii daci blocurile de piatra pt. fortificatiile si zidurile cetatilor ce nu au fost învinse decât o singura data.



Cel de-al doilea, aflat dincolo de marele platou al Luncanilor, e locul lângă care s-a purtat una din bătăliile castigate de romani înaintea asediului Sarmizegetusei. De acolo sufletele dacilor au plecat in cer. Peste tot, aici cele petrecute cu 2000 de ani in urma sunt atât de aproape, încât la Ocolisul Mic, de pilda, un cătun aflat in pădure, tărăncile se mai îmbracă si acum cu „camesoi" de cânepa numit „ciupag" , cu un „pui mic" la gat asa cum se vede pe Columna lui Traian. Ele cultiva „crumpeni" , nu cartofi si raman învesmântate in alb desavarsit nu numai la sărbători, ci si la munca, după traditia femeilor geto-dace de odinioara. Barbatii se incalta cu opinci din „talpa de vita", ca acum 2 milenii, apuca un sac in spinare, trec dealul si se duc la moara de apa a lui mos Antone, sa macine „cucuruz" in loc de porumb. Vara ei poarta izmene bătute cu piatra in Apa Gradistei, ca sa-ti ia ochii de albeata si iarna îmbracă „cioareci", cu „laibar" de lana. Femeile cele mai in varsta pastreaza inca traditi de 2 ori milenara a stramosilor si nu se tund o viata intreaga.



Cand merg la biserica isi fac „corni", adica o impletitura a parului de jur imprejurul capului, cum le descria Iordanes in „Getica". In toate satele de pe Valea Gradistei de la Castau, Beriu si Sereca pana la Ludestii de Jos, Bucium, Orastioara sau Costesti nu intalnesti picior de venetic , "nici ungur , nici tigan , nici evreu , numai români albi" asa cum zic localnicii. Aici a ramas singurul loc de la tara unde se mai tine pana in ziua de azi, in fiecare an, in ajun de Duminica Tomii, nedeea „Pastitelor" sau „Pastele Mic", o sarbatoare la care se mananca „zama acra" si se bea „o fele de vinars". Dupa slujba de pomenire a tuturor mortilor „pana-n fundul veacului", preotul de la Gradistea de Munte i-a obisnuit pe tarani sa exclame mandru: "Suntem neam mai mult spre daci decât spre romani". Tot el adauga, cutremurat de o adanca nostalgie, ce trece cu mult dincolo de ultimul stramos cunoscut: "Cine mananca un varf de sare, bea o cana de apa dulce si respira aerul asta nu mai pleaca niciodata, fiindca pa aceasta vale s-au nascut primii romani din istorie! De la noi începe totul…".



PE URMELE DACILOR LIBERI



La Costesti si Blidarul ca si la Sarmizegetusa Regia, departe, in inima muntelui, ruinele cetatilor dacice asteapta in tacere insiruirea fara de sfarsit a mileniilo. Pe culmi, lumina pare coapta de vechimea locurilor, ca un fruct parguit. Miroase a rasina si a piatra arsa de soarele atator mii de ani. Trecutul dta ascuns sub infatisarea paraginii prezente, asa cum firul ierbii isi trage seva in chip nevăzut din taran udata de sangele dacilor cuceriti de legiunile romane, ce invadasera provincia de la capatul imperiului acum 2000 de ani. Pietrele vorbesc singure despre istoria asediului si fiecare arbore ce se leagana in vanturile timpului de astăzi cunoaste povestea sangeroasa a caderii cetatilor dacice la care stramosii sai vegetali au fost martori muti. Peste ecoul strigatelor de lupta si zanganitul armelor s-a asternut amintirea catorva zeci de generatii fara nume. Din vuietul de ieri nu a ajuns pana azi decât tacerea muntelui si fosnetul adânc al codrilor. Dar pt. fiul lui Mos Samoila Zgavardean, padurar din m-tii Orastiei, totul pare foarte aproape :



