Comorile Mehedintiului

In judetul Mehedinti, in nord, la granita cu Banatul, oamenii cred ca muntii in care traiesc sunt plini de aur si de comori. O aventura care a inceput in urma cu secole si care astazi ia proportii halucinante, ademenindu-i nu doar pe taranii din zona, ci si o multime de venetici din strafundurile pamantului, bantuiti deopotriva de duhul aurului
Sunt in Mehedinti, in Plaiul Closanilor, raiul comorilor si al cautatorilor de comori.

La nord e Banatul, sunt apele involburate ale Cernei si muntele Godeanu, la sud sunt dealurile Izvernei, taiate in doua de drumul rosu, de praf, care duce spre Severin. Cobor pe apa serpuitoare a Selistei, prin tuneluri de copaci contorsionati, printre poieni paradisiace ale caror ierburi groase sunt sfasiate pretutindeni de colti orbitori de stanca alba. Uneori ma opresc si atunci, daca-mi tin respiratia, pot auzi suierul coaselor alunecand peste pajistile cu iarba coapta si tiuitul nedeslusit al insectelor. Trec apoi printre case incremenite, durate din piatra, ca niste cetati de jucarie ascunse pe povarnisuri de un copil de urias, si imprejurul caselor nu este nici o miscare, nici un om.
Valea se largeste apoi si fagi enormi isi departeaza ramurile, lasand sa se vada cerul si facand loc unui sat. Seliste. Pe dreapta sunt niste case ce arata ca si cum oamenii ar fi lasat totul balta dintr-o data si ar fi fugit. Pe urma se aude un suier de apa si, aproape acoperita de vegetatie, descopar o casuta din barne de fag, acoperita cu sindrila, ce pare a fi fost imprastiata de ciocurile a milioane de corbi. E o casuta de pitici pe sub care curge un fir de apa, o casuta ca din povesti, suspendata in mod straniu pe niste piloni. Apoi descopar ca dedesubt se afla o roata din fier, ca apa vine pe un jgheab scobit intr-un singur trunchi de copac si ca am in fata ochilor o moara. O moara de apa din alte timpuri, asa cum n-am mai vazut. Usita este ferecata cu un ivar de fier ce pare vechi de sute de ani. Nu exista nici o fereastra, numai usita, facuta pentru pitici. De jur imprejur sunt pietre de moara, rotunde, unele noi, altele stravechi, acoperite cu ierburi groase. Strig, si strigatul se pierde in vuietul apei. Nimeni. In cele din urma deschid usita. Pe o bancuta sunt doua samare in patratele alb-negre, iar in dreapta, capodopera tehnica facuta din lemn si piatra a mecanismului morii, peste care este imprastiata faina de porumb. De sub podeaua de scanduri tasnesc in penumbra fulgerari uluitoare de lumina, caci soarele nu patrunde aici decat reflectat de involburarea de ape de dedesubt. Tocmai imi spun ca acesta este semnul pe care-l caut, ca moara aceasta minuscula, apartinand altui timp, este pentru mine intrarea in triunghiul magic al Plaiului Closanilor, in teritoriul comorilor subpamantene despre care am auzit povestindu-se, cand, in spatiul luminos al usitei din spatele meu, apare o silueta. Timp de o clipa, gazele incremenesc in aer, printre fulgerarile de lumina, vuietul apei se pietrifica in interiorul urechii si mana mi se crispeaza pe aparatul de fotografiat.

