Se afișează postările cu eticheta Harti comori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Harti comori. Afișați toate postările

joi, 7 octombrie 2010

Comorile de la Apahida ( Cluj )

Prin secolul al V-lea dupa Hristos, in vremea migratiilor, un popor care a trecut prin zona cetatii Clujului de mai tarziu, gepizii, si-au ingropat la Apahida capeteniile, impreuna cu doua tezaure, chiar mai frumoase decat cel vizigot de la Pietroasele, dupa cu spun specialistii.


Cateva secole mai tarziu, pe la 1889, la marginea satului Apahida cineva a dat, nu se stie cum, peste un astfel de mormant: scheletul unui barbat asezat intr-un sicriu de lemn, cu fata spre rasarit si capul spre vest, candva imbracat cu o haina din care au ramas multe podoabe din aur, unele cu pietre semipretioase, o fibula, trei catarame din aur, o bratara masiva, mai multe pandantive. Au mai fost gasite trei inele, unul cu sigiliu, altul decorat cu trei cruci si al treilea inscriptionat cu numele celui care-l purtase: Omharus. Au mai gasit arheologii si cani de argint, si benzile care ornamentau un vas pierdut.


Peste alti 80 de ani, in 1968, un grup de muncitori sapau o groapa ca sa ridice un stalp. Se intampla la 300-400 de metri de locul unde se descoperise primul mormant. A fost distrus atunci scheletul unui barbat, de la brau in sus, si a scos la iveala un al doilea tezaur gepid. Muncitorii au vazut ca e aur si au raspandit prin sat o parte din tezaurul gasit. Autoritatile vremii au aflat de descoperire, au fost chemati arheologii de la Cluj, care au scos la iveala un tezaur chiar mai bogat decat cel descoperit mai devreme. Au fost gasite podoabe de vesmant din aur precum margele, o catarama, limbi de curea, arme, piese decorative pentru harnasament.




Si acum sa detaliem...

La Apahida, în apropierea oraşului Cluj-Napoca, fosta Napoca romană, s-au descoperit pe rând, în 1889, 1968 şi 1979, trei morminte princiare atribuite neamului germanic al gepizilor. Situate pe malul drept al Someşului Mic şi în apropierea fostului drum roman care asigura legătura între Napoca şi castrele de pe Someş (Gherla, Căşeiu, Ilişua), punctele din care provin cele trei complexe fastuoase de la Apahida se pot înscrie într-o suprafaţa nu mai mare de cca. 500 m2.



Descoperirea primului mormânt, cel din 1889, a fost făcută în timp ce se lua pietriş dintr-o zonă mărginaşă a Apahidei. O parte din inventar a fost recuperată pentru Muzeul Transilvan, de către H. Finàly, iar alte două piese (inelul sigilar cu monogramă şi un pandantiv cu clopoţei) au apărut în 1897, pe piaţa comerţului cu antichităţi, fiind achiziţionate de Muzeul Naţional Ungar. Din inventarul mormântului s-au păstrat mai multe obiecte de aur, o fibulă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brăţară cu capetele îngroşate, trei inele, o cataramă de centură şi o a doua cataramă mai mică, cinci pandantivi cu clopoţei, două căni de argint, o bandă de aur şi mai multe aplice, folosite probabil pentru ornamentarea sau repararea unor vase.


A doua descoperire a fost făcută, tot întâmplător, în luna octombrie a anului 1968, de muncitorii care săpau groapa de fundaţie a unui stâlp de înaltă tensiune. În primă instanţă, din groapă au fost adunate piese de aur cu o greutate totală de cca. 900 g, din acestea autorităţile reuşind să recupereze anul următor, în februarie, când s-a aflat de descoperire, doar cca. 800 g, restul fiind transformat probabil în bijuterii moderne. De această dată însă, tot norocul a făcut ca groapa stâlpului de înaltă tensiune să distrugă doar partea superioară a mormântului, partea inferioară a acestuia putând să fie cercetată arheologic, cu ocazia săpăturii de control efectuată în luna mai a anului 1969.



Din inventarul mormântului s-au recuperat, din partea superioară, distrusă de groapa stâlpului de beton, garniturile a două "gentuţe", 15 piese de joc, câteva piese care ornamentau probabil mânerul şi teaca unei spade. În partea inferioară, cercetată arheologic prin săpătura de control, s-au descoperit un pahar de sticlă, două catarame de aur încrustate cu granate, jumătatea inferioară a lamei spadei şi, de pe o suprafaţă de cca. 30x40 cm, deasupra şi alături de laba piciorului drept, probabil, iniţial închise într-o lădiţă de lemn cu ferecături de fier, mai multe zăbale şi accesorii de harnaşament. Piesele recuperate de Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca au fost transferate apoi la Bucureşti, cu ocazia înfiinţării, în 1971, a Muzeului Naţional de Istorie a României.


În anul 1979, hazardul îşi mai spune odată cuvântul, un copil de 6 ani descoperind o cataramă mare de aur, în pământul excavat cu ocazia construirii clădirii poştei din localitate. Catarama reprezintă singura piesă păstrată dintr-un al treilea mormânt, a cărui existenţă este sugerată şi susţinută de prezenţa în zonă a celorlalte două complexe. Piesa a fost preluată în 1980 de Banca Naţională a României, iar în 2002 a fost transferată la Muzeul Naţional de Istorie a României.


Informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul celor trei descoperirii sunt compensate de extrema expresivitate a pieselor recuperate, fiecare dintre acestea putându-ne oferi indicii atât despre personalitatea indivizilor înmormântaţi la Apahida, cât şi despre comunitatea în care trăiau sau dimensiunile spaţiului în care se dezvoltau legăturile şi relaţiile lor. Fiecare dintre aceste obiecte ne poate spune o poveste, sau dacă le folosim ca martori, ne poate oferi o versiune proprie a istoriei oamenilor şi a întâmplărilor petrecute cu mai mult de un mileniu şi jumătate în urmă, la Apahida.


Unul dintre primele obiecte, care ne vorbeşte despre statutul aparte al celui în mormântul căruia a fost depus şi, prin aceasta, implicit despre grupul celor din preajma sa, este o formă rară de fibulă, păstrată din inventarul primului complex. Acest tip de fibulă - un fel de broşă sau ac de siguranţă folosit pentru prinderea veşmântului de ceremonie pe umărul drept - avea un regim aparte, fiind purtată doar de un grup restrâns de oficiali ai Imperiului Roman - ca urmare, cu valoare şi sens doar prin sistemul de valori al Imperiului. Piesele de acest gen puteau fi doar conferite ca simbol al funcţiei sau poziţiei ocupate şi, de aceea, nu puteau fi nici cumpărate şi nici obţinute ca obiect de schimb.


Inelele, luate separat, oferă la rândul lor o anumită imagine. Inelul cu nume - care poate fi interpretat şi ca atribut al statutului moştenit al purtătorului - alături de cel sigilar, sugerează implicarea în cultura documentului scris şi responsabilitatea sigiliului. Semnele de pe inele capătă sens în limba latină şi în cea greacă, iar crucile existente pe toate cele trei inele subliniază, la rândul lor, provenienţa dintr-un mediu care recunoaşte şi îşi asumă valorile creştinismului. Fiecare dintre aceste indicii trimite, astfel, către acelaşi spaţiu de cultură al Imperiului Roman.


Deşi descoperite în afara graniţelor politice ale Imperiului, prezenţa în acelaşi complex - în care se asociază şi cu alte piese provenite foarte probabil tot din Imperiu - a fibulei cu butoni în formă de ceapă şi a celor trei inele poate fi semnul încadrării unora din personajele de la Apahida în sistemul ierarhic politico-militar roman.
Provenind din acelaşi complex, brăţara de aur cu capetele îngroşate sugerează o altă modalitate de caracterizare a aceleiaşi personalităţi, prin raportarea, de această dată, la un sistem de valori propriu uneia dintre lumile "barbare", ce evolua dincolo de limitele Imperiului. Astfel, folosind un alt limbaj simbolic, purtarea acestei brăţări putea reprezenta expresia vizuală a acceptării posesorului într-un grup cu statut special, acesta putând fi, de exemplu, în egală măsură o aristocraţie de sânge, o confrerie războinică sau religioasă.


Informaţiile deduse din studiul centurii completează imaginea de ansamblu. Asemănările tehnice şi stilistice, existente între diferitele accesorii de centură descoperite în cele trei morminte, sugerează provenienţa lor din acelaşi atelier, reprezentând, de asemenea, o legătură între cele trei complexe de la Apahida. Prin forma plăcilor, cele trei catarame de centură de la Apahida se încadrează într-un tip cu numeroase apariţii, într-un spaţiu foarte mare, practic o categorie de piese cu întrebuinţare trans-etnică, ce puteau fi adaptate şi adoptate la şi de diferite porturi. Stilul cloisonné în care sunt decorate - bordate pe margine cu granate mici, semisferice, cu casetele cu pereţii ondulaţi şi încrustate cu granate inclusiv pe cant - reduce în mod drastic numărul analogiilor, includerea în această categorie presupunând concluzii determinate de raritatea pieselor, de valoarea implicată de calităţile lor decorative şi de provenienţa comună. Dacă acceptăm teoria realizării acestor accesorii în Imperiu, şi anume în unul dintre atelierele centrale ale acestuia, prezenţa lor la Apahida poate sugera, la rândul său, sau poate întări, ideea existenţei unei legături privilegiate între administraţia romană şi comunitatea de la Apahida.


Dintre accesoriile garniturii de centură, gentuţa mică, ornamentată cu aplice cu capete de cai, atrage în mod special atenţia, fiind apariţia cea mai estică a unui tip de piese caracteristice spaţiului merovingian, prezenţa sa în inventarul complexelor de la Apahida putând fi interpretată şi ca indiciu al existenţei unor relaţii sau legături directe cu vestul Europei.


