Se afișează postările cu eticheta Legende despre comori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Legende despre comori. Afișați toate postările

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Pe urmele comorii lui Brâncoveanu - Este comoara sub mânăstirea „Sfinţii Voievozi“ din Mehedinţi ?

Cercetătorii de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca au început săpăturile la temelia Mănăstirii „Sfinţii Voievozi“ din Mehedinţi, în căutarea unui tezaur. Localnicii au chemat autorităţile, de teamă că cineva vrea să fure o comoară legendară, anunță Adevărul.ro.


Un adevărat scandal s-a iscat în localitatea Baia de Aramă, din judeţul Mehedinţi, pentru o presupusă comoară a lui Constantin Brâncoveanu, care ar fi ascunsă sub mănăstirea „Sfinţii Voievozi“, construită de domnitor în anul 1700. După ce ani întregi căutătorii de comori au săpat ilegal în zona mănăstirii, luni, o echipă de cercetare de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj a început să sape chiar lângă zidul bisericii, în căutarea aceleiaşi comori. Localnicii, dar şi preoţii, au chemat autorităţile, susţinând că, de fapt, arheologii sunt mână în mână cu căutătorii de comori. Legendele din jurul Mănăstirii „Sfinţii Voievozi“ au atras mereu căutătorii de aur. Totul a culminat cu un episod de acum câţiva ani, când, spun oamenii din zonă, chiar cu complicitatea unui preot s-a săpat în biserica mănăstirii, într-o noapte. Acum, cercetătorii de la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca au obţinut o autorizaţie de la Ministerul Culturii să sape la doi paşi de zidurile bisericii, monument de patrimoniu, pentru un „diagnostic arheologic“.

„Se spune că prin 1697-1698 ar fi trecut pe aici Constantin Brâncoveanu şi a luat legătura cu starostele minerilor de aici, Milcov Băieşu, să construiască o biserică. Şi Brâncoveanu, fiind considerat domnitorul aurului, ar fi ascuns de turci aurul în nişte galerii vechi, peste care au construit apoi biserica. Şi în 1975 au venit nişte căutători de comori şi au stat vreo două săptămâni, au închis tot cu gard. Venea zilnic un elicopter care aducea oameni, materiale şi cică ar fi investigat numai aici, la intrarea în biserică“, spune Vasile Iovan din Baia de Aramă. Document semnat de domnitor Dincolo de legendele locului, arheologul Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cel care conduce şantierul arheologic de la Baia de Aramă, susţine că există un document semnat de domnitorul Constantin Brâncoveanu şi contrasemnat de stareţul mănăstirii din epocă, arhimandritul Vasile, în care este precizat exact locul unde este ascunsă comoara. „Există un document pe care îl are un fost slujitor al acestui sfânt lăcaş, un document pe care tocmai el l-a extras, ilegal, săpând o firidă în zidul altarului.

Este vorba de un document din timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Eu deţin o copie, dar pe baza consultării copiei şi consultării unor specialişti în calografie româno-chirilică, documentul pare autentic. Este semnat de către Constantin Brâncoveanu, acolo sunt pomeniţi ctitorii bisericii, se face referire la vistieria ţării care ar fi fost ascunsă într-o fostă exploatare minieră, pentru că ne aflăm într-o zonă unde au fost galerii ale fostei exploatări de aramă din localitatea Baia de Aramă“, declară arheologul Gheorghe Petrov. Acest document ar mai conţine o descriere a mânăstirii. Povestea aurului ascuns Arheologul Marian Iulian Neagoe, de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin, spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu a ascuns aici vistieria Ţării Româneşti, în galeriile unei foste exploatări miniere din Evul Mediu. Ar fi îngropate aici arme, ducaţi de aur, argintărie, documente şi sigilii. „Oficial, domnitorul Constantin Brâncoveanu era numit de către otomani «prinţul aurului». Aceştia îl bănuiau că avea o avere impresionantă.


La vremea respectivă, chiar s-au trimis iscoade, spioni în Ţara Românească pentru a afla informaţii despre această avere impresionantă pe care o deţinea Brâncoveanu“, spune arheologul severinean. Acesta adaugă că, potrivit unui document, ar fi vorba de cinci categorii de bunuri: monede de aur îngropate în diferite locuri, de asemenea zece lăzi de aramă cu ducaţi de aur (monede medievale de origine veneţiană), trei butoiaşe care conţin podoabe bisericeşti, dar şi un butoiaş care ar deţine documente de arhivă şi sigilii. „Apoi, mai sunt două locuri menţionate, unde s-ar găsi argintărie şi într-unul arme“, precizează Marian Neagoe. Reprezentanţii Episcopiei Severinului şi Strehaiei suspectează că cercetătorii clujeni au făcut mai mult decât să pună un „diagnostic arheologic“, aşa cum este precizat în autorizaţia emisă de Ministerul Culturii, şi că au folosit pentru săpături persoane suspectate că în trecut ar mai fi căutat ilegal presupusele comori de sub mănăstire.


„Am constatat că efectuarea acestor lucrări a fost subcontractată de o altă firmă, de aici din localitate, asupra căreia planează suspiciunea că a mai făcut de-a lungul timpului anumite cercetări pe cont propriu“, a declarat consilierul economic al Episcopiei Severinului şi Strehaiei, preotul Mihai Zorilă, care a şi sesizat Poliţia şi a cerut verificări. „Au săpat cu oameni care au venit întotdeauna aici după comoară şi avem argumente în sensul ăsta. Avem probe că aceşti oameni au săpat gropi în mai multe rânduri pentru a găsi comoara”, a spus şi protopopul Vasile Ganţu, de la Protoieria Baia de Aramă. În cursul zilei de marţi, la faţa locului au făcut cercetări Inspectoratul Teritorial de Muncă Mehedinţi, Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Inspecţia în Construcţii, care au constatat că arheologii lucrau în baza unui document legal. Totuşi, şeful de şantier, Gheorghe Petrov, a hotărât să oprească lucrările şi să solicite din nou Ministerului Culturii o nouă autorizaţie „mult mai elaborată, mult mai vastă, pentru a lămuri chestiunea comorii“. Istoria Mănăstirii „Sfinţii Voievozi“ Mănăstirea şi-a început activitatea încă din anul 1703, fiind ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, alături de Banul Cornea Brăiloiu şi Milco Băieşul. Biserica cu hramul ,,Sfinţii Voievozi“ a vechii mănăstirii din Baia de Aramă, care este funcţională şi astăzi, este, din punct de vedere arhitectural, specifică stilului brâncovenesc, fiind împrejmuită cu zid, aşa cum se cuvine unui aşezământ monahal. Surse: Adevărul.ro, ProTv.

marți, 29 octombrie 2013

În Prahova se caută o comoară cu 40 kg de bijuterii din aur și argint

Totul a pornit de la o legendă despre o comoară veche de 500 de ani,  care ar contine 40 de kilograme bijuterii din argint și din aur, ascunse într-un sipet, undeva în pădurea din jurul mânăstirii Vărbila.

Comoara ar fi fost împărțită în două, o mică parte fiind ascunsă ascunsă chiar de către călugării mânăstirii într-o clopotniță, care ar fi fost descoperită în anul 1940.

Dar de unde provine comoara? Se spune că prin 1530, cand a inceput constructia, mânăstirea ar fi avut o avuție mare, iar călugării ar fi ascuns comoara cândva in următoarele sute de ani.


Radu Paisie Călugărul, tatăl lui Pătraşcu Vodă şi bunicul lui Mihai Viteazul, avea în zona comunei Iordăcheanu ( la 15 km de Ploiești ) din judeţul Prahova moşii întinse şi bogate. Pe lângă acesta, pe frontispiciul mănăstirii apar ca adevăraţi ctitori marele spătar Dragomir, Toma Banul şi vistiernicul Crăcea. Toţi au avut prin ei şi familiile lor strânse legături cu Radu Paisie şi cu urmaşii lui.

Legenda este condimentată de povestea care sustine că intre mânăstire si pădure ar fi existat chiar un tunel de evacuare în caz de pericol, după cum spune chiar preotul paroh de la mânăstire.

Autoritățile ( inclusiv primarul comunei Iordăcheanu si preşedintele Consiliului Judeţean Prahova) au decis să se implice prin aducerea de echipamente performante de detectie metal, cu care să se scaneze un hectar in jurul locașului de cult, motivați de discuțiile care au avut loc la finalizarea restaurării mânăstirii. Acestia au subliniat că importantă este valoarea de patrimoniu a posibilului tezaur si nu valoare financiară. Dacă se solicită, un detector mai puțin performant ar putea fi pus la dispozitie de către Muzeul de Istorie şi Arheologie Ploieşti, care însă susține că nu sunt dovezi certe despre această comoară.