Cel care macina povesti

"Buna ziua", am zis, dupa ce mosul a facut un pas inapoi, in lumina de-afara, si dupa ce i-am vazut fata surazatoare si ochii albastri. "Doamne-ajuta", a zis mosul, strangandu-mi mana cu putere surprinzatoare. Asa l-am cunoscut pe Gheorghe Surdei, morarul, lemnarul, slefuitorul de pietre de moara, fiul lui Niculae Surdei, nepotul lui Petrache si stranepotul lui Iovan, ultimul din neamul lui de morari care mai intelege miracolul curgerii fainii de sub piatra. "Iti place?", m-a intrebat el, cuprinzand cu un gest larg minuscula moara, apa de dedesubt, pietrele mancate de ierburi si copacii dimprejur. "Imi place", am zis, si atunci el s-a sumetit si a intrat in spatiul acela stramt al morii. A miscat de niste manere lucioase de lemn roscat de arin si, dintr-o data, marea piatra rotunda a inceput sa uruie, cutremurand casuta din lemn. Apoi a oprit-o si a miscat piatra cealalta. Apa mugea in paletele morii ca o salbaticiune prinsa in lat. "Vezi", mi-a spus, "are doua pietre de moara, facute amandoua de mainile mele. Uite, p-aici se pune uiumul, p-aici se scurge farina, de-aici se regleaza pasul, de-aici se trage in sus morisca de fier in bataia apei." Mosul manevreaza totul cu repeziciune, mica moara de apa prinde viata sub mainile sale, ca un animal trezit din somn si, dintr-o data, inteleg ca mosul e fericit facand toate acestea, e mandru de aceasta creatura mecanica aflata in puterile sale pe care, in ultimii ani, nu prea mai are ocazia s-o foloseasca. Aflu apoi ca toti ai lui au fost morari si pivari, ca a invatat sa faca mori si pive de la taica-sau si de la bunicu-sau si ca moara asta are "patru veacuri de om". Adica e facuta de stra-strabunicul si el este ultimul care mai stie s-o "doftoreasca", sa faca o piesa din lemn cu mainile sale, o piatra de moara... Mosul vorbeste despre timpurile bune, cand el era copil, acum 70 de ani, cand moara macina ziua si noaptea, cand pe apa Salistei erau vreo 20 de mori, povesteste despre bunicul sau, Petrache, care era un urias cu mainile cat fagul de groase. Oamenii veneau din trei sate la moara, era inainte de razboi, si stateau aici, asteptand macinatul si spunand povesti. El, Gheorghita Surdei, era mic si asculta ce spuneau oamenii aceia veniti uneori de peste padure. "Povesti? Ce povesti?", intreb, si in clipa aceea mi se face lumina in cap. Sunt aici in cautarea istoriilor despre pesteri si despre comori, si ce loc putea fi mai bun pentru a spune povestile acestea decat la moara, cu un rachiu in fata, asteptand umplerea sacilor. Copilul de-atunci trebuie sa stie totul. "Nene Gheorghe", zic, "bunicul Petrache, uriasul, a cautat comori?" "Pai... a cautat", zice el, privind incurcat oriunde, numai la mine nu. "Dar tata dumitale, Niculae, a cautat?" "A cautat", zice. "Dar dumneata?" "Am", zice, apoi ma ia binisor de cot si ma duce peste drum, in casa lui de piatra cu cerdac din lemn. Sub cerdac e o intrare cu usa groasa, dincolo de ea e un fel de beci racoros. Sedem pe scaunele si eu inteleg ca despre comori nu se poate vorbi oriunde si oricum. Neamul Surdeilor cauta comori de trei, daca nu de patru generatii. Sunt morari si cautatori de comori.