Depunerea vaselor de băut (paharul de sticlă şi foiţa de aur) contribuie la clarificarea imaginii pe care încercăm să o construim. Prezenţa vaselor de sticlă reparate cu foaie de aur reprezintă o legătură în plus între primele două morminte descoperite la Apahida, şi împreună sugerează existenţa contactelor cu spaţiul scandinav, singura zonă în care este atestat acest obicei, în epocă. Caracterul lor aparte implică, totodată, o valoare ce poate fi simbolică şi/sau sentimentală; sunt piese cu istorie şi, chiar dacă nu putem să reconstituim sau să le aflăm povestea, depunerea lor în morminte răsfrânge propria lor încărcătură simbolică asupra fiecărui complex în parte şi asupra întregii situaţii de la Apahida, luată ca un tot.



Dacă luăm în considerare păstrarea un timp, înainte de depunerea în mormânt, a cănilor de argint - acestea fiind probabil lucrate puţin înaintea celorlalte obiecte - apariţia lor în acest context poate sugera şi existenţa unei tradiţii. În acest caz, o importanţă aparte are întregul comportament pe care îl presupune prezenţa lor: consumul vinului - obicei propriu spaţiului mediteranean antic -, oferirea vinului - cele două căni fiind vase din care se turna într-unele mai mici din care se bea efectiv -, implicit participarea la banchete, dar nu ca simplu băutor, ci de pe poziţia celui care oferea. Perceput astfel, banchetul trebuie interpretat ca o activitate socială, o modalitate de construire şi manifestare a persoanei sociale.
Tot despre comportamente şi - cel puţin la nivel ideal - modul de percepţie a individului ca persoană socială, ne vorbeşte şi setul de piese de joc, din inventarul celui de-al doilea mormânt de la Apahida. Jocul înseamnă socializare, presupune timp şi disponibilitate, prezenţa pionilor adăugând încă o trăsătură în caracterizarea individului şi în egală măsură a societăţii în care evolua.
Depunerea accesoriilor de harnaşament, de la unul sau mai mulţi cai, în cel puţin două din complexele de la Apahida, reprezintă, de asemenea, un indiciu al statutului înalt al celor în cinstea cărora s-a făcut această selecţie.


Pe lângă relaţiile existente între ele, complexele de la Apahida au o serie de caracteristici prin care pot fi puse în legătură cu spaţii culturale diferite. Dintre acestea, spaţiul mediteranean, al Imperiului Roman, este cel mai bine reprezentat. Spre el trimit fibula cu butoni în formă de ceapă, inelul sigilar, cănile de argint cu scene bahice şi caracterul foarte elaborat al stilului cloisonné, în care sunt ornamentate o mare parte a pieselor din cele trei complexe. Spaţiul scandinav este reprezentat prin prezenţa, în primele două morminte de la Apahida, a unor vase de sticlă reparate cu aur, într-un mod ce poate fi regăsit doar în Peninsula Scandinavică, practic singurele apariţii de acest gen din afara acesteia. Legătura cu spaţiul merovingian este realizată de armătura de gentuţă cu capete de cai, tot de acolo provenind şi analogia cea mai spectaculoasă cu situaţia de la Apahida şi anume, mormântului lui Childeric. Asemănarea existentă între complexele funerare de la Apahida şi mormântul lui Childeric de la Tournai este cu atât mai surprinzătoare cu cât ele coincid, atât prin modul de reprezentare, prin intermediul valorilor "importate" din Imperiu (fibula, inelul sigilar), cât şi prin intermediul valorilor străine acestuia (brăţara), simbol al apartenenţei lor la acelaşi grup de status.


Chiar trecute prin sita mai multor selecţii - cea făcută de succesori, când au ales obiectele potrivite şi demne să îi însoţească pe decedaţi în Lumea de Dincolo, şi cea făcută de Întâmplare, care a hotărât ce obiecte să fie găsite, să se păstreze şi să ajungă până la noi - piesele păstrate oferă informaţii asupra unui anumit tip de viaţă. Deşi aparţin inventarelor câte unui singur individ, ele ne vorbesc despre o colectivitate, despre personalităţi ale căror manifestare avea nevoie de companie sau de spectatori. Cel care bea vin din vase de argint, nu îl bea singur, aşa cum nici nu se juca singur, iar etalarea bogăţiei portului necesita spectatori, şi nu orice fel de spectatori, ci unii care să înţeleagă toată simbolistica veşmintelor şi să le poată preţui semnificaţia.
Chiar dacă acceptăm ideea primirii veşmintelor de ceremonie, odată cu conferirea unei anumite demnităţi imperiale, simbolistica lor a fost înţeleasă şi, în plus, tocmai acestea au fost alese să fie depuse în mormânt, ceea ce, o dată în plus, este semnul faptului că oamenii de acolo nu erau străini de lumea Imperiului Roman, din care proveneau acestea.


Într-un context asemănător, depunerea a cel puţin trei indivizi cu statut special în aceeaşi zonă restrânsă, poate fi şi semnul existenţei unei comunităţi, care a ocupat o perioadă mai îndelungată acelaşi spaţiu, o comunitate definită prin comportamente şi tradiţii proprii, situate undeva la graniţa dintre spaţiul civilizat, de tradiţie clasică, al Imperiului Roman şi cel "barbar", de dincolo de graniţele politice ale Imperiului. Sursa:http://www.mnir.ro/ro/Colectii/ItemsColectii.aspx?IDItemColectie=17

duminică, 26 septembrie 2010

Comorile de sub apele Marii Negre, in fata Cazinoului de la Constanta ?