Totuși, sigur este o comoară acolo, mânăstirea în sine....

duminică, 20 octombrie 2013

Comoara celor patru mercenari

Era anul 1859. Patru mercenari care-și ofereau serviciile pentru armata peruană ( un spaniol pe nume Diego Alvarez, un irlandez numit Killorain, un englez ce purta numele de Luca Barrett și un american pe care îl chema Brown ) s-au decis că trebuie să existe și alte modalități de a face rost de mai mulți bani. Și au început să caute noi oportunități.

Unul dintre bărbați a mers la preot renegat, pe nume părintele Matteo. Preotul i-a spus despre o comoara ascunsă și bine păzită la o biserică din orașul Pisco din Peru. Cei patru au întocmit un plan, au plecat din armată și au ajuns la Pisco.

Biserica din Pisco, Peru
Alvarez și Killorain erau catolici și a început să participe zilnic la slujbe. Ei au devenit enoriași model. După un timp, s-au dus cu o poveste teribilă la preoții locali. Ei le-au spus slujitorilor bisericii că un preot renegat, cunoscut ca părintele Matteo, știe despre o comoara și adună un grup mare de bandiți cu care să fure tezaurul.

Preoții au crezut povestea, iar Alvarez a venit cu un plan pentru a proteja comoara. A propus să încarce comoara pe o corabie și să o mute în siguranța la Callao. Alvarez și cei trei prieteni ai săi și-au oferit bucuroși serviciile lor, în calitate de gardieni ai comorii pe durata transportului.

Conform documenteler bisericesti, preoții au încărcat următoarele obiecte pe o navă în micul port Pisco :
        14 tone de lingouri de aur
        7 sfeșnice mari de aur cu pietre prețioase
        38 coliere lungi cu diamante
        O anumită cantitate de inele
        O anumită cantitate de brățări cu pietre prețioase
        O anumită cantitate de cruci cu pietre prețioase
        Un braț de pietre prețioase neprelucrate
        Diverse alte bijuterii și obiecte de ornament din metale prețioase
        Un braț de dubloni spanioli

Dubloni de aur

Corabia a inceput să navigheze spre Callao, cu unii dintre preoți, echipajul navei și cei patru gardieni. Odată ajunsi în larg, căpitanul, echipajul și preoții au fost uciși de cei patru "gardieni".

***

Alvarez s-a gândit că ar putea ascunde comoara prădată în partea din față a corabiei, până se apropie de uscat, apoi să ingroape comoara undeva la țărm, să ducă iarăsi corabia în larg. să o scufunde și apoi să anunțe autoritaților naufragiul.



În acest fel, nimeni nu i-ar suspectat vreodată de crime și de furtul comorii bisericii. Apoi ar putea naviga cu altă corabie la locul numai de ei știut al comorii și să recupereze prada.

Cei patru bărbați au stabilit un curs spre Tahiti, pentru a face rost de provizii.

Insule din Tahiti, Tuamotu

După aceea s-au îndreptat într-o zonă cu multe insule mici și atoli.

În decembrie 1859 ajunseseră la un mic atol de corali din grupul Tuamotu. Nu exista nici port în zonă, astfel încât au transportat comoara cu barcă mică, efectuând mai multe tansporturi până cel mai toată comoara a fost adusă pe atol.

Alvarez a făcut o hartă, dar nu a știut ce nume avea atolul. Cei patru au mers în Katiu, iar Alvarez a descris unui localnic singuratic atolul și l-a rugat îi spună numele acestuia . Omul i-a spus că atolul se numește Pinaki. Alvarez nu dorea să existe bănuieli, așa că a decis să curme cu o lovitură năprasnică viața localnicului.


Întâmplarea a enervat localnicii, iar cei patru bărbați au trebuit să fugă în grabă din zonă. Alvarez nu și-a dat seamă că localnicul se gândise la un alt atol, confundându-l cu atolul Pinaki.

Cei patru mercenari au scufundat nava în largul coastei Australiei și au vâslit spre țărm. Povestea naufragiului a fost credibilă pentru autorități, iar ei si au trăit o perioadă cheltuind o parte mică a comorii, pe care o luaseră cu ei.

Dar se pare că au trăit prea bine. Pentru că atunci când a venit timpul să pună bani împreună pentru o expediție de preluare a comorii din atol, nu au mai avut fonduri suficiente.

Ei au încercat să împrumute bani, spunându-le unor potențiali investitori că au găsit o hartă a unei comorii. Însă povestea lor nu a functionat. Aveau rapid nevoie de bani.

S-au dus și s-au angajat. Alvarez și Barrett au fost uciși într-o altercație cu localnicii . Apoi Killorain și Brown a ucis un om într-o încăierare. Cei doi au fost condamnați la 20 ani de închisoare. Brown a murit în timp ce ispășea pedeapsa.

***

Legenda continuă în luna mai a anului 1912, când un cu totul alt personaj, Charles Howe, se întorcea la locuința sa de lânga Sydney. Era o seară ploioasă și a intrat repede în casă.

Sidney, 1912
După un timp a auzit o bătaie în ușă. A deschis și a văzut un vagabond bătrân care cerșea. Charles Howe a dat de mâncare cerșetorului, lăsându-l să își usuce hainele. Vagabondul a plecat apoi.

Patru luni mai târziu , Howe a fost chemat la spitalul din Sydney. Bătrânul vagabond era foarte bolnav și dorea să discute cu el. Cerșetorul i-a spus lui Howe că numele său a fost Killorain și că el, impreună cu alții trei tovarăși, au îngropat o comoară departe în ocean. Dar el a petrecut cea mai mare parte a vieții în închisoare și nu a mai fost niciodată capabil să meargă după ea. El i-a dat lui Howe harta desenată de Alvarez și i-a istorisit întreaga poveste, spunându-i să recupereze comoara.

Howe a plecat și a început să verifice povestea bătrânului. El a constatat că într-adevăr nu a existat un transport valoros de la biserica din Pisco și că patru bărbați au ajuns în Cooktown în februarie 1860, după ce corabia lor naufragiase. El a revenit la spital pentru a vorbi cu Killorain, însă fostul mercenar plecase din această lume.

Howe a vândut tot ce avea și a pornit spre Tahiti. De acolo, el a plecat spre micul atol Pinaki. S-a stabilit pe atol în februarie 1913. Howe a petrecut 13 ani căutând comoara din atol, săpând sistematic.

Atolul Pinaki

În cele din urmă s-a întors la Tahiti. Howe a întrebat localnicii despre Bird Bosun, corabia plecase de la Pisco. Unii bătrâni i-au spus că nu a ancorat o astfel de corabie în apropiere de Pinaki, ci fusese una lângă un alt atol în acea vreme.

Howe a plecat spre noua locație, cu harta ascunsă la piept.

În trei zile de căutări, deja găsise bijuterii și monezi de aur.


Trebuia insă să afle unde sunt lingourile.

Potrivit hărții lui Alvarez, aurul era ascuns în partea de jos a unui bazin în formă de pară. El a cercetat locul și a găsit niște bucăți de lemn. Acestea i-au indicat că găsise locația lingourilor de aur si a început să sape. Lingourile de aur erau acolo, o comoară imensă care strălucea în razele soarelui. Dăduse lovitura cea mare, după atâția ani de trudă.

Dar să transporti 14 de tone de aur de pe un atol nu atât de simplu. De asemenea, Howe nu dorea să afle cineva ce găsise.

Localnicii știau că fusese pe atolul Pinaki și că petrecuse ani căutând ceva. El a ingropat în cufere monezile și bijuteriile găsite, a astupat lingourile de aur și a luat doar o cantitate foarte mică din comoară, dând de înțeles localnicilor că nu a găsit nimic.

Howe s-au întors în Australia și a strâns un mic grup de aventurieri și investitori, apoi au inceput să facă planurile pentru a recupera comoara. În timp ce se pregăteau si strângeau cele necesare, Howe a plecat o perioadă.

Era deja anul 1932. A ținut legătura cu grupul cu care planuise recuperarea comorii, dar pentru un timp. Apoi, despre Howe nu s-a mai auzit nimic.

