În V Anatoliei, în secolul VII î.C. Gherghiţii au fost printre cei care au bătut primele emisiuni monetare din lume iar în secolul următor, ca urmare a dominaţiei Perşilor, tributul V Anatolienilor către ei a fost acceptat nu în natură - ca în restul Imperiului - ci în monede, ceea ce a dus pentru câteva secole la emisiuni monetare numeroase, printre acelea fiind şi unele personale ale Gherghiţilor. Începând cu secolul VI î.C., pentru aproape 3 secole, 2 din centrele lor - noua Gargara de la poalele Masivului Ida şi vechea Gherghis din Troia - au emis mai multe serii de monede, majoritatea fiind marcate cu numele lor, ca de exemplu:
Gargara menţinea strânse legături mai ales cu Miletul. Era faimoasă în Antichitate pentru solul său fertil. De la sfârşitul secolului VI î.C. până la mijlocul secolului IV î.C., Gargara a ajuns să emită monede, începând cu cele având inscripţia Gar:
În prima jumătate a secolului V î.C., Gargara emitea monede pe acelaşi tipar, pe o parte cu femeia purtându-şi părul în coc şi pătratul închipuind cele 4 câmpuri tipice Svasticei pe cealalaltă parte:
În a doua jumătate a secolului V î.C., pe monedele emise de Gargara au apărut pe o parte chipul lui Apollo Gherghitios şi inscripţia mutată în pătratul de pe cealalaltă parte:
Drahmele din prima jumătate a secolului IV î.C. emise de Gargara aveau pe o parte chipul lui Apollo Gergithios încununat cu lauri şi pe cealalaltă parte un taur păscând, cu inscripţia Garg:
În a doua parte a secolului IV î.C., monedele Gargare au revenit la inscripţia Gar - însă cu un cal în galop şi o torţă - pe o parte şi faţa lui Apollo Gergithios pe celalaltă parte:
În 480 î.C., Gherghis era în alianţă monetară cu învecinatele Abydos şi Kebren / devenită mai târziu Alexandria Troiei, mai ales în acele 3 târguri Troiane circulând monedele emise de Gherghis, cu Sfinxul / Grifonul pe o parte şi Gorgona pe cealalaltă parte, având valoarea unei jumătăţi de drahmă:
De la mijlocul secolului V - adică din 450 î.C. - cu valoarea de o drahmă erau monedele emise din Gherghis având-o pe Sibila pe o parte şi Sfinxul / Grifonul (cu inscripţia Gherghisio) pe cealalaltă parte:
Până în secolul III î.C., Gherghis a tot emis monede, ediţiile încetându-şi apariţiile datorită lui Attalus din Pergam, care a distrus vechea şi prospera localitate Ghergană:
Monedă Gherghiră din prima jumătate a secolului IV î.C.
Monedă Gherghiră din a doua jumătate a secolului IV î.C.
Monedă Gherghiră din prima jumătate a secolului III î.C.
Monedă Gherghiră din a doua jumătate a secolului III î.C.
Pe lângă monedele Troiane - Gargare şi Gherghire - în Anatolia mileniului I î.C. Gherganii au mai emis de pildă monede în Likia, din 485 î.C., de când acolo conducea, ca aliat al Perşilor, Kuprilli din Dinastia Kheriga / Gherga; el a început cu un leu pe o parte şi Trinacria (model la modă în secolul precedent, din V Anatoliei până în Sicilia) pe cealalaltă parte - îmbinând numismatic astfel zoomorfismul răsăritean cu simbolismul apusean - şi a continuat cu portretul său împreună cu Trinacria:
Din a doua jumătate a secolului V î.C. au fost bătute monedele Kherei, începând cu înfăţişarea Atenei pe o parte şi pe cealalaltă parte a lui Kherei - fratele lui Kheriga - îmbrăcat Persan (Kherei emitea banii din Telmessos, cel mai mare oraş din Likia, sediul fratelui său Kheriga fiind în Xanthos, capitala Likiei; ei erau nepoţii lui Kuprilli).
Kherei din 440 î.C.
Kherei din 420 î.C.