„Daca pui cap la cap vietile omenesti trecute, te intorci in timp mai repede decât iti vine sa crezi!" - explica barbatul care bate aceste paduri din prima tinerete. Singuratatea codrilor l-a făcut mai filosof pe urmasul dacilor liberi. „Localnicii spun ca aici, printre ruine, fiecare trecator parca aude <<glasul sangelui>>. Oamenii par sa fi mostenit o fire mai darza decât in alte parti ale tarii. O fi asa , cine stie ?!". Sotia padurarului este supraveghetoarea muzeului in aer liber de la Costesti . Deseori barbatul o insoteste printre ruine si o ajuta sa curete locul. Cateodata, in diminetile de vara, pe stancile cetatii se dezmortesc la soare gusteri verzi si vipere cu corn. Aproape la tot pasul, printre stalpii retezati ai incintei, gasesti bucati de caramida arsa. Padurarul stie sa recunoasca, după culoare si forma care sunt dacice si care romane. Ca si la ruinele castrului roman de la Piatra Gradistii, in vale, fiecare legiune si-a pus sigiliul pe caramizile folosite la construirea zidurilor, după distrugerea cetatilor dace. Dincolo peste deal, la Blidarul, ciutele si cerbii vin sa pasca in fostele sanctuare de sacrificiu ale dacilor pagani. Aceeasi liniste, ca de inceput de lume, stapaneste locul unde se vede intreaga vale a Gradistei. De-a lungul potecilor putin umblate descoperi cuie romane, resturi de coif si fragmente din scuturile dacice. Asta te face sa te simti chiar la un pas de inima trecutului milenar. De altfel in Masivul Orastiei nu te poti rataci niciodata, pentru ca toate drumurile si cararile duc la Sarmizegetusa Regia, capitala stramosilor daci.



Când ajungi, după un urcus anevoios, pe locul enigmaticei asezari fortificate, lumina parca a incremenit in crucea zilei. Drumul pavat ce duce spre sanctuarul mare de calcar a fost tocit de ploile miilor de anotimpuri trecute. Putin mai sus pe platoul centra; sanctuarul mare circular, unde preotii daci oficiau cele mai importante ceremonii religioase si legendarul „soare de andezit", stau nemiscati de 2 milenii , fara sa-si fi lasat descrifate misterele pentru arheologi si istorici. Te afli in cetatea ravnita de Cezar si Traian, imparatii Romei, insa emotia iti este cenzurata de paragina clipei. Mana omului in timpurile moderne, dar mai ales astăzi, a stricat definitiv ceea ce scapase de urgia cuceritorilor romani. Gropi sapate ici si acolo, brazde de pamant, pietre dislocate si rasturnate de-a valma. Calauza ofteaza : „Astea sunt urmele lasate de cautatorii de comori. Nici nu mai sti cum sa-i opresti. Parca au innebunit!" Duhul lui Zamolxe bântuie nevăzut si nelinistit peste aceste rani ce mutileaza fata trecutului. Pe poarta principala a cetatii, azi distrusa in cea mai mare parte, plecau spre Roma, acum 200 de ani, zecile de care incarcate cu legendarele comori ale dacilor capturate de legiunile cuceritoare. Te uiti la piatra muta si parca vezi scena cu ochii mintii.



Dio Cassius, in „Istoria Romana" povesteste de 165000 kg de aur si argint mai mult de dublu. Decebal, regele dac, isi pusese capat zilelor, iar cel de-al saptelea deceneu, urmas direct al Marelui Preot de pe vremea lui Burebista se refugiase in paduri o parte a fabulosului tezaur. In tragedia acelui sfarsit de lume, codrii Orastiei se umplusera de fugari. Plinius cel Tanar, in „Epistole", scrie ca in Cetatea Eterna, romanii au mancat si au baut 100 de zile fara intrerupere, sarbatorind astfel cucerirea Daciei. Astzi in linistea pădurilor de pe muntele sfant Kogaionon, cum se numea pe atunci culmea Gradistii, nu se mai aud nici blestemele preotilor daci, nici vaietele femeilor cu pruncii ucisi si barbatii decapitati. La Roma se canta si se dansa, iar la marginea imperiului, in indepartatii munti ai Orastiei, umbra mortii asternea jalea peste oameni si locuri. „Trebuie sa moara un popor ca sa se nasca altul!" - exclama padurarul filosof. Pe drumul de intoarcere spre vale, aceeasi calauza iti mai arata nenumarate urme ale vetrelor de „covacie", adica atelierele de metalurgie, unde se lucrau nu doar sulite, scuturi si sabii, ci si doage de butoi, lame de plug sau coase. Barbatul adauga : „Toti muntii astia forfoteau de oameni, pe atunci, mult mai mult decât astăzi. In pesterile dacilor de aici si in adâncul pădurilor si-au ascuns dacii averile pe care le-au mai putut salva după caderea Sarmizegetusei. Le-au pecetluit cu blesteme si le-au transmis din gura in gura, din tata in fiu, sute de ani. Asta vorbesc oamenii prin partile noastre! Kosonii , monedele de aur dacice, statuetele din aur masiv, totul a ramas ascuns pana acum vreo 2 veacuri. Dar nu si-a inchipuit nimeni ca o sa vina peste nebunia ce se petrece de cativa ani incoace!".