***

În ianuarie 1934, grupul a ajuns in Tahiti. Ei au cautat atolul și de abia a treia zi au crezut că l-au găsit. Au inceput să caute comoara, nu au descoperit nimic, iar după un timp au rămăs fără bani. Investitorii au refuzat să asigure mai multe fonduri într-o vânatoare de comori pe care o credeau fără șanse de reușită, iar echipa a fost forțată să renunțe.

***

Legenda se termina acolo și atunci. Cele 14 de tone de aur, bijuterii și monezi erau aparent de nerecuperat.

Să recapitulăm ce știm de locație, plus elemente noi care au fost adaugate din povestirea lui Howe către membrii expediției din anul 1934:
- Insula este situată în apropiere de Katiu și Makemo.
- A fost o insulă nelocuită în zilele de Alvarez,  ale lui Howe și in perioada expediției din anul 1934.
- Valurile sunt foarte puternice lângă recif.
- Nu există nici o posibilitate de ancorare sau de intrare pentru o navă.
- A fost a treia insulă vizitată de expediție. Ei au găsit locul corect abia in ultima zi.
- Există o culme de corali pe partea de est a atolului.
- Există o trecere doar în partea stângă.
- Există o concavitate în formă de pară, aproximativ la trei mile de trecere, cu șapte blocuri de corali în apropiere.

Așadar, este o hartă a comorii destul de exactă. Însă nimeni nu a găsit până acum comoara. Sau...

luni, 14 octombrie 2013

Adevărata poveste a comorii piraților din Caraibe

Astăzi va istorisesc legenda comorii piratilor din Caraibe. Povestea are iz de telenovelă, dar este cat se poate de reală, fiind atestată de dovezi si insemnări istorice si administrative ale zonei în care s-a petrecut. De asemenea, este cu totul alta decât cea din celebra serie de filme "Pirații din Caraibe", care s-a inspirat vag din aceasta legendă.

Legenda spune ca o femeie spaniolă pe nume Rosita ( dupa unele surse o rusoaică blondă numită Wanda) a întâlnit un bărbat pe nume Pedro de Cires în Statele Unite, s-au căsătorit și s-au mutat la Quito, Columbia, la marginea orașului. Ei locuiau impreuna cu sclavul lor Congo, un negru șchiop în serviciul lui Pedro .

Însă femeia si-a găsit un amant, un francez pe nume Maurel. Soțul Pedro, care a aflat, a decis să lase aventura celor doi să continue.

Mugnoz era preotul paroh din Quito, Columbia, la începutul anilor 1800. Rosita, Pedro și Maurel au mers la el pentru a explica situatia, iar preotul nu a fost de acord cu aranjamentul. Într-o noapte, preotul a mers la casa amantului Maurel și a izgonit-o pe Rosita, care era pe jumatate dezbracată. După acel incident, Rosita a revenit la soțul ei.

Apoi o armată de rebeli a ajuns în Quito și a izgonit spaniolii din zona. Pedro impreună cu nevasta sa, cu sclavul Congo și preotul Mugnoz au închiriat o casă lângă râul Guayra, Caracas. Din acel loc , ei făceau comert cu indienii.

Preotul Mugnoz insa nu a putut să evite tentația cu care îl atragea zilnic in mrejele iubirii Rosita. El și Rosita au devenit amanti.

Decăzând din propriul său cod religios, preotul a ales în timp un drum imoral si ilegal. Pedro, sotul Rositei, a fost găsit înjunghiat mortal.

Preotul Mugnoz și Rosita au fost arestați pentru crimă și așteptau judecarea procesului, cand generalul Paez, comandantul armatei din Bolivar, a cucerit Caracas.

El a acordat o amnistie generală care a dus la eliberarea preotului Mugnoz și a Rositei.

Preotul, Rosita si sclavul Congo au plecat impreună cu un grup de adepți religiosi fanatici, pe care îi strânsese in jurul său.

Doi ani mai târziu, pe 4 august 1822, ziarele jamaicane au anuntat că un pirat Emmanuel a capturat nava "Binecuvântare", care naviga dinspre Cuba spre Orabessa.


Nava "Binecuvântare" fusese sub comanda căpitanului Smith. Piratul il obligase pe căpitan sa mearga pe o scândură si să se arunce în ocean. Când căpitanul Smith a încercat să înoate înapoi la navă, a fost împușcat. Fiul căpitanului, in vârsta de 14 ani, a asistat la crimă și a început să plânga. Căpitanul Emmanuel a lovit băiatul în cap cu pușca și l-a aruncat în apă.

Apoi a decis sa ardă nava, iar marinarii rămasi i-a abandonat pe ocean intr-o barcă fara vâsle, în derivă. Dar marinarii au fost norocosi și au fost salvați și duși la Port Morant, pe 18 iulie. Ei au povestit amiralului Ferguson ce s-a intamplat.

Dar cine era acest aproape nemilos pirat Emanuel ? Nu era nimeni altcineva decat nelegiuitul preot Mungoz, care stransese o mică armată de fanatici religiosi alături de el, ce l-au ajutat in faptele sale.

Fostul preot Mugnoz ( acum numit Emmanuel) a continuat apoi actiunile sale de piraterie în sudul Caraibelor.

In urmatorii trei ani, el a jefuit nave comerciale. Uneori le ucidea echipajul, alteori îi lua prizonieri. "Preotul" Mugnoz, acum pirat ăn toată regula, si-a stabilit baza principală în Aruba, la câteva mile de Capul San Roman de Venezuela. El intra printr-un pasaj și ancora într-un mic golf, îngust și periculos de navigat, aproape de vârful de sud al insulei. Din acel loc ajungea intr-o rețea de caverne si pesteri.


Mugnoz isi facuse trei "biserici". Una era situată pe o insula pe care a numit-o Emmanuel, cea de-a doua la baza sa din nordul Cubei și una în baza lui din Aruba.

El lua prizonierii din jafurile de pe ocean si îi ducea la una dintre biserici, unde îi tortura și apoi îi ardea ca parte a unei ceremonii religioase. Sclavul Congo ajunse torționarul piratilor.

Rosita era uneori element al procesiunilor "religioase". La punctul culminant al ceremoniilor, Rosita era dată echipajului pentru desfătare trupească.

In anul 1825, Mugnoz a desființat grupul său de pirati. A împărtit prada sa echipajului, apoi împreuna cu Rosita s-au retras.

Un membru al echipajului piratilor, un spaniol numit Diaz, dar si sclavul Congo, au fost capturati de autoritatile vremii.

Amândoi au fost interogati dur, până au recunoscut ce se intamplase.

Negrul Congo a spus ca de fapt cea mai mare parte din pradă este îngropată în Aruba, la Cerrito Colorado, iar Mungoz le împartise piratilor doar firimituri din pradă.

Prada era imensă, iar preotul stiuse să isi joace cărtile.

Amiralul Padilla a trimis treizeci de oameni să căute comoara.

 Ei au descoperit velele navei, unelte, un lanț lung și o capelă subterană cu flori și artefacte religioase. Insa nu au găsit urisa comoara a piratului Mungoz.

Preotul Mungoz si desfrânata Rosita nu au fost gasiti niciodată. Si pâna acum nu a fost încă descoperită nici prada ingropată, care face incă parte din visele căutătorilor de comori din lumea intregă ...

duminică, 13 octombrie 2013

25 de tone de aur si 150 de tone de argint, comoara regelui vizigot Alaric din Dobrogea

Alaric (370-410) a fost rege al vizigoților in anii 390-410.

Alaric (Alarich sau Ulrich, în latină Alaricus) s-a născut în jurul anului în anul 370 în Dobrogea de astăzi, în preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce (un grind din deltă), fie mai probabil în castrul de la Platei Pegiae, vizigoții fiind atunci foederati ai romanilor (castrul se găsește pe teritorul actualei comune Dunavățu de Jos).

Prima apariție a lui Alaric pe scena politică a fost ca liderul unei trupe mixte de goți și popoare aliate care au invadat Tracia în 391, când au fost opriți de generalul roman jumătate vandal, Stilicho.

Aderând mai târziu în armata romană, și-a început cariera sub comanda gotului Gainas. În 394 Alaric a condus o forță gotă de 20.000 care l-a ajutat pe împăratul roman de răsărit, Teodosiu I, să-l învingă pe Arbogast, uzurpatorul franc, în bătălia de la Frigidus.

În ciuda sacrificiului a aproximativ 10.000 de goți, Alaric a fost nemulțumit de recunoștința împăratului. Dezamăgit, a părăsit armata și a fost ales conducător al vizigoților în 395, mărșăluind spre Constantinopol până când a fost oprit de către forțele romane.