"Pe unde-ai cautat comorile, nene Gheorghe?", intreb, iar unchesul se mai uita o data pe gemuletul pivnitei, desi este inutil. Satul e plecat la cosit, in vale. "Da pe unde n-am cautat? Cate pesceri is, atace comori. Unele is bagate in piatra, alcele is pe sub copaci. Am auzit de comoara bagata sub albie ge rau", zice in limba lui olteneasca, potopita de sonoritati din Banat. Mosul povesteste, si inteleg ca a cautat de cand era copil, asa cum si copiii lui astazi cauta. "Sa spunea din batrani ca era comoara la pescera din Furca Cosustii, intre ape. Acolo m-o coborat taica-meu pa funie dupa semnul tapului cu tri picioare. Pa urma, am cautat pa Valea Seaca, aici, langa sat, s-am mai cautat pa Cutui, si la Bratosin si pa Cerboanea, intre pietrele mari. Si Sub Cuptioare, unde era semnul sulitei rupte, facuta cu dornul in piatra. Ce stiu eu? Am cautat mulce." Mosul devine visator, vocea ii coboara, amintindu-si de locurile prin care a umblat atata amar de vreme, iar eu incep sa inteleg puterea, fascinatia pe care istoriile cu comori le au asupra acestui om. Plaiul Closanilor este una dintre zonele cu cele mai multe pesteri din Romania, multe dintre ele niciodata descoperite. Sunt mii de pesteri, mii de ascunzatori in piatra poroasa a acestor munti perforati in interior ca un svaiter, sunt mii de izvoare care ies afara din pamant, pentru ca apoi sa dispara din nou intr-o gaura, si pentru fiecare dintre ele exista o poveste cu o comoara. "Nene Gheorghe", zic, "cum stii unde sa cauti o comoara?" "Is semne. Orisice comoara are un semn, si daca vezi semnele o poti gasi. Numai ca trebuie sa fii cu bagare ge sama, ca multe is juruite ori blastemate cu legatura ge sange, altecele is sorocite, si cand is sorocite, ele s-arata singure, fara sa le cauce nime. Dac-ai gasit putina ori foaia de capra plina cu aur, ori ceara, c-asa sunt unele comori, pusa in ceara, atuncea trebuie sa omori acolo un animal, o gaina sau ceva, ca sa se duca blestemul ge sange pe animal. Altfel, Cel-de-pe-comoara sa ia la om si multe zile nu mai are. Si mai trebuie sa lasi din comoara ceva bani, sa-i ingropi la loc, ca sa aiba ce pazi."



Semne si comori sorocite

Mosul iese si se intoarce cu un bolovan. "Semne ge comoara", zice. "Asta a gasit-o fiu-meu, Niculae, s-a adus-o acasa din munte. A luat-o de unde avem noi conac de vaci. Uite cantarul, uite sagetile. Aici trebuie sa fie banii." E un bolovan scrijelit si pot recunoaste acolo, intr-adevar, un fel de semn al balantei, silueta unui cerb si un fel de harta stranie. "Unele comori sunt ale Necuratului, altele sunt ale lui Dumnezeu. Comorile lui Dumnezeu is randuite sa vie la om aflat in nevoie, care are inima curata. A fost unu, in Canicea, care s-a rugat de Dumnezeu sa-l ajuce, ca pleca la razboi si-i ramanea nevasta cu 6 copii muritori ge foame. A doua zi o gasit comoara intr-o pestera, o luat numai cat i-o trebuit, si cu cei bani o trait nevasta, ca el nu s-o mai intors ge la razboi. Daca banii-s curati, nimic nu poate sa se intample, dar daca banii-s juruiti ori legati, nenorocire. Comoara poate sa fie legata ge moarce, sa ceara suflet, ba cateodata poate sa ceara suflet ge om. O fost un om la Brebina care si-o juruit copilul ca sa gaseasca, si-a gasit. Banii erau intr-un fag batran, intr-o tava ge pusca lunga, bagati inauntru cu ceara. Cand s-o intors acasa, o gasit copilul tapan. L-o ingropat si s-o omorat si el. Astea-s comori rale, necurate, si mai multe-s rale decat bune. La noi in sat e unu, Nistorescu, ce s-o dus la comoara ge pa Varful lui Stan. Acolo-i comoara mare si multi or cautat sa puna mana. Acuma, nu stiu ce-o fost, da spun ce vorbesce satul. O gasit pescera s-o calcat pe lespege. Odata s-o dus intr-o parce s-o iesit un serpe mare, nu viu, facut din ceara. Era ros-verge vinetiu, ca pa mana ge gros si frumos, s-avea solz pa el numa din bani de aur. El n-o mai fost om niciodata, o damblagit. N-o putut merge vreo 15 ani, da niciodata n-o povestit ce-o fost. Am fost si eu acolo, ca multi, si sub Varful lui Stan, si prin Poiana Beletinii, unge spune ca sub ea este o pestera mare, dar n-am gasit nimic. Acolo sa surpa mereu muncele. Mosu meu, Petrache, spunea ca acolo este pescera asa de mare, c-or incaput tri cara cu aur si douspece icoane mari din aur cu Dumnezei pagani. Cica de-acolo dadeau semnale cu foc de sa vedeau pana pe varful Godeanu, cand veneau dusmanii."
