Comorile de pe corabia Nuestra Señora de la Concepción

În 1683, căpitanul William Phips sosea în Anglia, venind din colonia britanică nord-americană, cu o ambiţie ce părea să aibă puţini sorţi de izbândă: să convingă câţiva dintre puternicii zilei – chiar pe rege, dacă ar fi fost posibil – să investească într-o idee măreaţă: o operaţiune de recuperare a comorilor de pe navele spaniole scufundate, nave care, ani în şir, după descoperirea Americii de către Columb, căraseră spre Europa bogăţiile lumii noi. Unele dintre aceste vase ajunseseră cu bine în porturile europene, altele însă, mai puţin ocrotite de soartă, fuseseră prinse de furtuni, se izbiseră de stânci şi, cu coca sfărâmată, se scufundaseră, ducând cu ele, în adâncul mării, şi comorile – uneori uriaşe – pe care care le purtau. Veacuri la rând după aceste tragice întâmplări, căutătorii de comori visau să readucă la suprafaţă aceste bogăţii, iar unii dintre ei, cei mai îndrăzneţi şi mai norocoşi – dar, vorba romanilor, norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi – chiar au izbutit să-şi împlinească visele.

Chiar şi până în prezent, William Phips a fost unul dintre aceşti norocoşi căutători. Născut în teritoriile britanice din America de Nord, de origine nu foarte înaltă (dar, având, totuşi, în Anglia nişte rude bine situate), el se pregătise pentru meseria de constructor de nave, deschizându-şi chiar propriul său şantier naval. Dar, în 1682, s-a apucat de o nouă îndeletnicire: vânătoarea de comori. A făcut o primă încercare în Bahamas, unde a reuşit să recupereze o parte din încărcătura unor nave spaniole scufundate; nu fost un succes spectaculos, dar a fost, totuşi, un succes, aducând celor implicaţi un profit de câteva mii de lire, în banii de azi - destul pentru a încuraja ambiţiile viitoare.

Pentru o operaţiune de mare anvergură, avea nevoie de fonduri pe măsură aşa că, în 1683, a venit la Londra, căutând finanţare pentru proiectul său. Cu ajutorul legăturilor de familie şi al scrisorilor de recomandare, a ajuns nu numai la oameni importanţi din marina britanică, dar şi la regele Carol al II-lea. Acesta a fost de acord să îi împrumute lui Phips o fregată a marinei engleze, având grijă, totodată, ca, în afară de cele 10 procente din eventuala comoară cuvenite, conform legii, coroanei britanice, să-şi asigure, pentru el personal, 25 % din ceea ce urma să găsească Phips (care, după cum se vede, fusese foarte convingător şi persuadase pe toată lumea că existau, într-adevăr, mari bogăţii scufundate care putea fi scoase la suprafaţă. La urma urmei, nu era greu de crezut, doar marina britanică avea la activ, în istoria ei, scufundarea a destule corăbii spaniole, în cursul războaielor navale pentru supremaţia economică, din secolele precedente).

Phips a pornit spre America, cu fregata şi cu doi împuterniciţi ai regelui, care urmau să asiste la operaţiuni şi să protejeze interesele monarhiei britanice în cursul expediţiei. Căutarea a durat doi ani şi nu a fost scutită de dificultăţi: neînţelegeri între Phips şi agenţii regelui în ceea ce priveşte disciplina, probleme cu aprovizionarea, concurenţă din partea altor întreprinzători, răzmeriţa unei părţi din echipaj... una peste alta, după cercetări şi scufundări în Jamaica şi în preajma insulei Hispaniola, din Caraibe, Phips s-a ales cu prea puţin: bilanţul expediţiei era negativ, cheltuielile fuseseră mai mari decât câştigul.