Kherei din 400 î.C.
La mijlocul secolului IV î.C., diversele emisiuni monetare ale Gherghiţilor în Likia însă n-au mai circulat, căci prin decesul din 385 î.C. al lui Arbina Gherghi, fiul lui Kheriga, îngropat cu mare fast în Monumentul Nereid din capitala Xanthos (azi în Muzeul Britanic) şi datorită extinderii controlului apusean asupra zonei, Dinastia Gherga şi-a încetat exercitarea puterii la vârf ce a avut-o în Likia; Carianul Mausol - care conducea din 377 î.C. - a fost extrem de impresionat de mormântul lui Arbina / Erbinna, astfel încât cu inspiraţia Gherga din 353 î.C. în Halicarnas / azi Bodrum, realizându-se, într-un efort de 2 ani, Mausoleul său: una dintre minunile lumii Antice (servind ulterior ca şablon şi pentru mormântul împăratului Alexandru cel Mare din Alexandria / Egipt, etc).
Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
Originea Gherga
descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org
Mormântul lui Arbina Gherga
joi, 5 aprilie 2012
Monedele Gherga
Statuile Gherga
Se
considera că zeii, oamenii şi lumea naturală împărtăşeau aceeaşi esenţă divină -
pe baza unei forţe indestructibile care le străbate - şi statuile erau
mărturiile acelei personificări. Oamenii interpretau sacrul ca pe o forţă
puternică. Ei doreau să împărtăşească viaţa zeilor, depăşind limitele şi
pericolele existenţei lor fragile; drept urmare, doreau să fie cât mai aproape
de locul sacru. Templul se afla în mijlocul comunităţii iar oamenii aşezaţi în
jurul acelui loc sfânt credeau că-şi pot trăi viaţa în preajma divinităţii.
Oamenii căutau să obţină protecţia zeilor în timpul vieţii mai mult decât după
moarte. Şi umanizarea zeilor era o caracteristică a culturii vremii - aparţinând
unei concepţii asupra lumii în care fiinţa umană reprezenta un standard. În
sculptură, umanitatea era asemenea zeităţii. Tipul sculptural fără multe detalii
şi nedecorarea construcţiilor în detaliu denotă vechimea aşezării Gherga.
Chiar
lângă Templul Gherga - la mică distanţă se află un grup de case
ruinate şi o stradă delimitată de ziduri - sunt statui din piatră răsturnate, cu
dimensiuni de câţiva metri (una - având un soclu rectangular purtând sculptura
unui cap de taur, cea mai mare, având 5,20 metri înălţime - a aparţinut
protectoarei lumii venerată din Epoca Pietrei, una masculină are găuri pe piept
deoarece purta o placă / pe spate având scris mare în Greacă “aşezarea Gherga” şi
una, la intrarea Sudică a localităţii, are inscripţionată pe piept numele Gherga, tot
cu litere din alfabetul Grec);
statuia din nişa Templului Gherga a dispărut.
 |
| Nişa Templului Gherga |
În
prezent, în Sanctuarul Gherga au rămas 3 statui Gherga din piatră: statuia “bunicii” Gherga,
Marea Zeiţă, statuia “bunicului” Gherga, Zeul
Apollo şi statuia “tatălui” Gherga,
adică eroul Gherga / după
cum apare scris prin inscripţia de pe piept, căci statuile Gherga anterioare, din lemn, demult au dispărut iar
cele din marmură ce existau când au năvălit Romanii au fost duse la vilele lor,
pentru împodobire (în
Sfânta Treime Ghergană din piatră rămasă în formă personalizată,
totul era fundamentat pe “bunica” Gherga, ceremonialul fiind
dedicat “bunicului” Gherga, el
petrecându-se sub patronajul “tatălui” Gherga). În
politeismul practicat pe atunci, în Sanctuarul Gherga ea era
asimilată cu Artemis şi statuia de lângă ea cu a fratelui ei Apollo, în marginea
Sanctuarului fiind ipostaza nocturnă a lui, Dionis; la Obeliscuri era invocat
strămoşul Hermes (din perechea cealalaltă de bunici Gherga, cel
care a fost însurat cu Afrodita, denumită Venus de
Romani).
