Tehnici de cautat comori in mari si oceane

După sute de ani de căutări zadarnice, căutătorii de aur scot, în sfârşit, la lumină averile ascunse în vremurile tulburi ale istoriei

Când William Beebe şi Otis Barton, doi biologi de la Societatea Zoologică din New York, au desenat prima schiţă a unui batiscaf, de care aveau nevoie pentru a coborî la adâncimi mari, fizicienii anului 1930 n-au fost invitaţi să participe la proiect.

Prin urmare, prima "cabină submersibilă", legată cu un furtun de o platformă plutitoare de unde se pompa aer curat în batiscaf, arăta ca în cărţile lui Jules Vernes: era o cutie de conserve rotundă, de un metru şi jumătate diametru, cu ferestre ovale, precum cele ale vapoarelor, în care încăpeau doi oameni, fără să se mişte.

Motoarele şi partea electrică erau la suprafaţă, doar o pompă de evacuare fiind montată în batiscaf, iar aceasta era legată cu un cablu de generatorul aflat la suprafaţa apei. Cu ajutorul lui, cei doi biologi, plecaţi în adâncuri să descopere rechinii albaştrii, au găsit o epavă pe fundul Oceanului Atlantic.

Din vasul cu pânze englez, în care se bănuia că există monede de aur şi de argint, nu s-a adus la suprafaţă nimic, pentru că biologii nu puteau ieşi din batiscaf.

Presa, care a numit batiscaful "ogarul comorilor din adâncuri", a scris şi a speculat descoperirea, înfierbântând spiritele. Atunci s-au înfiinţat primele firme specializate, unde fizicienii şi inginerii vremii au început să construiască "aparate de scotocit" epavele. Batiscaful a fost imediat "dotat" cu un braţ mecanizat, cu ajutorul căruia se puteau aduce la suprafaţă măcar unele dintre obiectele găsite la adâncime.

Costumul de scafandru


Niciuna dintre realizările tehnice nu se putea însă compara cu mobilitatea omului. Fiecare căutător de comori îşi dorea să poată ieşi din "conservă" şi să umble nestingherit prin epavă, după eventualele comori.

Aşa a apărut necesitatea costumelor de protecţie care să împiedice presiunea apei să ucidă omul din interior. Primul costum de scafandru şi primul batiscaf funcţional au fost proiectate de omul de ştiinţă Auguste Piccard. "Primul vas pentru mers pe sub apă", cum l-a numit Piccard, arăta ca un balon submersibil, se numea FNRS-2 şi plutea din cauza petrolului în care era înconjurat şi a aerului din cabină.

Ca să-l scufunde, Piccard atârna de el bucăţi mari de fontă, iar când oamenii doreau să iasă la suprafaţă, lăsau "balastul" pe fundul oceanului, iar batiscaful se ridica singur la suprafaţă, fiind mai uşor decât apa dislocuită.

Fiul lui Auguste Piccard, Jacques, a construit un batiscaf şi mai performant, Trieste, cu ajutorul căruia a coborât până la 3.300 de metri adâncime, în anul 1953. Trieste a fost imediat cumpărat de Marina Militară a SUA.

Alvin, descoperitorul Titanicului

Submersibilul Institutului Oceanografic "Woods Hole", din Massachusetts, este considerat azi "cel mai productiv batiscaf", având la activ cel puţin 150 de scufundări pe an. Tehnica modernă de la bordul lui îl face nu numai fiabil, dar şi extrem de agil. El a fost creat de oamenii de ştiinţă americani la comanda Pentagonului şi prima lui misiune a fost recuperarea, în anul 1964, a unei bombe cu hidrogen, "scăpată" din greşeală în apele Mării Mediterane.


Carcasa lui iniţială, realizată din aluminiu, a fost azi înlocuită cu un aliaj de titan, iar braţele robotizate sunt coordonate acum cu ajutorul unui computer de bord. Alvin a făcut primele filmări ale Titanicului şi a participat la recuperarea unora dintre obiectele rămase intacte la bordul transatlanticului.

Astăzi, explorarea epavelor nu mai este o problemă. Exploratorii pot coborî în adâncurile oceanului planetar şi pot "culege" orice comoară. Descoperirea recentă făcută de echipajul de pe Odyssey, care a adus la suprafaţă tot ce se afla pe un galeon spaniol scufundat de piraţi, a provocat un imens scandal, tocmai pentru că legislaţia internaţională nu a întrevăzut progrese tehnice atât de semnificative.