Totuşi, omul nu s-a dat bătut: el avea o idee - fixă, dacă vreţi - cum că există, în preajma coastelor Americii Centrale, galioane spaniole pline de bogăţii ce puteau fi recuperate. Şi, cu această convingere, a reuşit din nou să-şi asigure sprijin. Fratele şi urmaşul la tron al lui Carol al II-lea, regele James (Iacob) al II-lea, a refuzat iniţial să contribuie la expediţie, dar Phips a beneficiat de ajutorul unui nobil, ducele de Albemarle, care, încrezător în şansele de succes al încăpăţânatului navigator, a adunat în jurul lui un grup de persoane interesate, pe care le-a convins să investească într-o nouă expediţie, urmând să primească un câştig proporţional cu sumele investite. Există istorici care susţin că organizarea acestei expediţii a jucat un rol în dezvoltarea economică a Marii Britanii, în evoluţia sistemului de piaţă capitalist, stimulând dezvoltarea societăţilor pe acţiuni şi, posibil, chiar înfiinţarea Băncii Angliei (1694), modelul pe care se bazează conceptul modern de bancă, prezent în marea majoritate a instituţiilor de acest tip din ziua de azi.

Cu sprijinul nobilului său protector, Phips a căpătat, astfel, destui bani pentru a cumpăra şi echipa două nave şi, în 1686, a ajuns iar în Hispaniola.

Iar aici, a dat lovitura. În sfârşit!

Epava care i-a adus celebritatea a fost cea a navei Nuestra Señora de la Concepción, un galion spaniol scufundat în anul 1641, în urma ciocnirii de un recif, în largul insulei Hispaniola, în arhipelagul Caraibelor. Concepción era o navă aproape legendară, despre a cărei încărcătură se povesteau minuni: se spunea că ar fi transportat o comoară uluitoare, de peste 140 de tone de monede de argint, plus obiecte din aur, pietre preţioase şi cine ştie câte altele. Corabia fabuloasă bântuia imaginaţia şi visele tuturor căutătorilor de tezaure submarine - şi le mai bântuie şi acum, după trei secole.

După mai multe luni de căutări, Phips a reuşit să localizeze epava (care se găsea la 17 metri adâncime) şi, în două luni, cu ajutorul unor scufundători experimentaţi - mulţi dintre ei erau pescuitori de perle din Bahamas şi de pe coastele Oceanului Indian -, a recuperat, de pe galionul scufundat, o comoară - extraordinară, într-adevăr! - de monede de argint, evaluată, la vremea respectivă, la 210.000 lire sterline, echivalentul a 13 milioane de lire astăzi!

William Phips descărcând comoara găsită

În vara anului 1687, Phips s-a întors în triumf la Londra, aducând cu el magnificul tezaur smuls mării. Regele James al II-lea l-a numit cavaler, spre a-i mulţumi că adusese naţiunii această bogăţie (din care coroana britanică şi-a tras partea ei - 10% - conform vechiului obicei al zeciuielii), l-a numit şerif general (un fel de vice-guvernator) al New England - posesiunea coroanei britanice în America de Nord - iar Phips a devenit "omul zilei".

Vânătoarea de comori submarine, era, la vremea aceea, o afacere aflată abia la începutul dezvoltării sale. Comparativ cu tehnologiile actuale, ceea ce exista pe vremea aceea era atât de precar, încât izbânda lui Phips pare şi mai uimitoare. Ca şi acum, conta mult la ce adâncime se găsea epava, dar miza era încă şi mai dificilă dacă ne gândim la mijloacele de scufundare disponibile. Cum a reuşit Phips?

În primul rând, s-a bazat pe capacităţile unor scufundători de profesie, bine antrenaţi, capabili să se scufunde în apnee - ţinându-şi respiraţia - pînă la adâncimi de cîteva zeci de metri. Apoi, existau deja, de ceva vreme, nişte dispozitive de scufundare, foarte primitive când le comparăm cu tehnicile actuale, dar care reuşeau să furnizeze scufundătorului o mică rezervă de aer, care îi permitea să-şi prelungească şederea sub apă.