S-a mutat apoi spre sud în Grecia, unde a jefuit Pireul (portul Atenei) și a distrus Corintul, Megara, Argosul și Sparta. Ca răspuns al împăratul răsăritean Flavius Arcadius, Alaric a fost numit magister militum în Illyricum.

În 401 Alaric a invadat Italia, dar a fost învins de către Stilicho la Pollentia (Pollenza modernă) pe 6 aprilie 402.

O a doua invazie, de asemenea, s-a încheiat cu înfrângerea în bătălia de la Verona, deși Alaric a forțat Senatul roman să-i plătească o subvenție importantă. În timpul invaziei italiene a lui Radagaisus, Alaric a rămas inactiv în Iliria. În 408, împăratul occidental Flavius Honorius a ordonat executarea lui Stilicho și a familiei sale, pe fondul zvonurilor că generalul a făcut o înțelegere cu Alaric. Honorius, apoi, a incitat populația romană să masacreze mii de soții și copii ale goților care servesc în armata romană.


Deplasându-se rapid de-a lungul drumurilor romane, Alaric a jefuit orașele Aquileia și Cremona și a devastat terenurile de-a lungul Mării Adriatice. Liderul vizigot a asediat la Roma în 408, ca în cele din urmă, Senatul să-i acorde o subvenție substanțială. În plus, Alaric a forțat Senatul să elibereze toți cei 40.000 de sclavi goți din Roma.

Honorius, cu toate acestea, a refuzat să-l numească pe Alaric în calitate de comandant al Armatei romane occidentale, iar în 409 vizigoții au înconjurat din nou Roma. Alaric a ridicat asediul după proclamarea lui Attalus ca împărat al Vestului.

Attalus l-a numit magister utriusque militiae, dar a refuzat să-i permită să trimită o armată în Africa. Negocierile cu Honorius s-au deteriorat, iar Alaric l-a detronat pe Attalus în vara anului 410, și a asediat Roma pentru a treia oară. Aliații din capitală au deschis porțile pe 24 august, iar timp de trei zile trupele sale au devastat orașul. Deși vizigoții au jefuit Roma, au tratat locuitorii uman și au ars doar câteva clădiri.

Roma, după o perioadă lungă de glorie împotriva dușmanilor săi, era acum la mila cuceritorilor săi externi.


Toate aceste atacuri i-au adus o prada imensa in aur si argint.

Alaric a mărșăluit spre sud în Calabria. A dorit să invadeze Africa, care datorită cerealelor sale a devenit cheia Italiei. Dar o furtuna i-a făcut navele bucăți și mulți dintre soldații săi s-au înecat.

Alaric a murit la scurt timp după acea, în Cosenza, probabil de febra, la vârsta de circa patruzeci de ani (presupunând din nou, o naștere în jurul 370), iar trupul său si comorile au fost, conform legendei, îngropat sub albia râului Busento.

Prizonieri din Calabria au fost folositi pentru a devia temporar fluxul râului Busento, lângă Cosenza.

Busento este un râu din Calabria, Italia care izvorăște din muntele Cocuzzo, fiind un afluent al râului Crati.


Alaric a fost pus pe calul său, înconjurat de o comoara și îngropat pe fundul râului.


Râul a fost apoi restaurat la cursul său normal, iar prizonierii au fost eliminați.

Legenda spune că tezaurul a constat din 25 de tone de aur și 150 de tone de argint.

Deși este puțin probabil ca vizigoții sa fi lăsat ascunsă comoara atât de mult timp, este totusi posibilă si varianta a doua: comoara este incă ingropată acolo.


Mai multi cautatori de comori au fost cercetări și în anul 1965 a fost identificată o locație în care râul a fost deviat cu multe secole înainte.

Până la această dată nu există însă nici o dovadă istorică sau înregistrare oficială că aurul și argintul a fi fost recuperate.

UPDATE 18 ianuarie 2015: Italienii au inceput sa caute comoara lui Alaric, utilizand cele mai moderne tehnologii. Detali gasiti AICI.

vineri, 11 octombrie 2013

Comoara piratului Mânzat din Peștera Stâncoasă

Astăzi vom istorisi pe Harta Comorii o legendă despre care probabil putini au auzit.

Târziu în vara anului 1658, locuitorii din Lynn, Massachusetts, au avut parte de o surpriza de speriat.

În mijlocul portului plutea o corabie sinistră, vopsită in negru și care nu arbora nici un steag.


Imaginea infricosatoarei ambarcatiuni a creat panică: nu era nici o îndoială, locuitorii priveau o corabie a piraților.

În timp ce se uitau  ingroziti, o barca a fost coborâtă de pe corabie și un cufăr urias a fost încărcat pe ea, iar patru oameni au inceput să vâslească spre mal.

A doua zi, o scrisoare a fost descoperită pe ușa portilor orasului, solicitând lanțuri, topoare, lopeți și alte obiecte. Nu era nici o promisiune de plată dacă obiectele ar fi fost aduse la locul indicat.

Obiectele au transportate la locul specificat și toată lumea a crezut că s-a terminat.

Dar nu a fost așa.

Corsarii si-au facut tabăra într-un loc cunoscut acum ca Glia Piratilor, chiar lângă râul Saugus.

Pirații au băut noaptea într-o tavernă numită Ancora Albastră și au început să vorbească tare. Conversația zgomotoasă a atras atenția soldatilor de pază.

Trei din pirati au fost prinși, dar unul dintre ei, care avea porecla Veal ( Mânzat ) a scăpat, fugind la locul acum cunoscut sub numele de Pestera Stâncoasă. Piratul Mânzat se putea considera norocos, mai ales că tovarășii săi fuseseră fără îndoială spânzurați.

Mânzat s-a stabilit în noua si inconfortabila sa casă, Pestera Stancoasă. El se aventura ocazional în oraș, dar a ramas singuratic.

Potrivit istoricului Richard G. Provenzano , există o legendă locală care povesteste că un tăietor de lemne pe nume Joel Dunn s-ar fi ratacit in timpul unei furtuni. Cautănd adăpost, el a intrat în întunecată Pestera Stâncoasă.


Dunn a privit la un moment dat podeaua peșterii, când a văzut stralucind vag un inel. L-a luat de jos si l-a pus pe deget. Dintr-o dată, piratul Mânzat a apărut parcă de nicăieri, răcnind și fluturând un pumnal.

Văzând că tăietorul de lemne avea un butoias la el, s-a oprit si a cerut un dram de rom.

Dunn a spus omului că butoiasul era gol , i-ar raspunsul l-a maniat si mai rău pe Mânzat. Taietorul a fugit spre iesirea din peșteră, iar apoi a auzit un zgomot asurzitor ca de explozie si a fost proiectat de un suflu puternic.

Când Dunn si-a recăpătat cunoștința, împleticindu-se pe picioare, a văzut că intrarea în peșteră se prăbușise. Piratul Mânzat era îngropat pentru totdeauna, întâlninid pe Tărâmul Celălalt pe ceilalti nelegiuti colegi ai săi.

Pentru mai mult de un secol, povestea Piratului Mânzat și a comorii sale pierdute a devenit subiect de legendă, transmisă din generație în generație.

Evident, cineva trebuia să caute comoara, iar de la inceputul secolului 19 au început tentativele .

În ediția din 18 august 1878 a ziarului Illustrated Frank Leslie se gaseste povestea primului asalt al cautătorilor de comori asupra Pesterii Stâncoase.

"Un bărbat, pe nume Brown a visat că daca va merge la un anumit loc de pe pășunea de lânga Pestera Stâncoasă, ar putea descoperi comori care au fost îngropate acolo de pirați. El ar fi incercat sa dezgroape comoara si probabil s-a folosit de explozibili pentru a deschide o intrare in stâncă. (...) Cautatorul a fost apoi dus de către rudele sale, la scurt timp după cautari, la un azil pentru nebuni incurabili. "

În 1830, inca două încercări mai au fost făcute pentru a accesa peștera. Butoaie cu pulbere au fost asezate si detonate. Rezultatul a fost că intrarea în peșteră s-a inchis si mai mult, iar posibila comoara a rămas exact acolo unde era si inainte.

Ajungem in anul 1852, cand un spiritist pe nume Hiram Marmuraru, un membru al Bisericii spiritiste din Charlton, Massachusetts, a crezut că ar putea comunica cu sufletul lui Mânzat, iar acesta i-ar arata locul comorii, pentru a se elibera astfel de lucrurile neterminate din lumea pământească si a pleca in Lumea Cealaltă.