Grupuri de scufundători coboară în apele Mării Negre, din februarie până în noiembrie, în căutarea ruinelor şi a epavelor.


Epavele şi comorile aflate la adâncime sunt lăsate de stat la dispoziţia căutătorilor de comori, pentru că nicio lege nu protejează rezervaţiile arheologice subacvatice şi nici navele scufundate.


Un loc preferat de explorare este în faţa Cazinoului din Constanţa, unde se află danele scufundate ale vechiului Port Tomis, zonă neexploatată încă.



S-a realizat chiar si o "harta" a presupuselor "comori".


Cei care dispun şi de bărci pneumatice cu motor, se aventurează departe în larg, unde vestigiile nu sunt încă tulburate.


Din februarie până toamna târziu, grupuri de scufundători coboară în adâncurile Mării Negre în căutare de suveniruri rare.

O firmă de scufundări din Constanţa a găsit mai multe epave pe fundul Mării Negre. „Echipele noastre de scafandri au localizat o epavă scufundată în anul 1943, o navă germană de tip Raumboot.


În anul 2008, echipa a descoperit un submarin clasa Scuka, avariat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial", a declarat reprezentantul firmei . Sursa:http://www.adevarul.ro/locale/constanta/epave-litoral-constanta_5_201629839.html



sâmbătă, 18 septembrie 2010

Piramidele din Sona (Fagaras), surorile tumulilor din Bulgaria ?

In Bulgaria exista aproxmativ 1500 de tumuli. In unii dintre ei au fost gasite mormite ale regilor traci si comori de milioane de euro.Cercetati sunt doar cateva zeci. ( vezi http://hartacomorii.blogspot.com/2010/09/comori-nedescoperite-comori-ascunse.html )

Se pare ca si in Romania exista astfel de formatiuni, care ar putea avea o semnificatie arheologica similara.


Locatia:Șona, un satuc izolat in nordul Fagarasului, cu o imagine cam dezolanta, putini locuitori si majoritatea caselor parasite.


View Larger Map



Ca sa ajungeti la piramide va trebui sa il strabateti pana la capat, unde exista o bifurcatie a drumului in dreptul unui gard din pietre de rau, de unde mergeti in partea stanga.



Drumul se strica destul de rau (alta incercare pt masina), incepe sa urce pe deal, acolo la un moment dat e o cruce mare de lemn de langa care va trebui sa faceti dreapta pe creasta dealului, e drum de care pe acolo.



Cam dupa 100 de metri se vad si piramidele deci va fi mult mai usor sa va orientati. Movilele ( vreo 7) au cam 15-20 de metri inaltime.



Sursa completa: http://daciasecreta.anyhow5.com/2009/10/11/piramidele-de-la-sona/

luni, 13 septembrie 2010

Harta comorilor si tezaurelor din lume

Căutătorii de comori au primit, prin intermediul revistei Bild, ponturi preţioase de la experţii in arheologie şi istorie consultaţi de cotidianul german Bild. Aceştia au realizat o hartă a celor mai importante comori pierdute de-a lungul vremii, in diverse colţuri ale lumii. Fie că sunt cufere cu monede de aur ori vapoare întregi cu lingouri sau statuete din preţiosul metal, pasionaţii de comori ar putea da lovitura dacă scormonesc bine în locurile indicate de specialişti. Unele dintre averile pierdute valorează, la ora actuală, miliarde de euro.



Victorio Peak, New Mexico, SUA

În 1937, exploratorul Milton “Doc“ Noss a descoperit un labirint de peşteri la poalele muntelui Victorio Peak. În interior erau depozitate, probabil de către apaşi, 16.000 de lingouri de aur, monede şi bijuterii. O parte le-a scos la suprafaţă, până când intrarea în galerii a fost blocată de o explozie. Valoare: miliarde de euro.

Insula Kokos din Oceanul Pacific

Mai multe comori ale piraţilor ar fi dosite pe insula din Pacific. Această poveste a fost şi sursa de inspiraţie pentru romanul “Insula Comorilor”, al lui Robert Louis Stevenson. Pe Insula Kokos ar fi ascunsă şi comoara bisericii din Lima, Peru, care a dispărut în 1821. Valoare: sute de milioane de euro.

Munţii Llanganati, Ecuador

Când spaniolii au descoperit America de Sud, incaşii au ascuns comori de o valoare inestimabilă, de frică să nu fie prădaţi. Potrivit expertului în comori Reinhold Ostler, există o hartă a comorilor din secolul XVI, însă expediţiile de până acum nu au dus la nici o descoperire. Valoare: necunoscută.

Grunewald, Berlin, Germania

Fraţii Franz şi Erich Sass au jefuit, în 1929, seiful unei mari companii din Berlin, Germania. Se crede că cea mai mare parte din captură a fost ascunsă în Grunewald, o pădurice de lângă capitala Germaniei. Valoare: 10 milioane de euro.