Efectul scufundării în apă a unui vas cu gura în jos - păstrarea unui spaţiu umplut cu aer în partea de sus a recipientului - era, cu siguranţă, cunoscut; fusese observat şi, pesemne, utilizat în scop practic de mult timp, din Antichitate încă, de vreme ce Aristotel (secolul al IV-lea î. e. n.) scria despre posibilitatea scufundării cu o căldare care să permită scufundătorilor să respire, iar Roger Bacon, un cărturar englez din secolul al XIII-lea, relatează că Alexandru cel Mare (care a fost elevul lui Aristotel) s-ar fi scufundat în Mediterana într-un clopot de sticlă, ca să vadă cu ochii lui minunile lumii submarine.

În secolul al XVI-lea fuseseră deja publicate schiţe ale unor modele - chiar dacă rudimentare - de asemenea dispozitive, iar la vremea când s-au desfăşurat expediţiile lui Phips, aceste clopote de scufundare, cum erau numite, începuseră să se dezvolte, prin perfecţionări succesive. Celebrul astronom englez Halley inventase şi el un astfel de clopot, a cărui rezervă de aer putea fi reînnoită (cu ajutorul unor butoaie etanşe, pline cu aer, trimise de la suprafaţă) şi, acest model a fost, se pare, folosit şi de oamenii lui Phips şi a contribuit la succesul încercării.

La sfârşitul anului 1687, încredinţat de faptul că vasul spaniol mai ascundea încă mari bogăţii, Phips a plecat într-o nouă expediţie. Dar vestea se răspândise deja şi exploratorul a avut surpriza ca, la înapoierea sa în Hispaniola, să dea peste vreo 20 de vase mai mici, care mişunau prin zonă, conduse de alţi aventurieri care sperau să aibă şi ei norocul lui Phips. O nouă campanie de scufundări a mai adus doar vreo 10.000 de lire - departe de valoarea capturii iniţiale -, după care Phips s-a apucat de alte treburi, văzându-şi de postul său administrativ în New England, de cariera sa militară şi politică (avea să ajungă, în ultimii ani ai vieţii, guvernator al provinciei Massachusetts Bay) şi lăsând căutarea comorilor pe seama altor cavaleri ai norocului.

Dar povestea galionului Concepción şi a comorilor sale nu se termină aici. Această corabie era, se pare, una cu adevărat deosebită; nu degeaba i se dusese vestea şi era urmărită astfel de vînătorii de tezaure. Încărcătura ei era într-adevăr formidabilă, dovadă faptul că, la 300 de ani după norocoasa încercare a lui Phips, alte două "tranşe" din tezaur au fost scoase din epavă - de data acesta cu ajutorul unor tehnologii de localizare şi scufundare mult mai performante, rezultate ale progresului tehnologic al secolului XX.

În anii 1970, un scufundător american, bântuit şi el de obsesia comorilor spaniole ale mărilor, Burt Webber, a început să caute epavele pline de aur şi argint, datând din vremurile de aur ale colonialismului spaniol. Iniţial, şi-a îndreptat căutările spre Atocha (Nuestra Señora de Atocha), o altă corabie a Spaniei, care, lovită de furtună, s-a scufundat, încărcată cu bogăţii, în 1622, în arhipelagul Florida Keys. Webber n-a avut succes cu Atocha; altcuiva îi fusese menit s-o găsească, unui alt vânător american de comori, Mel Fischer (1922-1998), care a devenit celebru prin această descoperire (1985). (Compania specializată în operaţiuni de recuperare a încărcăturii epavelor, fondată de Mel Fischer, lucrează şi azi la această operaţiune, aducând la suprafaţă, încet-încet, comorile de pe Atocha. Totuşi, partea cea mai preţioasă a acesteia - cea care conţinea, după cât se ştie, o încărcătură de smaralde de o valoare nepreţuită, încă nu a fost găsită).