Marmuraru și fiul său si-au stabilit tabăra în Lynn, încurajati fiind si de familia Hutchinson, care era de notorietate la nivel national.  Hutchinson se intalniseră chiar cu președintele Lincoln și erau cunoscuti ca adepti ai unor cauze, inclusiv aboliționism și drepturile femeilor. Ei au fost de asemenea intersati de spiritism.

Ce a mai rămas din constructiile familiei Marmuraru
La sfatul lor, Marmuraru și fiul său Edwin au cumparat 5 hectare din jurul Pesterii Stâncoase. Apoi au început următorii 30 de ani de săpături din viața lor. 
Marmurarii ar fi tinut sedinte spiritiste, in care sperau ca sufletele piratilor sa se materilizeze și să le spună unde să sape.

Aparent, Marmurarii scriau o întrebare pe o bucată de hârtie pe care o aruncau in sus, presupunând ca spiritul piratului va răspunde la interogare și va ghida hartia încât să arate directia unde se află comoara.
Familia de spiritiști si căutători de comori ar fi construit si o cameră în apropierea pesterii.
La una dintre ședințe, ei au cerut spiritelor sa le arate cel mai bântuit loc de pe proprietatea pe care o cumparaseră. Cand l-au aflat, au decis să construiască o camera după un model octogonal, astfel încât spiritele sa nu aibă colțuri în care să se ascundă.

Primele căutari efective pe care familia Marmuraru le-ar fi făcut au fost săpături pe partea din spate a formatiunii stâncoase, deoarece fațada era foarte grav avariată de la exploziile din anul 1830. Familia a continuat să sape prin stâncă, în cele din urmă excavând un tunel.


Inițial, familia Marmuraru a avut sprijin de la investitori locali, care au văzut in cautarea comorii un potențial profit. Când acestia au renuntat si familia a rămas fără bani, Marmurarii au inceput sa vânda obligatiuni de 1 dolar și 5 dolari catre noi investitori. Aceste obligațiuni sunt foarte rare acum, fiind unele dintre cele mai valoroase piese de valută din New England.

Intrarea in tunelul sapat de familia Marmuraru
Cu trecerea timpului, Pestera Stancoasa devenise un punct de atractie turistica.



Pentru taxă de un sfert de ban, Marmuraru ducea turisti curioși pe trepte, pana in partea de jos a tunelului excavat.


Dar dupa toata trudă familiei, comoara piratului Mânzat încă nu strălucea în razele Soarelui .

Finalul vietii pâmântesti a venit pentru tatăl Marmuraru în 1868, dupa 16 de ani de trudă în care nu găsise nimic. Loial idealului tatalui său, fiul sau Edwin a sapat încă 12 ani, până când de asemenea l-a cunoscut pe Creatorul său. În timpul acestor decenii, tatăl și fiul au reușit să sape mai mult de 150 de picioare în stâncă, cheltuind peste 50.000 dolari.

Edwin a fost îngropat, la cererea sa, sub un bolovan de marmură rozalie. Corpul a fost exhumat în anii 1970 și trimis înapoi la Charlton, din cauza creșterii temerilor legate de vandalism.

Siteul arheologic a rămâs păstrat si in ziua de astazi. Vizitatorii pot merge până la intrarea in tunelul pe care familia Marmuraru l-a săpat zadarnic, căutand comoara piratilor.

Multi cred si astazi ca spiritul piratului Mânzat bântuie Pestera Stâncoasă, asigurându-se că prada sa va rămâne exact acolo unde este.


duminică, 22 septembrie 2013

Harta comorilor de pe sulurile de aramă

Situat la vest de extremitatea nordică a Mării Moarte și în apropiere de orașul Kalya, site-ul arheologic Qumran a scos la iveală comori nebănuite, care vorbesc despre locatțile altor comori.

Pe un platou deșertic sculptat de ravene se află peșterile în care celebrele Manuscrise de la Marea Moartă au fost ințtial descoperite de beduini, în anul 1946.

Săpăturile mai târzii din 11 pesteri, efectuate de arheologii sponsorizați de Departamentul Iordanian de Antichități, au scos la iveală 972 pergamente și texte pe papirus, dar și două suluri neobișnuite din cupru. Acestea din urmă s-au dovedit a fi un text împărțit pe două suluri, care de fapt reprezintă harta unor comori, sau mai exact indiciile de găsire a altor tezaure.


Cele două suluri de cupru amestecat cu circa 1 % staniu au fost găsite pe 14 martie 1952, in partea din spate a Pesterii 3, oarecum separate de alte descoperiri.

Sulurile de cupru erau foarte oxidate și fragile la atingere, dar era evident că reprezentau ceva diferit față de celelalte tipuri manuscrise pe piele și pergament: nu erau un manuscris literar, ci contineau o listă detaliată a 64 de locații, in 63 dintre acestea aflandu-se cantități semnificative ( mai exact tone ) de aur și argint.

Aceste indicii fusesera scrise pentra a putea fi citite de cineva care era familiarizat cu locurile și denumirile mentionate. Se crede ca au fost create între anii 110 - 30 î.Hr.

Deși mulți istorici cred că o parte din tezaur ar fi putut fi localizat de către romani în timpul ocupației din regiune, este rezonabil să credem că totuși cel puțin unele dintre locații nu au fost descoperite.


Aceaste suluri diferă de celelalte manuscrise, sunt scrise mai aproape de limba Mișna decât de limba ebraică literară al altor suluri, ortografia, paleografia ( forme de litere ) și data ( c.50 - 100 d. Hr ) demonstrează ascunderea lor mai târzie decât a celorlalte manuscrise.

Sa exemplificăm cum apar scrise locațiile unora dintre cele 63 de comori.

Punctul 3: În altarul de înmormântare, la al 3-lea rând de pietre: O sută de lingouri de aur.

...

Punctul 5: Urcând pe "scara de refugiu", în partea stângă, trei coți de la podea, sunt patruzeci de talanți de argint.

...

Punctul 32: În pestera care este lângă ***** ( locatie necunoscută astăzi după denumirea precizată ), ce aparține la Casa de Hakkoz, sapi șase coți. Vei găsi șase lingouri de aur.

Papirusurile de cupru e posibil sa se refere si la comori păstrate din Templul lui Solomon ( rege care ar fi trăit cu sute de ani inainte ), dar si despre rezerve militare evreiești, iar valoarea curentă estimată a comorii ( efectiv doar valoarea metalelor, fără valoarea istorica), care cuprinde monede de aur și argint, lingouri și alte artefacte, este de milioane de dolari. Există insă specialisti care cred că artefactele s-ar vinde de mii de ori mai scump decat valoarea instrinsecă a metalelor din care sunt confectionate, totalul comorilor precizate in sulurile de aramă depasind pe piața neagră valoarea de 1 miliard de dolari.


O sursă diferita ( „Cartea întâi a împăraților” ) relatează și întăreste ipoteza existenței comorilor lui Solomon, spunând despre acesta că Dumnezeu i-a dat "și ceea ce n-a cerut, adică îi dăruiește bogății și slavă, așa încât în timpul vieții lui nu va mai fi niciun împărat ca el."


De asemenea, s-a lansat și ipoteza că tezaurele din lista sulurilor de cupru ar fi acumulate între primul război evreiesc și razboiul Bar Kochba, în timp ce templul se afla în ruine.

Alti cercetători cred că ar fi fost scrise în jurul anului 100, aproape la o generație după distrugerea Ierusalimului, iar unii cred că tezaurul ar putea fi cel al primului Templu , distrus de către Nabucodonosor , regele Babilonului, în 586 î. Hr.

In ultima ipoteza, sulurile de cupru ar fost lăsate în peșteră în timpul exilului babilonian, rămânând un grup de ingrijitori pzanici, care ar fi fost precursori ai comunității ce a realizat Manuscrisele de la Marea Moartă. Totusi, aceasta este o ipoteză foarte putin plauzibilă.

Ca urmare, aceaste presupuneri au determinat un număr mare de entuziaști să creadă că într-adevăr există comorile listate in sulurile de cupru.

O astfel de persoana a fost arheologul britanic John Allegro, care în 1962 a condus o expediție în unele din locurile enumerate, iar echipa sa a săpat in câteva dintre potențiale zone de ingropare a comorilor.

Cu toate acestea, vânători de comori s-au intors cu mâinile goale sau cel puțin așa au declarat ...