Râul Inn, Germania

După Războiul de 30 de ani, conducătorul Bavariei, Maximilian I, a fugit, în 1648, de soldaţii suedezi. Comorile lui au fost îmbarcate şi trimise pe râul Inn, spre Austria. Una dintre bărci s-a scufundat şi tot argintul a ajuns pe fundul apei. Valoare: necunoscută.

Cetatea Gisors, Normandia, Franţa

Ordinul Templierilor din Franţa a strâns, în secolele XII şi XIII, averi semnificative. Mulţi dintre cei înscrişi în acest ordin au fost arşi pe rug, după 1307. Înainte de a fi complet exterminaţi, templierii şi-au ascuns comorile în mai multe locuri din Franţa. Valoare: necunoscută.

Ruta Pretoria - Maputo, Africa de Sud

Preşedintele Ohm Krueger a fugit de britanicii din Pretoria în 1900. A dus cu el o mulţime de lingouri de aur. Comoara de aur ar fi ascuns-o pe lângă şinele de tren. Ajuns în Maputo, Krueger s-a suit la bordul unui vas, care l-a dus în Olanda. Valoare: aproximativ 500.000.000 de euro.

Marea Barents, nordul Rusiei

Crucişătorul “HMS Edinburgh” a fost scufundat în Marea Barents, în 1942, lovit de o torpilă a unui submarin german. La bord ar fi fost 5,5 tone de aur. Căutătorul de comori Keith Jessop a găsit, în 1981, epava vasului şi o mare parte din aur. Valoare: aproximativ 70.000.000 de euro.

Germania, Austria şi Argentina

Cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii ar fi dosit o adevărată avere, în principal aur capturat în război. Unii spun că ar fi ascunsă în Argentina, alţii, pe fundul lacului Toplitz (Austria). Americanii au găsit în 1945, în Thuringia, Germania, o parte din aurul trezoreriei germane. Valoare: aproximativ 3,9 miliarde de euro.

Undeva, ascuns în Elveţia

Când s-a destrămat Imperiul Habsburgic, în 1918, toate averile au fost puse în cutii şi duse în Elveţia. Printre obiectele preţioase se afla şi diamantul de 137,2 carate “Florentine”, al patrulea din lume ca mărime, care a dispărut fără urmă. Valoare: necunoscută.

Lacul Baikal, Siberia, Rusia

În iarna din timpul războiului civil din 1919- 1920, soldaţii din “Armata Albă”( forţe ruse antibolşevice) au însoţit un transport cu 180 de tone de aur peste lacul Baikal, care era îngheţat. Stratul de gheaţă a crăpat şi comoara a dispărut în adâncuri. Valoare: aproximativ 485.000.000 de euro.

Nord-vestul Australiei

Căutătorul de aur Lewis Harold Lasseter afirma, în 1893, că ar fi descoperit o mină de aur uriaşă, în Australia. În 1930 a fost demarată o acţiune de căutare, fără să se înregistreze vreun succes. Lasseter nu a lăsat indicii despre descoperirea sa. Valoare: necunoscută.

Filipine

Japonezii au capturat, în al Doilea Război Mondial, averi imense, pe care le-au ascuns în mai multe locuri din Filipine. Un filipinez a găsit în 1970 o parte din comoară, lingouri de aur şi o statuie a lui Buddha, tot din aur. Dictatorul Marcos şi-a însuşit însă tezaurul. Valoare: aproximativ 15 miliarde de euro.

Miticul Eldorado

Desi exista orasul Eldorado, un oraș în Mato Grosso do Sul, Brazilia, nimeni nu stie unde se afla miticul si adevaratul Eldorado, desi multi au plecat in cautarea lui, pentru a gasi comorile de aur din legendele Americii de Sud.



Multi cred ca acest tinut fabulos se afla pe malurile lacului Guatavita, in nord-estul Bogotei. Altii l-au asimilat cu tara mitica Manoa care s-ar afla pe dealurile Buianeze, de dincolo de fluviul Orinoco.



In limba bastinasilor Americii de Sud, Eldorado inseamna "omul de aur", iar aceasta comunitate se tese in jurul acestei mitologii a omului de aur.



Un ritual relatat de un martor ocular, ritual desfasurat in marea laguna Guatavita si preluat de un cronicar spaniol in anul 1636, descria: "In timpul ceremoniei din laguna au construit o pluta din papura umpluta din lucrurile cele mai de soi pe care le aveau, au asezat pe ea 4 vetre cu jaratec unde ardeau tamaie, rasini si multe alte parfumuri. In acest timp l-au dezbracat pe mostenitor de haine, ungandu-l cu ceva lipicios peste care au suflat praf de aur acoperindu-l in intregine, iar la picioare i-au asternut o gramada de aur si smaralde pe care le oferea zeului lor.

Cand pluta a parasit malul, a inceput muzica. Indianul aurit a daruit ofranda zeului aruncand gramada in lac, iar vasalii care il insoteau au facut acelasi lucru. Cu aceasta ceremonie noul conducator era acceptat si recunoscut drept rege."