Mosul explica, gesticuleaza, imi deseneaza cu degetul pe jos cum erau iesirile din pestera, unde erau semnele, navigheaza de fapt intr-o lume halucinanta, in care comorile dacilor se amesteca cu acelea ale haiducilor si cu cele ale lui Tudor Vladimirescu si cu ale trupelor Mariei Tereza, caci acolo, La Metiriz, a fost granita cu Imperiul, locul prin care treceau toti contrabandistii. Vorbeste despre haiduci faimosi precum Costea si Mantu, Golea si Haita, si despre locul acela numit Masa Hotilor, care este o piatra rotunda, magica, sub care cu siguranta se afla o comoara. Vorbeste despre locul blestemat care se numeste La Bisericute, de pe muntele Bulzu, unde cu mii de ani inainte se faceau jertfe omenesti, unde si-acum se vad flacari, chiar si in timpul zilei, ceea ce inseamna ca sunt comori blestemate acolo. El a fost numai ca sa se uite, ca sa adulmece, si s-a invartit o zi si-o noapte intreaga fara sa stie unde se afla sau cine este. Pana si pe Radocheasa a fost, acolo unde sunt "mormintii" fara cruce, numai cu pietre puse la capul unor morti din timpuri imemoriale, si acolo a gasit cutite vechi infipte in pamant, de la cautatori de comori care-au disparut fara urma.
Mosul isi tine mana pe bolovanul acela incrustat cu harta unei comori. "Multi or gasit, putini s-or bucurat ge bani. Unii au har anume ge gasit comori, trage aurul la ei. Astia sunt copii ori narozi. Era unu, Stefan, sluga la unu Tanase a lui Rachiteanu. Tanase venise ge paste munti, din Ardeal, si-o cumparat pamant de la boierul Tibru, de la Titerlesti. Ei, si Stefan asta, ge era sluga la Rachiteanu, o gasit tri comori mari. Avea har. Nu oprea nimic pentru el, tot aurul l-o dat la stapanul lui. Odata era cu oile si sa adapostise intre niste bolovani mari, ca era vantoasa. Aude o scartaitura mare si un mar batran, care era acolo, s-o rupt. Si de unde s-o rupt, vege o caldarusa de arama acoperita cu un fel de smoala neagra. A luat-o si a dus-o stapanului. Smoala era un fel de ceara ge albina si in smoala, banii de aur. Cu banii aia, Rachiteanu si-o facut moara pe Brebina si si-o dat copiii la scoli. Stefan, sluga, nici ca-i pasa. El voia numai sa aiba ce manca si ce fuma. Narodul, sa tinea aurul dupa el ca un caine. Intr-o zi, sa duce sa ia apa de la sipot, si pantru ca nu stacea bine galeata, da la o parce o lespege si gasesce alta ulcica plina cu aur. Da cea mai mare comoara o gasit-o sluga cand o fost batran. Era pa RaulSes, langa Godeanu, unde tinea Rachiteanu sterpele si caii. Statea sub pietre adapostit, cand vede niste contrabandisti trecand ge la unguri cu vite si turme de porci catra Caransebes. Acolo era granita. Cand s-o intors, Stefan i-o vazut cu ranite grale, dar i-or incoltit ungurii graniceri cu focuri de arme si-or fujit. Cand o vazut sluga ca nu mai apar, o iesit din ascunzatoare si o luat ranitele pa care abia o putut sa le care la stana. Stapanul dormea si nu l-o mai trezit. Dimineata, Stefan o scociorat prin ranite si-o gasit bani de aur bagati in besica de porc si hartii legace cu sfora. O dat aurul la stapan, cum facea intotdeauna, si stapanul o facut masa mare pentru ciobani. Cand, la masa, vege pa Stefan ca nu putea lipi foita de tigara si cand sa uita, el fuma in hartii ge bani straini. Ii pastrase sa suceasca tigari din ele, ca nu stia ce sunt. Asa a devenit Rachiteanu cel mai bogat om din satul lui."