Revenim la Webber: renunţând la Atocha, el şi-a îndreptat cercetările spre Concepción (fiindcă veni vorba, au existat multe nave spaniole care purtau acest nume, Nuestra Señora de la Concepción, ce evocă imaginea Fecioarei şi dogma Imaculatei Concepţiuni, foarte frecvent amintite în religia catolică. Concepción "a lui Webber" era aceeaşi navă cercetată, cu atâta succes, de William Phips, cu aproape trei veacuri mai înainte.)

În aceste trei veacuri, se cam aşternuse uitarea peste corabie şi povestea ei, dar regăsirea, într-o arhivă din Anglia, a jurnalului de bord provenit de pe una dintre navele folosite de Phips în operaţiunile sale i-a dat lui Webber un nou imbold. Jurnalul menţiona locul în care naufragiase galionul, într-o zonă cu recifuri, care primise, între timp, numele de Silver Bank, tocmai datorită încărcăturilor de argint pierdute aici în naufragiile corăbiilor spaniole.

Dezvoltând, între timp, şi un nou magnetometru perfecţionat, un instrument care urma să ajute la detectarea prezenţei metalelor pe fundul mării, Webber a izbândit: a localizat epava şi a adus la suprafaţă o nouă "porţie" de monede preţioase, pe care a trebuit să le împartă, juma-juma, cu guvernul Republicii Dominicane (pe al cărei teritoriu se găsea locul), conform înţelegerii iniţiale, în lipsa căreia n-ar fi putut obţine autorizaţia de a explora apele în acea zonă.

Gata cu Concepción? Ei bine, nu! Corabia a continuat să-şi exercite fascinaţia şi asupra altor îndrăzneţi. În anii 1990, Tracy Bowden, fomdatorul firmei Silverbank Treasures, a negociat cu Republica Dominicană un nou acord, pentru a căpăta dreptul de a cerceta epava. În cursul mai multor campanii, a adus la suprafaţă o altă parte din încărcătura navei: monede, lingouri şi vase din argint, precum şi bijuterii din aur împodobite cu pietre preţioase. Iar explorarea rămăşiţelor legendarei corăbii continuă şi astăzi, iar scafandrii actuali, cu excelentele lor echipamente, care le permit să reziste ore întregi sub apă, sunt, într-un fel, urmaşii scufundătorilor indieni care, acum trei sute de ani, coborau în adâncul mării, în căutarea tezaurelor pierdute, având drept sprijin doar nişte alcătuiri rudimentare, din lemn şi metal.

Secole de-a rândul, progresul în materie de echipamente de scufundare s-a exprimat doar prin dezvoltarea unor sisteme care permiteau reînnoirea aerului conţinut în clopotul/butoiul/sfera sau ce-o fi fost, cu care scufundătorul cobora în apă. Dar, astfel, scufundătorul aveau prea puţină autonomie, depinzând de rezerva de aer furnizat de la suprafaţă.

Un mare pas înainte în explorararea subacvatică, indiferent de scopul ei - cercetare, misiune militară, montaje sau reparaţii, divertisment ori căutare de comori - a fost înregistrat în secolul XX, odată cu inventarea, în 1943, de către Emile Gagnan şi Jacques-Yves Cousteau, a unui dispozitiv ce permitea respiraţia într-un circuit deschis, în timpul scufundării libere. Numit Aqualung, acesta reprezenta, de fapt, primul echipament de scuba-diving care s-a dovedit a avea succes comercial. Într-o versiune perfecţionată de australianul Ted Eldred, a stat, mai apoi, la baza construcţiei tuturor aparatelor de scufundare cu respiraţie în sistem deschis, folosite şi azi pe scară largă.

Scuba - astăzi un cuvânt de sine-stătător - a început prin a fi un acronim: vine de la iniţialele cuvintelor din expresia self contained underwater breathing apparatus, ce descrie sumar rostul şi caracteristicile acestui sistem, care a revoluţionat "meseria" de scafandru, inclusiv în domeniul arheologiei submarine şi al vânătorii de comori. Sursa text: descopera.ro.