Deci locatia comorilor din Eldorado este sub ape ? Sau Eldorado este mai degraba o comunitate bazata pe ideologie spirituala, traind in prosperitate si armonie? Aurul are in simbolistica universala o calitate esentiala, aceea de piatra filozofala, transformand omul in fiinta solara, cosmica, in acceptiunea misticilor, in omul perfect.



Taramul de aur, domeniul omului de aur, deci Eldorado, ar semnifica probabil o comunitate pur spirituala.



Chiar si in prezent, noii conducatori ai comunitatilor de pe malurile lacului Guatavita sunt unsi cu rasina, iar apoi li se sufla printr-o teava praf de aur pe piele, ritualul impregnand prin semnificatie ideea ca locuitorii sunt condusi de omul aurit, omul solar, omul perfect, care si-a alchimizat natura sa inferioara in aur pur.

Lasand la o parte filosofia si posibilele implicatii ale acestui in gasirea orasului de aur, legenda Eldorado a reprezentat insa o mina de aur pentru producatorii de filme de aventura.

Trailerul filmului "Eldorado":



Documentar "In cautarea lui Eldorado" (in limba engleza):









joi, 9 septembrie 2010

Comorile pierdute din Marele Canion

In credinta aztecilor aurul si argintul erau denumite “excrementele zeilor”.


Aceste bogatii uriase au stat la baza scenariului multor filme de aventura, cum ar fi de exemplu filmul canadian "Comorile pierdute din Marele Canion" ( The Lost Treasure of the Grand Canyon ), din care va prezentam un trailer:



Aceste tezaure au starnit interesul maxim al cautatorilor de comori, insa cea mai mare parte dintre acestea sunt inca nedescoperite.


Si acum sa incepem povestea comorilor pierdute din marele canion, articol in premiera in Romania , oferit de http://www.hartacomorii.blogspot.com/ ....

Trei sute cincizeci de ani au trecut înainte ca orice informaţii sa iasa la lumină în ceea ce priveşte comoara pierduta a aztecilor. Chiar şi atunci, povestea unui cautator de comori care abia a scapat cu viata din Marele Canion a fost privita ca delirul unui nebun. La data de 08.09.1867, James White plutea în derivă la ţărm, in apropierea aşezării agricole Mormon de Rioville, în locul în care raurile Virgin si Colorado isi impreauna apele. James White isi construise o ambarcatiune din cativa busteni si cu acest simplu si neperformant mijloc de transport plutise peste ape involburate şi cascade. Dacă este adevărat, atunci aceasta a fost prima calatorie pe acest traseu de apa, realizata de un non-indigen.



White era în stare critică atunci când a fost descoperit de către agricultorii mormoni. A durat câteva săptămâni înainte de asi aminti povestea aventurii sale, şi chiar şi atunci lacune mari în memorie au făcut ca mare parte a călătoriei sa ramana o pagină alba. El plecase sa prospecteze vestul tinutului Colorado. Undeva între oraşele actuale ale Grand Junction şi Moabului, intreaga echipa de prospectiuni a fost atacata de indieni şi James White a fost singurul care a scăpat, impreuna cu un coleg. Din cauza ca niciunul dintre ei  nu cunosteau tinutul Colorado, au decis să utilizeze râul ca un mijloc de evadare. Utilizand busteni legati cu harnasamentele de la cai, au construit o mica pluta si s-au aruncat in necunoscut. La trecerea peste primele mici cascade, partenerul lui White a cazut peste bord şi s-a înecat. Cu el s-au scufundat si toate uneltele şi proviziile. White ramasese singur intr-o zona salbatica, departe de civilizatia cunoscuta...



După prima săptămână, starea lui sa deteriorat atat de mult, incat aproape ca isi pierduse constiinta. Într-o perioadă de revenire, fugarul si-a amintit ca vazuse la malul opus o deschidere largă în pereţii de stanca ai canionului.



Dorind să scape de soarele dogoritor, el a navigat cu pluta in interiorul acelei pesteri si a adormit . Ore sau poate zile mai tarziu, el a fost trezit de indieni care purtau torte. Privind în jur, in pestera, White a observat ca se afla intr-o caverna uriasa plina cu aur si artefacte. Gigantici idoli de aur, măşti de argint şi turcoaz, arme de aur de multe tipuri şi mărimi, ornate cu pietre preţioase, erau depozitate in intreaga pestera.



Stalpi de aur erau plasati între uriasele statui, ca niste paznici ai comorii, tone de bijuterii, grămezi de smaralde stralucitoare, turcoaz şi alte pietre pretioase. Arhitectura si spatiul de ceremonii nu semăna cu nimic din ce White vazuse în călătoriile sale prin sud-vest.



Mai târziu, când povestea aventurii sale prin Marele Canion a fost preluata de către ziarele de Est, arheologii i-au prezentat desene cu spatiile ritualice aztece si cu armele de sacrificiu ale acestora. White le-a identificat ca fiind similare cu obiectele care era depozitate din belsug in peştera gasita de el în canion. Dar sa revenim la poveste.