Duhuri si comori calatoare

Orice om din Plaiului Closanilor pe care-l intalnesti in drum are de spus sute, mii de povesti. Pe oricine ai intreba, un batran, o femeie, un copil, toti sunt dispusi sa-ti spuna pe loc istoriile lor contradictorii despre locuri bantuite, despre comori pe care au auzit ca cineva le-a gasit. Aveam sa descopar ca imprejurimile Izvernei, satele acelea superbe, din piatra veche, ascunse sub poalele dealurilor, clocotesc de un fel de febra a aurului vechi. Exista un fel de obsesie, un fel de vis colectiv al comorilor din toate timpurile, un fel de folclor local amestecat cu mituri si cu credinte stravechi. Nu cred sa existe prea multi oameni in zona care sa nu fi cautat cel putin o data o comoara, nu exista nimeni sa nu stie cel putin o poveste, nimeni care sa nu aiba pe cineva din familie sau din vecini care sa nu fi patit ceva legat de aur. Am cunoscut un cosas, Gheorghe Vuiescu pe numele sau si care, sub soarele arzator, mi-a istorisit cele mai halucinante intamplari. El spunea ca exista oameni care viseaza comori noaptea si apoi le gasesc cu adevarat. Ca unele dintre comori au duhuri pazitoare - de-obicei un om mic de statura si intunecat la piele, care se arata uneori in vis sau in realitate si conduce oamenii catre comoara. Uneori sunt numai capcane ale raului, care conduc negresit la moartea "comoristului", dar alteori sunt lucrari ale lui Dumnezeu. Atunci, duhul comorii pune conditii, si cel care ia aurul trebuie sa faca fapte bune, sa daruiasca, sa imparta cu cei mai saraci avutia. Acelasi Gheorghe Vuiescu mi-a povestit despre un preot din satul lui care a trait cu multi ani in urma si care a gasit o comoara. Cel-de-pe-comoara, adica diavolul, l-a urmarit toata viata. In cele din urma, preotul a fost ucis, a fost "vanturat" intr-o prapastie, iar cea de-a treia lui nevasta, o femeie hapsana si mult mai tanara decat el, a mostenit comoara. Si ea, la randul ei, a fost ucisa, otravita de catre un nepot, tot pentru aur. "Aurul e blastemat chiar daca e cumparat cu bani curati", zicea cosasul, "daramite daca e aur manjit cu sange... Comorile nu stau niciodata la omul care le gasaste, numai daca el face bine la altii cu aurul acela." Cosasul nu a spus nici o clipa ca si el a cautat vreodata comori, insa stia zeci de locuri cu "comoraste", adica locuri in care au fost gasite comori. A descris cu lux de amanunte ritualul dupa care se poate dezgropa o comoara. "Niciodata nu te duci la o comoara care a ars ziua. Numai noaptea, ge la crucea noptii pana la rasaritul soarelui. Alea sunt comori bune. Te duci si vezi unde-o ars focul si infingi un cutat acolo unde vezi o pata neagra si cleioasa, pentru ca altfel locul comorii se ascunge singur. Nu sapi niciodata in numar cu sot, numai daca te duci cu frate-tau geaman." Mi-a povestit, cu sapca adanc trasa pe frunte in bataia soarelui, despre anumite rugaciuni care trebuie spuse la dezgroparea comorii, dar si despre comori care nu pot fi dezgropate decat in anumite zile, cum ar fi ziua de Inviere, cand insusi necuratul se duce la biserica. "Chiar si atunci, pe fundul gropii trebuie pus grau, porumb, ceva de mancare, apoi groapa se astupa si se pleaca ge-acolo cu spatele."
