Legenda comorii ascunse într-un tunel de sub râul Someș

În 1705, armata principelui ardelean Rákoczi Ferencz a avut, la Jibou, o confruntare cu armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Principele ardelean a fost înfrânt, iar o legendă spune că, în timpul retragerii, acesta și-a ascuns vistieria armatei sale în tunelul pe sub Someș, pe unde s-ar fi retras.

Legenda și contextul ei sunt redate de scriitorul sălăjean Gyorfi-Deák Gyorgy, într-un volum de curiozități publicat la Editura Caiete Silvane, precizeaza voceatransilvaniei.ro.

Consultând documente și scrieri istorice, autorul povestește cum ”la începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákoczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville.

Oamenii lui Rákoczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.

Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi’, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klockesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grănicerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”

Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákoczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.

La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.

Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.

Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Râkoczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.

Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent Lászlo (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.

Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât numuliți, aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.

În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului’. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci”, spune Gyorfi-Deák Gyorgy

Ce sunt numuliții

Gyorfi-Deák Gyorgy spune că numuliții sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic și altele, mai precizeaza voceatransilvaniei.ro.