White credea ca indienii o să-l omoare pe loc, dar acestia l-au ingrijit si i-au dat sa manance carne uscată şi unele fructe cu coaja tare, precum si cateva provizii. Apoi l-au lasat sa plece, avertizandu-l prin semne ca daca va arata cuiva locul acestei comori, va muri imediat.



White a plutit în derivă, până când a fost găsit si  îngrijit de mormoni, asa cum am aratat la inceputul povestirii. Surprins de bunatatea indienilor, dar poate si de frica, White nu a încercat in nici un fel sa faca bani din informatiile pe care le detinea. El a revenit in Colorado şi a refuzat să însoţească multe echipe de cautatori de comori, care au dorit să gaseasca pestera. Cei mai mulţi istorici au respins povestea sa , considerand-o ca fiind una fantezistă, dar de-a lungul anilor White a spus aceeaşi poveste în acelaşi mod si atât de des, incat el trebuie să fi trait cu adevarat acele evenimente. Astăzi, experţii sunt de parere ca el a fost primul alb care a mers prin canion.



Zona Grand Canyon se afla inca printre cele mai îndepărtate si neexplorate. În secolul al 19-lea era chiar mai puţin accesibila. Câteva echipe de prospectori care au îndrăznit sa infrunte pericolele raului sau au încercat să ajungă la partea de jos a canionului, ca alpinisti, nu au reuşit niciodată sa localizeze pestera ascunsa. Treptat, povestea lui White au fost uitata sau ignorata, fiind considerata o urmare a delirului sau. Cu toate acestea, în 1903, emoţia cautarii comoarii a înflorit din nou, atunci când doi cautatori au spus ca ar fi fost dusi la peşteră de catre doi indieni Paiute prietenosi.




Povestea acestor doi frati a început în 1902, când unul dintre ei, Jake Johnson, un cautator specializat in cautari in deşert, si-a rupt piciorul în timp ce lucra singur în Badlands la sud de St. George, Utah.  Johnson a fost aproape de moarte, când a fost găsit de către un Paiute batran şi nevasta lui. În schimbul uneltelor lui Johnson, cuplul de batrani l-au îngrijit pe Johnson pana s-a vindecat. Apoi, într-o seară, în timp ce batranul indian era la vânătoare, un leu de munte a atacat batrana ramasa cu Johnson la cort. Johnson a reusit să omoare animalul , înainte ca aceasta salbaticiune sa reuseasca sa o ucida pe batrana femeie. După aceea, ca multumire adusa de indieni, Johnson a devenit aproape ca un frate pentru batranul razboinic indian. În timpul ramas pana la vindecarea sa totala, indienii i-au povestit legende ale poporului lor, seara,  în jurul focului de tabără. La un moment dat i-a spus de o mare comoara, care fusese ascunsa cu multe generaţii inainte, de Strabuni. Povestea incepea asa...


O expeditie de razboinici indieni bine organizati  au venit dinspre sud, escortand un lung şir de sclavi care carau cutii învăluite in piei si blanuri de animale. Acestia s-au indreptat direct spre Marele Canion. Lazile au fost depoztate într-o pestera, care, evident, fusese aleasa dinainte. Apoi sclavii carausi au fost ucisi, în timp ce jumătate dintre bărbaţii razboinici a rămas paznici, iar ceilalti au revenit in sud.



Aceasta expeditie fusese probabil planificata de către azteci, care, dupa cum spune legenda, ascundeau tezaurul poporului lor din fata navalitorilor spanioli, ca apoi sa il recupeze dupa ce spaniolii ar fi plecat ( cumva asemanator cu intentiile dacilor cand au fost atacati de romani ).



Cu toate acestea, luni si ani au trecut fără ca garnizoana de la peşteră sa primeasca vreo veste sau vreun ordin. Probabil regele lor fusese ucis, dar nu stiau sigur. În cele din urmă, s-au amestecat cu poporul Paiutes din zona şi le-au spus poveşti despre un imperiu indian mare în partea de sud si ca împăratul lor va reveni in viitor cu o armată mare si va aduce prosperitate tribului Paiute, fiindca i-a ajutat. Insa până atunci comoara trebuia să fie păzită, in asa fel incat nimeni sa nu o descopere. Era deci nu doar o recompensa, ci si o responsabiliate care ar fi  însemnat anihilarea tribului Paiutes daca ar fi tradat locatia comoarii sau daca acestia ar fi permis sa fie furata.




Johnson a spus mai târziu el nu a crezut povestea de la început, apoi a realizat că dacă ar fi adevărat, el ar fi avut oportunitatea de a face avere cu ajutorul prieteniei sale cu cei doi indieni. El a incercat tot timpul sa se imprieteneasca mai mult cu cei doi batrani, pe care ii credea ultimii din neamul lor, pazitori ai comorii. Apoi a adus mereu in discutie ca ar vrea sa vada aceasta pestera. După ce au discutat cererea sa mai multe zile, cei doi batrani au fost de acord să il duca în peşteră peste un an, ca o recompensa fiindca a salvat-o pe batrana, daca ei mai erau încă în viaţă dupa trecerea acestei perioade. Johnson a plecat si a petrecut anul lângă Kingman, Arizona, la utilajele de extractie a aurului din apropierea râului Colorado. De acolo el a scris fratelui său, povestindu-i despre decoperirile sale şi i-a cerut sa vina la el, înainte de trecerea unui an. În septembrie 1903, cei doi fraţi s-au intalnit, pregatiti sa vada dacă povestea pe care i-a spus-o indianul cu un an înainte a fost reala sau doar o păcăleală.