Am fost apoi in Izverna, am haladuit pe la pestera din care oamenii spun ca ar curge apa vie, trecuta prin comorile nenumarate care ar fi fost ingropate acolo. "Cum de exista atat de multe comori?", am intrebat. "Nu-s mulce", mi-a spus o femeie pe care o cheama Domnica. "Cand pune cineva o comoara juruita intr-o pescera, comoara poate merge pe ape, inauntrul pamantului. Tot pamantu-i numai gauri prin care curg apele. Comoara poate fi azi intr-un varf ge munce, la Duminica urmatoare poti vegea para (flacara) ei pa muncele alalalt, dar comoara-i tot aia. Cateodata, muncele scuipa aurul afara, numa cace-un fir, cace-un ban de aur, ca sa ademeneasca pa om." Si batrana povesteste cum un copil din sat vedea soarele stralucind sub o piatra, cand era cu oile la Piatra Cerbului. "S-o dus si o vazut cativa bani care iesea odata cu apa dintr-un sipot. I-o luat si i-o dus la maica-sa. Cum o pus mama mana pe bani, cum i-o aruncat, ca vegea numai sange in fata ochilor si un barbat cu caciula ciobaneasca de miel, pa care il taiau cu sabiile niste haiduci. Copilul putea sa tana in mana banii, dar nici un om mare nu putea, ca nalucile venea peste ei. Copilul o dus banii inapoi, sa-i arunce in sipot, dar oriunde mergea si gasea o apa, aurul venea inapoi la el, cauta om nevinovat. Copilul o plecat ge mult din sat si o ajuns om mare si bogat, si bunica spunea ca mai aparea la vreme lunga sa mai ia bani din sipoce. Comoara mergea dupa dansul, prin gaurile din munce si-i iesea in fata."

Comoara printului Obrenovici

In Cerna Varf, casele par lovite de soare. Oamenii sunt apatici, incremeniti pe la porti. Biserica sta infipta in pamant ca si cum ar fi cazut din cer. Dincolo de sat se afla Valea Parului, locul celei mai faimoase comori a Plaiului Closani. Intreb de Dinica, vanatorul de comori, si cativa oameni imi arata o casa superba, straveche, cu etaj, unde omul meu ar fi in vizita. Intru in curte si descopar ca de fapt casa este un conac, un fel de resedinta din alte timpuri a unui boier, poate a unui nobil, caci piatra din care e facuta respira un aer nobiliar si obosit. Intru si casa ma strange cu brate de gheata, peretii par inclinati printr-o stranie iluzie optica. In salonul din stanga, printre tablouri si gravuri cum n-as fi crezut niciodata ca pot gasi intr-un sat pierdut din nordul Olteniei, sade Constantin Craciun, zis Dinica, zis Carabulea, vanatorul de comori, cu ochii ca doua linii subtiri, negricios, cu o fata de taran ars de soare si cu un chistoc de Carpati arzandu-i degetele. Are o siguranta de sine care ar face invidios chiar si un ministru de externe. Totul pare straniu, caci omul meu nu se potriveste deloc cu ambianta aceasta. Pare pur si simplu adaugat, lipit acolo. "Ai vreun plan?", ma intreaba el din prima clipa, eu dau din umeri si liniile ochilor sai se largesc. M-a confundat cu vreun cautator de comori, caci multi il cauta si pe multi i-a dus prin toti muntii de prin imprejurimi. Apoi se destinde, caci ii place sa povesteasca, si postura aceasta de expert in cea mai faimoasa comoara a Plaiului Closanilor ii convine de minune.