 |
| Statuia Marii Zeiţe Gherga |
Localnicii Gherga au ridicat statui de zeu (care nu erau
decorative, ci obiecte de cult), au făcut morminte şi fântâni; în mod
preponderent - pe lângă serviciul religios asigurat pentru Cariani în aşezarea
lor - ei se ocupau cu agricultura pe pământurile înconjurătoare, aflate în
proprietatea Gherga. În
Caria, cele mai vechi statui erau din lemn; statuile Greceşti din piatră au
apărut în secolul VII î.C. (primele statui de piatră fiind cele de cult,
inspirate de către Cariani din Egipt). Tot până atunci - secolul VII î.C. -
statuile erau de un accentuat schematism în execuţie, detaliile operelor de mare
fineţe apărând ulterior. Statuile Gherga sunt arhaice, toate pe baza frontalităţii,
având drept caracteristici stilul sever de austeritate şi rigiditate; o
particularitate a statuilor era policromia: toate erau pictate în culori, fapt
care le făcea mai uşor accesibile gustului oamenilor şi totodată le comunica un
aer vesel (erau pictate ochii, părul, buzele, chiar şi amănuntele veşmintelor,
urmărindu-se astfel conferirea de mai multă viaţă - de fapt un spor de realism
brut pentru susţinere şi subliniere a efectului artistic - astfel încât să fie
cât mai accesibile privitului).
E de
observat că la Greci ofrandele aduse unei divinităţi pentru împlinirea
dorinţelor erau depuse pe genunchii statuii zeului reprezentat, aproape
întotdeauna, în poziţie şezândă; în Sanctuarul Gherga toate statuile Gherga erau frontale şi verticale: nici una şezând,
ceea ce denotă - în plus - caracterul misterios, aparte atât al lor, cât şi al
restului ansamblului Gherga în care erau integrate (e de ştiut că
statuilor Gherga credincioşii Cariani le aduceau şi
veşminte).
 |
| Statuia lui Apollo Gherga |
Arheologul Galez Stephen Mitchell consemna în 1999 că până în secolul
XIX lângă Templul Gherga putea
fi admirat capul statuii de 5,2 metri a Sibilei, în greutate estimată de peste 9
tone / ştiută ca “mama muntelui” - acum lipsă. În imediata sa apropiere există
răsturnată de pe soclul său de peste un metru (piedestalul înfăţişa un taur) o
statuie de circa 3 metri, aparţinând unui bărbat cu umerii pătrăţoşi, cu
atitudine hieratică - adică solemnă, rigidă, conform canoanelor religioase - şi
în S Sanctuarului Gherga, la
intrarea dinspre Hilarima, o statuie pe al cărui piept stă scris Gherga / redarea simplificată a statuilor era
intenţionat stilizată, ca să le fie conferite un aspect
“supranatural”.
Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
 |
Primele construcţii de piatră - Cultura Gherzană
Cultura
Gherzană a făcut şi primele construcţii din piatră ale vechiului Egipt,
pe lângă cele realizate din cărămizi de lut, sub influenţa stilului Canaanit /
regiunea - dintre Eufrat / Mesopotamia şi Marea Mediterană, delimitată la S de
Deşertul Negheb şi la N de Munţii AntiLiban - unde pe atunci trăiau Gherghe-seii; localnicii aveau schimburi cu Canaanul şi importau numeroase
bunuri ceramice, realizau perfecte vase din piatră - prin procedee neştiute azi
- dar utilizau şi lut din deşertul care se forma în apus (ajungând şi să se
inspire din arhitectura Canaanită). Numele vazelor / vaselor la Egiptenii Antici era “Me-Gherg”, hieroglific cu reprezentarea următoare:
Acolo
unde Nilul se ramifică pentru a-şi începe Delta, lung de 73 metri şi înalt de 20
metri, Sfinxul - lângă care Egiptenii în prezent îşi au capitala - erodat de
ploile care erau la momentul realizării sale, îşi are numele pentru creatura
reprezentată, cu cap feminin şi corp de leoaică; e de ştiut despre cultul
leoaicei luminii că s-a răspândit din N Indiei spre apus din cele mai vechi
timpuri îndeosebi în Orientul Mijlociu, Anatolia şi Egipt, de exemplu Sfinxul
din Gobekli Tepe 37,13 lat. N, 38,55 long. E / Anatolia fiind datat din timpul
Potopului, de la mijlocul mileniului X î.C). Pe de o parte, în vechiul Egipt,
felinele erau considerate membri ai familiei iar pe de altă parte, dintre feline
doar leii trăiesc în familii (iar leoaica avea semnificaţie specială, deoarece
era simbolul maternităţii, senzualităţii şi sexualităţii
feminine).