După cum bine ați sesizat, locația posibilă a comorilor este în Israel sau Iordania.

miercuri, 18 septembrie 2013

Comoara pierdută în mlaștini

Regele John cel Aspru ( cel Rău ) a fost deosebit avid în a aduna prin prăduire comori constând în bijuterii de aur si pietre pretioase, precum și monede pentru el, gărzile sale, soldații și adepții curții.

În anul 1216 regele John a călătorit către Bishops Lynn, în Norfolk, unde a ajuns pe data de 9 octombrie.

Regiunea este numită pe bună dreptate The Wash, fiind o imensă întindere de mlaștini și zone periculoase pline cu noroi.

Ajuns la episcopul Lynn, Regele Ioan cel Aspru s-a îmbolnăvit de dizenterie și a decis să se întoarcă la Castelul Newark, prin Wisbech. A ales calea mai lentă, dar mai sigură, prin The Wash.

Dar se pare că a fost o alegere greșită. Soldații și căruțele pline cu bunurile sale personale de mare preț, inclusiv bijuteriile coroanei pe care le-a mostenit de la bunica sa, împărăteasa Germaniei, s-au scufundat în mlaștini, probabil aproape de Sutton Bridge.

Carele cu comori s-au pierdut de atunci pentru totdeauna și nu au mai fost recuperate nicioadată.


Valoarea curenta estimată a comorii pierdute este de 70 milioane dolari. Comoara cuprindea pe lângă bijuteriile Coroanei, și cupe de aur, farfurii de argint, o bagheta de aur cu un porumbel, sabia lui Tristram si enorm de multe monede de aur.


Regele John cel Aspru a murit câteva zile mai târziu, pe 18 octombrie 1216.

Ce sa întâmplat de fapt este probabil o poveste mult mai complicată, care stârnește imaginația căutătorilor de comori din întreaga lume.

vineri, 7 iunie 2013

Adevărata comoară a faraonului Keops nu a fost descoperită ?

Celebrul egiptolog Zahi Hawass a facut o dezvaluire uimitoare referitoare la Marea Piramida de la Giza, unde, potrivit afirmatiilor sale citat de ziare.com, exista o camera secreta care ascunde o comoara a faraonului Keops, ascunsa de mii de ani

Fostul sef al Consiliului Suprem al Antichitatilor din Egipt a tinut o prelegere despre promovarea turismului din tara sa, la Muzeul Royal Ontario din Canada, potrivit Live Science.

Hawass a afirmat ca exista unele descoperiri uimitoare care asteapta sa fie facute in Egipt, inclusiv mai multe morminte din Valea Regilor si o camera de inmormantare secreta care contine comori din interiorul Marii Piramide construita de faraonul Khufu, cunoscut si sub numele de Keops.

In prelegerea sa, Hawass a declarat ca este incantat de munca robotului care a patruns in interiorul Marii Piramide, in decursul ultimelor doua decenii. Una dintre incaperile descoperite se numeste "Camera Reginei" care contine doua deschizaturi care merg in interiorul piramidei, dar nu patrund in afară.

Puțurile descoperite pot arata calea spre camera mortuara secreta a lui Keops, unde a fost inmormantat. Desi piramida contine deja trei camere cunoscute, Hawass a declarat ca locul de inmormantare al lui Keops nu a fost gasit.

"Eu cred ca aceasta camera a lui Keops nu a fost descoperita inca, iar toate cele trei camere au fost doar pentru a induce in eroare hotii, iar comorile lui Keops sunt inca ascunse in interiroul Marii Piramide", a spus Hawass.

"Nu exista nicio piramida dintre cele 123 de piramide din Egipt care sa aiba acest tip de usi cu manere din cupru. Cu adevarat, ele cred ca ascund ceva", a precizat egiptologul.

Hawass considera ca exista multe alte lucruri care vor fi descoperite. "Mormintele lui Thutmose al II-lea si al lui Ramses al VIII-lea nu au fost gasite inca si ale tuturor reginelor din dinastia a 18-a (din perioada anilor 1.550-1.292 i.Hr.)".

luni, 18 martie 2013

Legenda minei de aur pierdute

O mină de aur uitată și tone de pepite

Legenda minei de aur pierdute a "Olandezului" (de asemenea, cunoscută sub mai multe nume similare) povestește despre o mină de aur ascunsă ( foarte bogată în pepite mari de aur ) care ar fi situată undeva în sud-vestul Statelor Unite.

În general se crede că locația ar fi în Munții Superstition.

Superstition Mountain exista si sunt reali ( in ciuda numelui acestora ) si sunt în apropiere de Apache Junction, la est de Phoenix, Arizona.

Există teorii ca tunelurile ar fi la o distanță considerabilă de aceasta locatie, în Mexic. Au existat multe opinii despre modul in care să fie gasita mina, și în fiecare an vânătorii de comori pleacă înarmați cu detectoare performante de metale pentru a o găsi. Unii dintre căutători au și pierit în aventura lor.



Cum a apărut legenda ?

Totul a început de la germanul Jacob Waltz, care a pretins că a descoperit ( în secolul al XIX-lea ) aceasta mină de aur fabuloasă, dar a păstrat locația secretă.

Dar de ce se spune atunci că este mina de aur a "olandezului", când descoperitorul era german? Confuzia a apărut din cauza unei greșeli banale, "Dutchman" fiind un termen argotic american pentru a denumi un cetățean german ("Dutchman" fiind derivat din cuvântul german "Deutsch").

Poate drept razbunare pentru confuzie, "Olandezul" a dus cu el in alte lumi unul dintre secretele cele mai mari din istoria comorilor Americii și anume locația minei de aur.

Byrd Granger, expert in istoria locală, a amintit că legenda minei pierdute a fost tipărită ( până in anul 1977 ) în de șase ori mai multe publicatii si tiraje decât povestea comorii pierdute a căpitanului Kidd sau povestea minei Lost Pegleg din California. Există și altii care nu cred deloc in această legendă. Oricum, majoritatea bănuiesc faptul că legenda trebuie să aibă cel puțin un sâmbure de adevăr.

Exista si versiuni epice ale legendei, în care mina este fie blestemată, fie protejată prin mecanisme enigmatice care îi păstreaze locația secretă.

Muntii Superstition
O singură mină sau mai multe ?

În Vestul Salbatic au circulat legende despre patru mine de aur ( si nu posibile intrari la aceleași tuneluri care comunică între ele subteran ). Una ar fi gasit-o "Olandezul" în Colorado, alta ar fi în California și despre două se spune că sunt localizate în Arizona.

Aceste legende ale minelor pierdute ale "Olandezului" pot fi urmărite în trecut, până in anul 1870.

Prima mină pierdută a "Olandezului" ar fi situată în Arizona, aproape de Wickenburg, la aproximativ 180 km nord-vest de Munții Superstition. "Olandezul" ar fi descoperit o persoană care îsi daduse duhul în deșert, în apropiere de Wickenburg, în 1870. Nefericitul ar fi avut asupra sa săculeți umpluți cu aur. Cercetatorii sugerează că fragmente din această legendă au fost atașate la legenda minei de aur pierdute a lui Jacob Waltz.

Și care este până la urmă legenda? Sau sunt mai multe ?

Unii cercetatori subliniază ca mina s-ar fi numit Mina de aur a Buldogului si ar fi fost situată în zona Goldfield, Arizona, regiune care s-ar potrivi foarte bine cu descrierea pe care Waltz a făcut-o asupra locației. Cercetatorii afirmă ca geologic nu există aur în Munții Superstition, care sunt de origine vulcanică si ca legenda este un amestec de ficțiune si realitate.

Există trei elemente principale in legendă. Sunt în primul rând elemente din legenda minei de aur pierdute a apașilor , denumita Mina doctorului Thorne. Apoi sunt elementele poveștii minei pierdute a Olandezului. În al treilea rând, sunt elemente ale legendei unui filon uriaș de aur, descoperit de mai multți soldați. Versiunea completă a poveștii minei pierdute a Olandezului ar încorpora toate cele trei legende.

Cercetatorii susțin că există o fărâmă de adevăr în fiecăre dintre aceste trei legende principale, deși povestea care a circulat din generație in generație ar fi fost grav deformată față de cea reală.

În 1977, expertul amintit a identificat 62 de variante ale legendei olandezului. La unele dintre acestea variațiile sunt minore, dar altele diferă substanțial, aducând povestea într-o lumină foarte diferită de celelalte versiuni. Tinând cont ca există contradicții considerabile între povestiri, să încercăm prezentăm un scurt rezumat al fiecăreia dintre cele trei legende principale identificate.