BLESTEMUL LUI DECEBAL



Prima intrebare pe care si-o pune oricine e de ce oare au asteptat atât oamenii locului pentru a se hotari sa dezgroape ceea ce a mai ramas din fabulosul tezaur? Traditia raspunde prin „legenda sarpelui", ce explica frica de-a dreptul ancestrala a taranilor fata de blestemele cu care se zice ca au fost legate aceste comori. Petrisor Demian din Orastioara de Sus, te calauzeste prin istoria ultimelor secole, ca sa intelegi aceasta enigma plina de talc. „In ziua de azi , se vorbeste din ce in ce mai des pe la noi de o neasteptata inmultire a serpilor prin case. Asta inseamna <<stigmatul cautatorilor de comori>> si ascunde atata realitate cata legenda! Pe măsura trecerii anilor, oamenii si-au mai invins spaima mitologica si au cedat ispitei de a cauta. Cei care incepeau sa gaseasca statuete sau monede de aur le ascundeau in casa, pentru a incerca sa la valorifice. Nu treceau nici cateva zile si <<profanatorul>> era muscat de sarpe, fie ca baga mana in haina, fie ca umbla in traista de pe cuier sau deschidea sipetul. O data cu insiruirea veacurilor, unul după altul, magia blestemelor parca a mai scazut, dar niciodata definitiv".



Pe la anul 1500, in Tara Hategului nu se mai stia aproape nimic despre cele intamplate inainte cu un mileniu si jumătate. Localnicii pomenisera din mosi-stramosi, o sumedenie de ruine necunoscute, risipite prin munti sau la capatul vailor. Din când in când, brazda plugului mai dezgropa oseminte, caramizi, obiecte de metal si mari pietre cubice, pe care taranii le foloseau la propriile constructii. Tot din batrani, prin satele asezate de-a lungul apelor circulau istorii fabuloase despre comori crestew vazand cu ochii.

Pentru prima oara de la caderea Sarmizegetusei, abia in sec-ul al XVI-lea umanistul maghiar Gaspar Heltai mentioneaza existenta unui „mare oras disparut <<cu ziduri de piatra fasonata , aflat mai departe de Orastia Mare , undeva in munte". După alte cateva secole mai de tacere, arhivele Transilvaniei, pomenesc pe la 1875, o intemplare ciudata. Taranul David Albu din Chitid, participant la rascoala lui Horea, Closca si Crisan, începe sa viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai apuca sa verifice adevarul fiindca trece in lumea celor drepti. Luandu-se după ceea ce a povestit taranul, satenii fac primele incursiuni organizate, pe creste dar nu gasesc conform mentiunilor documentare, decât „stalpi rotunzi", „arme ruginite" , „butoaie de piatra". Putin mai tarziu, in luna sept. 1802 cativa copii ce umblau cu turmele de oi prin pasunile inalte de pe culmea Gradistii descopera intr-o „ruptura a pamantului" mai multemonede de aur. Reveniti pe aceleasi locuri , cu mai multi tineri, ei dezgroapa cca. 40 de monede de aur masiv de tipul „lysimach". „Vestea descoperiri;or primelor comori a provocat o adevărata migratie a satenilor spre munte!" - explica Petrisor Demian.