Indianul şi femeia sa s-au întâlnit cu Johnson, asa cum promisesera, şi după câteva dezacorduri cu privire la prezenta unui alt om in calatoria spre pestera, au convenit totusi să conducă fraţii la comoara. Perechea Paiute a forţat fratii sa promita cu viata lor ca sunt de acord sa ia aur din pestera doar cat pot cara cu propriile maini, sa nu spuna la nimeni si sa nu mai revina niciodata. Mai mult, au spus ca trebuie sa fie legati la ochi cand sunt dusi la peşteră. Astfel, dupa cateva zile, prospectorii au fost legaţi la ochi şi au calarit patru zile in acest mod, pana li s-a spus ca in ziua urmatoare vor trebui sa mearga pe jos spre pestera. Astfel, tot legati la ochi, au mers pe jos inca trei ceasuri, până au simtit o scădere bruscă de temperatură si au dedus ca au ajuns undeva in subterane. După o plimbare de câteva minute, au fost dezlegati la ochi şi oamenii au văzut că erau în ceea ce părea a fi o caverna vulcanica. Folosind torte, s-au afundat in pestera, coborand mereu, până când au ajuns la o cameră imensa. Brusc, au fost aproape orbiti cand lumina celor 4 torte s-a reflectat amplificata de mii de ori in multimea de statui si idoli de aur, scuturi si alte obiecte pretioase. Un palpait straniu si emotionant... Nici unul dintre bărbaţi nu a avut timp sa studieze peşteră in intregime, pentru ca indienii Paiutes îi îndemnau, speriati parca, să ia ceea cat pot transporta şi sa isi întoarca paşii spre suprafata.



Era clar că se aflau la baza Marelui Canion, deoarece o deschidere putea fi văzuta în depărtare, ducand parca spre o mare de nisip.



Cu toate acestea, cei doi frati nu au fost siguri niciodată dacă au coborat prin pestera dinspre marginea canionului sau dacă au fost conduşi de-a lungul pereţilor pana atunci când au intrat în peşteră.



Când au ajuns la suprafaţă, soarele apusese cu mult timp în urmă. Într-un întuneric aprope total, fara o luna care sa lumineze, au făcut drumul înapoi la tabără intr-un galop continuu. După revenire, prospectorii a mers la Salt Lake City şi a vândut aurul, dupa ce l-au topit la topitoria din zona. Fiecare din frati a primit peste 15.000 dolari pentru lingourile sale. Apoi, nerespectand promisiunea, s-au reintors sa caute comoara, siguri pe ei că vor gasi drumul înapoi la pestera şi bogăţiile care ar rivaliza cu tezaurul Contelui de Monte Cristo.



Au cautat pana au venit zăpezile din noiembrie, dar nu au mai gasit nimic. Apoi s-au întors si în anul următor, fara reusita. Cu profiturile lor din prima călătorie, ei au cumpărat apoi ferme in sudul Utah şi au inceput sa creasca vite, efectuand uneori expeditii ocazionale înapoi la Marele Canion, pentru a cauta comoara. Astfel au cheltuit majoritatea averii lor, fara rezultat insa.



În 1907, disperati ca nu vor mai regasi niciodata intrarea în peşteră, fraţii scris o scrisoare despre aventura lor, catre publicatia Salt Lake Mining Review. Editorii a trimis un reporter la St. George pentru a discuta cu acestia. Reporterul ajuns de departe a ramas surprins si a fost convins ca văzusera pierduta comoara a lui Montezuma. Articolul a fost publicat şi a creat o senzaţie. Bărbaţi din toate colţurile Vest-ului au coborât la St. George şi au efectuat căutări zadarnice pentru a gasi intrarea în peştera comorii. A fost un efort inutil, comoara nu a mai fost văzuta niciodata. Treptat, febra gasirii comorii a scazut, iar povestea mai poate fi regăsita doar prin lectura foilor îngălbenite de timp ale ziarelor din sudul statului Utah.



Astăzi, drumurile au fost imbunatatite in zona, iar cautarea pesterii fratilor Johnson ar putea fi mai uşoara. Apoi, de asemenea, este posibil să iei o ambarcaţiune pe râu şi sa a explorezi canionul de jos în sus.



Cine ştie, ai putea observa intrarea pe care a gasit-o White cu peste un secol în urmă. Sau poate pestera s-a prabusit intre timp, ajungand doar un amalgan de bolovani amestecati cu tone de aur, pietre pretioase si antichitati cu o valoare arheologica imensa.



În orice caz, comoara lui Montezuma, caci despre ea este probabil vorba, a fost văzuta de cel puţin trei oameni şi documentata în jurnale si publicatii miniere respectabile. S-ar putea fi om norocos, si sa fi tu numărul patru.