Deci, legenda...

Legenda Minei Peralta

Exploatarea unei mine de aur în Muntii Superstition de către o familie ce avea numele de Peralta ar sta la baza legendei, dar se sustine ca de fapt aceasta familie ar fi o inventie a scriitorilor din secolul XX. Un om pe nume Miguel Peralta și familia sa ar fi exploatat cu mare suces o mină în anii 1860, dar care era situată lângă Valencia, California, nu în Arizona. Mina ar fi fost foarte profitabilă, familia câștigând aproximativ 35.000 dolari în mai puțin de un an. Cercetatorii descriu aceasta ca fiind o exploatare extraordinar de bună pentru o astfel de mină de aur, dacă familia a reușit să câștige într-un timp relativ scurt o astfel de sumă de bani ( probabil actualizată, suma se ridică la milioane de dolari de astăzi ). Se spune că în anul 1975, ruinele minei Peralta erau înca în picioare. Cu toate acestea, în cele din urmă Mina Peralta a devenit neprofitabilă. După ce familia ar fi risipit banii, Peralta ar fi trecut la alte fapte de fraudă. Dr. George M. Willing Jr i-ar fi plătit lui Peralta 20.000 de dolari pentru drepturile de exploatare minieră și pentru pentru o suprafață enormă de teren, aproximativ 12.000 km pătrați din sudul Arizonei și New Mexico. Vânzarea s-ar fi făcut pe ​​baza unui act vechi, emis de către spanioli în secolul al XVIII-lea. Problemele au apărut când Dr. George M. Willing Jr ar fi aflat că actul fusese complet fals. În ciuda eforturilor sale, Dr. George M. Willing Jr nu ar mai fi reusit niciodată să recupereze banii pe care i-a plătit lui Peralta. Cercetatorii susțin ca povestea familiei Peralta ( această poveste fiind bine cunoscută pentru locuitorii din Arizona) a fost în cele din urmă încorporată în povestea minei de aur pierdute a Olandezului, într-o versiune grav distorsionată, ca urmare a interesului brusc reînnoit al căutatorilor de comori în anii 1930.

Legenda doctorului Throne

Un detaliu care pune la îndoială povestea este faptul că nu ar fi existat niciodată vreun doctor Thorne ca angajat al Armatei sau chiar al Guvernului Federal în anul 1860. Originea aceastei legende poate fi urmarită până la un doctor pe nume Thorne, care a făcut practică privată în New Mexico, în anii 1860. Povestea pretinde ca Thorne ar fi fost luat prizonier de către indieni Navajos în anul 1854 și în timpul captivității sale, ar fi descoperit un filon bogat de aur.

Legenda soldaților care au descoperit filonul de aur

Legenda lui Thorne este legată de cea a celor trei soldați americani, care în anul 1858 ar fi plecat în cautare de aur, dar fără succes. De-a lungul timpului, această poveste  ( care poate fi adevărată ) a fost treptat absorbită în legenda minei de aur a Olandezului. Într-o altă versiune asemănatoare a legendei, doi sau mai mulți soldații ai Armatei ar fi descoperit un filon de aur aproape pur, în sau lângă Munții Superstition. Soldații ar fi luat aur de acolo în scopul de al valorifica, dar au fost uciși sau dați dispăruti la scurt timp.

Teoria consirației sau turism înfloritor ?

În anul 1977, 12 de acri (49.000 m2) au fost cedați pentru a fi creat Lost Dutchman State Park. Acesta este ușor accesibil dinspre Phoenix. Drumețiile și camping-ul sunt activități populare in zonă. Există mai multe poteci care șerpuiesc printre cactuși și tufisuri, cu indicatoare clare care îndrumă sau povestesc despre istoria zonei. Prospectarea intensă a aurului în zonă nu este permisă. Au fost amplasate chiar locații turistice care par că seamănă cu o mină părăsită, în care exista pepite uriașe de aur. Dar de fapt acesta este "aurul proștilor", bolovani sau pietricele suflate cu spray ce imită aurul si care crează necunoscătorilor senzatia ca au descoperit pepite din mina Olandezului, pe care le dosesc grăbiți în buzunare. De fapt sunt simple suveniruri. Așadar, legenda este sufletul comerțului și turismului din zonă. Sau poate nu? Dacă totul este doar o modlitate de a distrage atenția de la locația reală a minei Olandezului ?

Încurcate sunt căile legendei...

Legenda minei de aur pierdute a "Olandezului", cu toate variantele sale, înflăcărează în continuare inima si mințile cautatorilor de comori. Este o legenda prea puțin cunoscută în România, pe care am dorit sa o aducem in atenție în premieră pentru cititorii site-ului Harta Comorii.

Mina de aur pierdută a Olandezului a fost căutată încă din anul 1892, iar aproximativ 8.000 de persoane fac anual eforturi considerabile pentru a localiza mina și tonele ei de aur.

Chiar si autorități locale și reprezentanți ai acestora au căutat mina.

Dar legenda minei de aur si locația ei rămân un mister încă nedeslușit, iar "Olandezul" zâmbește din alte lumi, poate ironic, poate admirativ.

Căutările continuă... Până într-o zi, când...

duminică, 26 iunie 2011

Aurul lui Yamashita, misterul unei fabuloase comori ascunsa in Al Doilea Razboi Mondial

O comoară imensă

Aurul lui Yamashita, cunoscut ca si Comoara lui Yamashita, este numele dat unei prazi de război presupusa a fi furata în Asia de Sud de către forţele japoneze în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi ascunsa undeva în peşterile sau tunelurile subterane complexe din Filipine. Comoara este numita astfel dupa numele generalului japonez Tomoyuki Yamashita, poreclit "Tigrul din Malaya".

Tomoyuki Yamashita
Fiindca se crede ca respectiva comoara este ascunsa undeva în Filipine, legenda a atras căutători de comori din întreaga lume, timp de peste cincizeci de ani.

Unde este ascunsă comoara ?

Printre cei care pledează pentru existenţa comorii lui Yamashita sunt Sterling Seagrave şi Peggy Seagrave, care au scris si două cărţi referitoare la acest subiect: Dinastia Yamato - Istoria secretă a Familiei Japoniei Imperiale (2000) şi Gold Warriors: America's Secret Recovery of Yamashita's Gold (2003). Seagraves susţine că jaful a fost organizat la o scară masivă de către gangsteri Yakuza şi personaje de la cele mai înalte niveluri ale societăţii japoneze, inclusiv împăratul Hirohito. Guvernul japonez intenţiona ca prada din Asia de Sud sa finanteze eforturile Japoniei in război.


Seagraves susţine că Hirohito a numit in acest scop pe fratele său, prinţul Yasuhito Chichibu, in fruntea unei organizatii secrete numita Kin nr Yuri ("Golden Lily").
Printul Yasuhito Chichibu
Se spune că mulţi dintre cei care ştiau locaţiile unde era ascunsa imensa comoara au fost ucişi în timpul războiului sau arestati mai târziu de către aliaţi pentru crime de război şi executati ori încarcerati. Yamashita însuşi a fost executat de catre armata SUA pentru crime de război in 23 februarie 1946.

Bunurile din comoara includ obiecte de valoare furate de la banci, depozite, temple, biserici, spaţii comerciale, moschei, muzee şi case particulare. Toate acestea s-a transformat intr-o imensa comoara, tezaur care a fost denumit astfel, asa cum am mai amintit si anterior, dupa numele generalului Tomoyuki Yamashita, care preluase comanda forţelor japoneze în Filipine în 1944.

Potrivit unor teorii ale specialistilor, prada a fost iniţial concentrata în Singapore, iar mai târziu transportata la Filipine. Japonezii sperau să transporte apoi comoara din Filipine către insulele japoneze.


Insa pe măsură ce războiul din Pacific a progresat, submarinele marinei americane şi avioanele de razboi aliate provocau naufragii din ce în ce mai dese navelor de trasport maritime comerciale japoneze. Unele dintre navelor care transportau aceasta pradă de război înapoi în Japonia s-au scufundat astfel în luptă.



Seagraves şi altii au susţinut că agentii secreti de informaţii militare americane au aflat în mare parte unde este ascunsa prada si au colaborat cu Hirohito şi alte personalităţi importante japoneze pentru a ascunde existenţa acesteia. Apoi au folosit comoara pentru a finanţa operaţiunile secrete americane de informaţii din întreaga lume, în timpul Războiului Rece. Aceste zvonuri au inspirat mulţi vânători de comori plin de speranţă, dar cei mai mulţi experţi şi istorici filipinezi cred că nu există nici o dovadă credibilă în spatele acestor supozitii.