Iata povestea asa cum mi-a povestit-o Dinica, in timp ce a fumat un pachet intreg de Carpati: "De 40 de ani caut comori si mulce am cautat, dar comoara lui Obrenovici, printul sarbesc, am cautat-o cel mai mult. Povestea a fost pe la o mie opt sute si ceva. Milan Obrenovici era printul Serbiei si avea ceva nacaz cu frate-sau, Karagheorghevici, care a voit sa-l omoare. Atunci, Obrenovici a luat vreo tri sute de calari ge armata si a pus pe carca la vreo 80 de cai toata comoara regilor Serbiei. Era acolo coroane ge aur masiv, bijuterii de regine, pietre pretioase care-ti lua ochii si multi bani de aur, dositi in sipetute din lemn scump, legate cu fiara de otel.

O trecut Dunarea si o urcat pe Valea Cernii, ca auzise el ca pe plaiul nostru is ascunzatori ge haiduci si ge lotri, si cica un haiduc mare i-ar fi spusa ge locul asta de la Valea Parului. Altii zice ca ar fi avut ceva rude despre mama-sa pe-aici si ca ar mai fi fost si mai inainte. Obrenovici avea cu el doi zidari italieni si ei or cercetat pescera si or zis ca-i buna de ascuns comoara. Sabia regilor Serbiei, diamante si perle, vase din aur din alte timpuri, toate voia sa le puna in pescera. Tri ani or lucrat zidarii impreuna cu armata lui si-or pregatit pescera. In timpul asta, Obrenovici intrase in prietenie cu vistiernicul baniei de la Craiova, unu Boboiceanu, care avea conac la Zegujani si mosie, si numaidecat s-a indragostit de fata lui Boboiceanu, Maria, care cica era asa de frumoasa, ca cine o vedea nebunea pe loc, o visa si o visa pana sa stingea pa picioare de dorul ei. Obrenovici a luat-o de nevasta pa Maria lui Boboiceanu si Maria i-o adus zestre mosiile ge la Barca si ge la Balotesti". Dinica, vanatorul de comori, povesteste parca in transa. Camera inalta s-a umplut de fum, gazda casei, pe nume Costel, asculta fascinat, cine stie pentru a cata oara, aceasta poveste, printre tablourile pictate de stramosul sau, boierul Pantelie. "Acuma", zice Dinica, "Boboiceanu, socrul, vazand ca pestera este bine aleasa, a hotarat sa ascunda si el o parce din vistieria baniei. La gura pescera erea larga, de putea intra acolo un car cu fan. La usa ei erea o piatra care inchipuia un strajer, si prin galeria principala curgea un izvor bogat. Acolo erea o piatra mare in forma ge cizma si ge-acolo porneau in stanga si in dreapta doua galerii. Galeriile or fost zidite in forma ge camera si acolo s-a ingropat cea mai mare parce din aur. Pa urma, in camera tri s-o pus coroana, sabia, costumul de voievod, perlele si diamantele, iar in camera 4 s-or pus armele si ceva aur. In camera 5 s-o pus aurul din vistieria baniei Craiovei si pe urma s-o facut un zid de tri tavi ge pusca in gros in galeria principala, unde iesea izvorul, ca sa sa adune apa si sa sa faca un lac paste comoara. Io am vazut planuri, si ca sa scoti comoara, trebuia sa gasesti mai intai o piatra patrata, snopul ge grau daltuit si un serpe. Astea or fost pe galeria mare, numa ca pa langa ea mai ramasese o galerie mica, ce ducea la camera din pod. Adica de deasupra. Toate galeriile or fost umplute cu pamant de cei tri sute ge militari, si cu stanca, pana s-or scurs tri ani. Pe urma, dupa ce-or terminat, Obrenovici i-a scos afara, la locul ce se cheama Pa Cuptioare, si acolo le-a dat sa bea si i-a otravit. Toti or murit, numai unu, care era de paza la pescera, o scapat