Dovada documentara o constituie faptul ca amploarea comertului cu monede pe piata Orastiei a ajuns in acea perioada la cunostinta autoritatilor maghiare care l-au declarat pe procuratorul domeniului Hunedaora, Paul Torok, sa se deplaseze la fata locului. In primul raport catre trezorerie, acesta semnala ca descoperirile monedelor din aur masiv „sunt cu mult mai mari decât sunt declarate de localnici".



In urmatorii ani, pe Valea Gradistei apar jandarmi unguri cu pana de cocos la palarie, care incep sa supravegheze zona, sa faca perchezitii si chiar arestari. Taranii suspectati ca ar detine kosoni erau pusi sa inhaleze fum de usturoi ars pana marturiseau totul. In acest fel, autoritatile au reusit confiscarea altor cateva sute de monede din aur pur. In 1804, Monetaria Principatului Transilvaniei, de la Alba-Iulia, trimite un comisar imparatesc in regiune. Acesta plateste 3 tarani din comuna Sibiselul Vechi sa faca sapaturi in Muntii Orastiei, sub directa sa supraveghere, in anumite locuri pe care politia imperiala le aflase de la alti tarani torturati. Aceasta echipa improvizata ar fi descoperit, după spusele lui Demian Petrisor ce cunoaste toti batranii satului si a stat cu ei de vorba , peste 1000 de kosoni dacici , insa documentele de arhiva consemneaza ca au fost predate trezoreriei dar 987 de monede, ce au fost topite de Monetaria Principatului si transformate in lingouri. Sub aceasta forma , aurul dacic a luat calea Vienei , in tezaurul imperial. Petrisor Demian argumenteaza cu insufletire: „inca de la inceputul veacului nostru devenise evidenta importanta istorica a monedelor dacice de tip „koson" si „lysimach". Ele nu mai erau tratate ca aurul de trezoreri , ci aveau deja valoare numismatica si arheologica , fapt pentru care le-a crescut pretul. Tot atunci s-au făcut cele dintâi referiri; a insemnarile medicului curant al lui Traian, grecul Criton, cel care scrisese primul despre incredibila comoara descoperita de romanii cuceritori in Muntii Orastiei".



FEBRA AURULUI



Lumea detine informatii ale căror surse nu le dezvăluie, ce indica o scădere drastica a valorii kosonilor la bursa de antichitati si pe piata metalelor pretioase din occident. De la nivelul unui pret incredibil ce atingea prin 1993 câteva mii de lire sterline. Aceasta evaluare reprezintă dovada sigura ca tezaurele dacice au parasit clandestin România!



EPILOG



In anul 2000, pelerinul ce soseste in Tara Hategului nu banuieste ca linistea acestor locuri inselatoare. Tocmai de aceea, aparitia oricărui străin ii nelinisteste repede pe taranii vârstnici ce se ostenesc in tarina, de la răsăritul pana la apusul soarelui. Ciobanii ce raman cu oile in vârful pasunilor după lăsarea serii nu povestesc nimănui ca vad cercuri albăstrui noaptea, la marginea pădurilor. Doar ei stiu ca acelea sunt luminile comorilor ingropate de stramosii daci acum 2000 de ani. In fiecare an, in cea de-a 4-a sâmbăta după solstitiul de vara, pe care si-o închipuie drept cea a căderii Sarmizegetusei, taranii bătrâni ce mai găsesc putere se duc in munti si se roagă la arborii cei mai vechi pentru sufletele stramosilor, ce au murit necrestinati in timpul istoriei. Când sătenii zăresc un stejar sau un carpen singuratic ce isi scutura pe neasteptate câteva frunze pierite parca sub o greutate necunoscuta ei stiu astfel ca a mai fost profanat un tezaur undeva in adâncul Muntilor Orastiei căci acela e semnul pe care îl face duhul nevăzut si nelinistit al lui Zamolxe, ce bântuie locurile in târziul istoriei de acum.

Sursa: http://www.enciclopedia-dacica.ro/civilizatia_daca/aurul_dacilor.htm