Statuia Sfinxului, ce de la o dată incertă are cu hieroglife
inscripţionată pe ea numele “Ghergher”, a fost sculptată într-o singură bucată de piatră - fiind cel mai mare
monolit din lume - şi în trecut statuia, ce străjuia platoul pe care au fost
ridicate piramide, admirând răsăritul soarelui, era pictată: roşu pentru faţă şi
corp, galben cu dungi albastre pentru cap (capul, acum mai mic decât cel
iniţial, este aşa deoarece a fost remodelat la apogeul Regatului Vechi - în
secolul XXVI î.C. - de faraonul Khufu / Kheops înmormântat lângă Sfinx, în cea
mai mare piramidă din lume, ce are suficientă piatră pentru a fi construit cu ea
un zid înalt de jumătate de metru care să înconjoare planeta pe la Ecuator).
Astronomul Scoţian Piazzi Smyth în 1880 a observat ca interesantă amplasarea
Sfinxului în centrul geodezic mondial - adică mijlocul geografic al uscatului
globului - în sensul că: “suprafaţa uscatului la Est de Sfinx e egală cu
suprafaţa uscatului la Vest de Sfinx iar pământul de la Nord de Sfinx este egal
cu cel de la Sud de Sfinx”.
 |
| Sfinxul în centrul geodezic al lumii |
În urmă cu peste un secol, istoricul Nicolae Densuşianu în “Dacia
preistorică” a scris: “Numele de Sfinx nu se poate explica nici din limba
Egipteană, nici din limba Greacă; cuvântul era de origine Barbară. În ziua de 9
martie, Românii încă serbează memoria Moşilor, numiţi Sfinţi, în onoarea cărora
se împarte ca pomană colaci (ce nu-s rotunzi, ci au formă antropomorfă)
lunguieţi, cu cap de om, numiţi Sfinţişori, ceea ce indică originea numelui şi
destinaţia religioasă ce o avuseseră la început simulacrele, de formă lunguiaţă
şi cu cap de om, numite ‘Sfinx’, ce se puneau pe mormintele Egiptene” (mult
ulterior, peste acea zi creştinii au introdus amintirea mucenicilor Anatolieni).