cu viata si o fugit. Cand Obrenovici a voit sa treaca in Serbia, turcii l-au prins si i-au taiat capul. Obrenovici avea la el unele planuri ale comorii si nu sa stie cum au ajuns la bulgari. Alte randuri de planuri ce le avea ereau bagate intr-o firida pe sala conacului lui Boboiceanu, la Zegujani, si firida aia o fost zidita. Din cele trei randuri de schite, doua ereau inselatoare, numa una erea buna." Cautatorul de comori este transfigurat. Degetele-i sunt galbene. "Mai tarziu, unu, Popescu Ion din Zegujani, cumpara la Lupoaia casa preotului din Zegujani, si cand o voit s-o sparga, sa faca una noua, in camin gasaste o cutiuta ge argint cu o foaie, pa care scria unde sunt zidite planurile comorii, la conacul lui Boboiceanu. Popescu o spart firida, o gasit planurile si o caldarusa cu aur, din aia cu care merge popa cu botezul. Pe urma l-o cautat pe Ion Negru, care era vanator de comori, si o mers cu el la Valea Perilor. Asa or gasit toate semnele care ereau pa planul cu comori. Or gasit si momeala, adica o comoara mica, ce se pune pentru cautatori, dar nu s-or multumit. Popescu a dus trizaci de oameni de la Runcusor si or sapat sa desfunde galeriile astupate de soldatii lui Obrenovici. Pe urma s-or intrerupt, ca oamenii or plecat pe front, la razboi. Popescu o plecat din Cerna Varf, cand o-nceput razboiul, cu doua cara pline cu feriga. Lumea vorbesce ca in carale cu feriga o fost aurul de la momeli. Dupa Popescu, nimeni n-o mai sapat la comoara. Prin 83-84 o venit unul Bacanu din Drobeta, cu aprobare de la Securitate, ca sa cauce comoara. Avea un plan fals si n-o gasit nimic, dar ne-a spus pa noi la Securitate, ca am fi umblat la comoara. Acuma, mai sapasem si noi putin, ca n-am putut rezista. O venit un autobuz intreg cu militieni ca sa ne ia comoara. Noi n-aveam nimic. In 87, Bebe Bacanu asta luase legatura cu Muzeul Militar si o venit aici armata, ge a sapat luni de zile, cu comanda ge la Bucuresti. Au incercat sa sparga dopu ce-l zidisera italienii lui Obrenovici, armata o lucrat cu dinamita si cu ge toate. Nimic. Era un genaral de-i zice Soare, care tragea ge soldati, dar n-or putut ghici prin ce galerie venea izvorul. In 88-89, nepotul unuia care lucra la Securitate ne-o spus ca dupa ce-om scoate comoara, noi, civilii, o sa fim omorati, si atuncea ne-am sfatuit si n-am mai voit sa lucram. Pe urma o venit revolutia, si la vreo doi ani, tot veneau, ba un roman din America, ba niste sarbi cu planuri vechi, ba niste banatani care or tot zgariat pe-acolo. Unu, de-i zice Cioplea, o sapat tri luni de zile cu muncitori de la Motru, pana o murit unul dintre ei, si ge-atuncea comoara sta linistita, ca si cum n-ar fi. Ieu am mai fost pe-acolo, numa asa, ca sa mai vad."
Nenea Dinica, cel mai mare cautator de comori din Cerna Varf, mi-a mai povestit, timp de cateva ore, despre cel putin 10 comori pe care le-a cautat in cei 40 de ani de aventuri despre care s-ar putea scrie carti intregi. Un singur lucru l-am intrebat la sfarsit, in timp ce Dinica fuma cu ochii in tavanul inalt, printre tablouri de epoca. "Nea Dinica", am zis, "e adevarat ca aceia care cauta comori sfarsesc saraci?" El si-a strans ochii din nou intr-o dunga, si-a impins basca pe spate si a oftat sufland fumul cu putere in sus: "Asa e". Sursa:http://www.formula-as.ro/2004/630/societate-37/povesti-cu-aur-si-comori-5302