Multe persoanaje şi consorţii, atât filipineze cat şi străine, continua să caute comoara. Ca loviti de blestem, o mare parte dintre acesti cautatori de comori au suferit decese "accidentale", vătămări corporale şi pierderile financiare.

În prezent, Biroul de Stiinte Geologice si Minerit al Departamentului de Resurse Naturale din Filipine este agenţia guvernamentală filipineză care acordă permisiunea de a cauta comoara.

Comoara nu există, cred scepticii
Profesorul Jose Rico de la Universitatea din Filipine a pus la îndoială teoria că aceasta comoara a fost transportata de pe continent, din Asia de Sud-Est in Filipine: "In anul 1943, japonezii nu mai aveau control asupra mărilor ...  Nu avea sens să aducă ceva atat de valoros aici, când ştiau că tezaurul va fi capturat de americani. Cel mai raţional ar fi fost să trimita comoara in Taiwan sau China ".

Istoricul Ambeth Ocampo, preşedinte al Institutului National de Istorie din Filipine, a comentat: "In ultimii 50 de ani mulţi aventurieri filipinezi şi străini au pierdut timpul, banii şi energia în căutarea comorii lui Yamashita. Ceea ce mă surprinde este că, pentru ultimii 50 de ani, în ciuda tuturor eforturilor acestor căutători de comori, a hărţilor comorii, a povestilor si legendelor din batrani si a detectoarelor de metale sofisticate, nimeni nu a gasit nici macar un obiect din comoara".

Dar toate aceste afirmatii ale istoricilor par sa fie contrazise de actiunile cautatorului de comori Rogelio Roxan.

A gasit cautătorul de comori Rogelio Roxas comoara ?

În martie 1988, un vânător de comori filipinez, pe numele său Rogelio Roxas, a intentat un proces în instanta Hawaii împotriva fostului preşedinte al Filipine, Marcos Ferdinand şi a soţiei sale Imelda Marcos, pentru furt şi încălcarea Drepturilor Omului. Roxas a susţinut că în Baguio City, în anul 1961, el s-a întîlnit cu fiul unui fost membru al armatei japoneze, care i-a desenat o harta cu locaţia legendarei comori a lui Yamashita. Roxas a susţinut ca un al doilea om, care a servit ca interpret a lui Yamashita în timpul celui de Al doilea Război Mondial, i-a spus ca odata a vizitat o cameră subterană plina de lazi cu aur şi argint şi ca acolo a mai vazut si un Buddha de aur, despre care stia ca a fost luat de la o mănăstire situata în apropiere de camerele subterane . Roxas a susţinut că în următorii câţiva ani a format un grup de cautatori de comori pentru a gasi tezaurul şi a obţinut un permis pentru a incepe cautarile, de la judecătorul Pio Marcos, o rudă a presedintelui Marcos Ferdinand. În 1971, Roxas a susţinut ca el şi grupul său au descoperit o cameră subterana ascunsa intr-o zona apartinand statului, lângă Baguio City, unde a găsit baionete, sabii de samurai, aparate de radio şi schelete umane îmbrăcate cu uniforme militare japoneze.

De asemenea, a afirmat ca au găsit în camera un Buddha din aur pictat şi numeroase lăzi stivuite care umpleau un volum cu dimesiunile de aproximativ 35 picioare x 6 picioare x 6 picioare. El a susţinut că a deschis doar unele dintre lazi şi a constatat că era pline cu lingouri de aur. Roxas a mai spus că a luat din camera comorii doar statuia Buddha de aur ( pe care el a estimat ca avea aproximativ 1000 kg ) si o cutie cu 24 de lingouri tot din aur pe care le-a ascuns în casa lui. El a susţinut el resigilat si mascat camera unde a gasit comoara, pentru a o pastra ascunsa în siguranţă până când putea sa transporte restul lazilor cu lingouri de aur. Roxas a mai declarat ca a vandut sapte dintre lingourile de aur din lada pe care o deschisese şi ca a căutat potentiali cumparatori pentru statuia Buddha din aur. Două persoane, care reprezintau potenţiali cumpărători, au examinat şi testat metalul din statuia Buddha. Aceste personaje i-ar fi spus lui Roxas că statuia era realizata din aur masiv de 20 de carate.

La scurt timp după aceasta, Roxas a susţinut că preşedintele Ferdinand Marcos a aflat de descoperirea sa şi a dispus sa fie arestat si bătut, iar Buddha şi aurul ramase sa fie sechestrate. Roxas a afirmat că dupa ce a fost eliberat a inceput o campanie de proteste pentru a recupera statuia Budha de aur si lingourile ramase nevandute, dar presedintele Ferdinand l-a amenintat sa inceteze aceste actiuni, apoi, neoprind protestele publice, Roxas a fost iarasi batut şi în cele din urmă încarcerat timp de peste un an.



În urma eliberării sale, Roxas a pus în aşteptare pretenţiile sale faţă de presedintele Marcos, până când acesta a pierdut preşedinţia în 1986. In anul 1988, Roxas and the Golden Budha Corporation, care detin drepturile de proprietate a creanţelor asupra pretinsei comori denumita acum Roxas, a depus plângere împotriva lui Ferdinand şi sotiei sale Imelda într-o instanţă de stat hawaiiana, prin care solicita despăgubiri pentru furt şi abuzuri suferite prin incalcarea Drepturilor Omului, acestea fiind presupuse a fi fost comise împotriva lui Roxas. Intamplator sau nu, Roxas a murit chiar în ajunul procesului, dar înainte de moartea sa, el a depus o mărturie care ar fi folosita mai târziu ca proba la dosar. În anul 1996, organizatia Roxas and the Golden Budha Corporation a primit ceea ce a devenit de atunci cea mai mare si surpinzatoare hotarare acordata de o instanta vreodată în istoria cautarilor de comori, adica decizia sa primeasca despagubiri de 22 milioane de dolari, care cu dobanzi au ajuns la colosala suma de 40.5 milioane de dolari !!! În anul 1998, Curtea Supremă de Justiţie Hawaii a considerat că există suficiente probe pentru a susţine constatarea juriului, respectiv că Roxas a găsit comoara şi că Marcos i-a luat-o. Cu toate acestea, instanţa a blocat atribuirea valorii prejudiciul, considerând că atribuirea a 22 de milioane de dolari despagubire pentru camera plină de aur a fost speculativă, deoarece nu au existat dovezi privind cantitatea si calitatea comorii gasite acolo. Astfel, instanta a ordonat o noua audiere cu privire numai la valoarea statuii de aur Buddha şi a celor 17 lingouri de aur. După mai mulţi ani si mai multe proceduri judiciare, Roxas and the Golden Budha Corporation a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva lui Imelda Marcos, prin care sa ii fie transferate proprietatile fostului presedinte Marcos, in valoare de 13 milioane de dolari, pe langa care sa primeasca o despagubire morala de 6 milioane de dolari pentru abuzurile savarsite prin incalcarea Drepturilor Omului.

Prin acest proces, în cele din urmă s-a concluzionat că Roxas găsit o comoară, şi, deşi instanţa de stat din Hawaii nu a determinat dacă această comoară era sau nu parte din legendara comoara Yamashita, mărturia invocata in instanţa a creat publicului larg aceasta imagine.  De ce ? Fiindca Roxas gasise comoara folosind o harta de la fiul unui soldat japonez; Roxas se bazase pe sfaturi oferite de interpretul lui Yamashita; Roxas declarase ca găsise in camera secreta a comorii, săbii şi schelete de soldaţi japonezi. Toate acestea au determinat ca United States Ninth Circuit Court of Appeal s-a concluzioneze urmatoarele :" Comoara lui Yamashita a fost găsita de către Roxas şi furata de la Roxas de catre Marcos si oamenii sai."

Aceasta este povestea unei comori fabuloase, comoara lui Yamashita, despre care insa nimeni nu poate afirma la ora actuala ca a fost descoperita partial sau in totalitate. Daca vreun norocos cautator de comori va gasi imensul tezaur, ramane ca viitorul sa decida. Pana atunci, cautatorii de comori vor rascoli trecutul, pamantul si oceanele cu aceeasi pasiune cu care s-au aventurat in cercetare in ultimii 50 de ani.

Acest articol a fost prezentat in premiera in Romania de catre site-ul nostru, Harta Comorii, avand sursa in limba engleza: http://en.wikipedia.org/wiki/Yamashita%27s_gold