Difuzia triunghiulară a razelor soarelui a fost motivul pentru care forma de
piramidă era sacră - ca replica redusă a muntelui din vârful căruia cobora
divinul - piramidele fiind o formă mai luxoasă a Gorganelor (adică a movilelor funerare din EurAsia), căci erau ridicate numai din
piatră; iniţial - Egiptean - erau numite “mer” (denumirea de “piramide” fiind
din vechea Greacă). În secolul X, istoricul Arab Al Masudi - pe baza unor surse
Copte - opina despre piramide că “Surid a poruncit preoţilor să depună înăuntru
suma înţelepciunii lor şi a cunoştinţelor ce le aveau în felurite arte şi
ştiinţe, ca să rămână mărturie spre binele celor care vor putea cumva să le
înţeleagă” (majoritatea cercetătorilor l-au identificat pe Surid ca un strămoş
Ghergan, în legătură cu Thot sau Hermes / Ham, “stăpânul timpului”). Philon 64
- 141 din Byblos / Liban în “Istorii Feniciene” l-a citat pe primul scriitor Fenician, preotul Sanchoniathon din Beirut / Liban
(care a trăit cu mai mult de un mileniu înaintea lui) că acela a scris din
“Cosmogonia” lui Thot - bunic
Ghergan / conform Bibliei, el fiind notat de Evrei ca Ham, fiu al lui
Noe - astfel: “Începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o ceaţă
întunecată de natură spirituală şi dintr-un tulbure haos negru, ce mult timp au
rămas fără margini; dar atunci când acel duh s-a îndrăgostit de propriile sale
principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit iubire: iar
acea iubire a fost începutul creaţiei tuturor lucrurilor. Însă haosul nu ştia de
propria creaţie; din îmbrăţişarea sa cu duhul s-a născut fermentaţia: Marea
Mamă. Din Ea izvorî toată sămânţa creaţiei, pentru naşterea tuturor; s-au ivit
vieţile ce aveau inteligenţă, ultimele fiind cele ale veghetorilor cerului, alcătuite în chip de ou, strălucitoare ca Marea Mamă, precum
soarele şi luna, precum stelele şi sferele planetelor. Iar când acea primă
negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produs norii mării şi
pământului, revărsându-se şuvoaie mari de ape din firmament; la spargerea
tunetelor, vieţile raţionale vegheau, în timp ce pe pământ şi pe mare oamenii au
tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimântat”. Conform teologului Clement 150 -
215 din Alexandria Egiptului, Thot - bunicul Gherga - a scris 42 de cărţi; în lucrarea “Cheia”, bunicul Ghergan Thot / Ham a scris că ”viciul sufletului este necunoaşterea iar
virtutea sufletului este cunoaşterea, ştiinţa fiind dar divin”. Din alte texte ale lui Thot / Hermes, mediator între cer şi pământ, care cunoştea secretele legilor divine şi a dat Egiptenilor
ştiinţele - ca “Despre mintea comună”, “Predica desăvârşită”, în care se adresa
fiului său, etc. - răzbat profunzimi ale cunoaşterii tipic vedice (peste milenii
religios considerate monoteist ori exprimate matematic de către fizicianul Evreu
Albert Einstein prin teoria relativităţii): “Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, ce îl trage
în jos. Un asemenea suflet, o fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie
numit om. Căci omul este o făptură divină şi nu se compară cu nici o vieţuitoare
de pe pământ, ci cu cei care sunt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul dintre zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecând de hotarele cerului, însă omul se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat. Şi el află ce lucruri sunt în înalt şi
ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate
este că el nu părăseşte pământul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atât de
mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie avută cutezanţă şi spus: omul de pe
pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate
lucrurile provin din această pereche: lumea şi omul; iar toate acestea din
Unul.
Descompunerea nu înseamnă moarte, ci
descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus, ci
pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare?
Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut
nimic, fiule! De aici
rezultă că statornicia veşniciei pare a fi mobilă iar mobilitatea timpului,
statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că zeul
însuşi se mişcă în propria lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului
există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii sale este neschimbătoare. De
aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul,
chiar dacă definit prin număr, prin alternare ori prin revoluţii periodice, tot
veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice.
Statornicia fiind punctul fix ce serveşte drept bază a mişcării, trebuie -
datorită acestei stabilităţi - să ocupe locul principal. Căci energia este cea
care produce schimbarea ori devenirea. De
unde rezultă, fiule, că întregul univers este plin de
energii”. Construcţiile de piatră ale Egiptului au ajuns la apogeu cu cea mai
veche dintre minunile lumii Antice: lângă misteriosul Sfinx, de la care apoi a
derivat termenul “sfânt”, cea mai înaltă construcţie a omenirii pentru milenii a
fost piramida din bazalt - foarte dur - tăiat interesant, aşa cum se vede în
imaginea dinspre partea ei răsăriteană (Ovidiu Drimba în “Istoria culturii şi
civilizaţiei” din 1985 a explicat o procedură din acele vremuri ale Epocii
Pietrei - când uneltele metalice lipseau cu desăvârşire, fiind disponibile doar
ciocane şi dălţi din piatră sau sfredele de cuarţ - ca fiind prin dilatarea
lemnului de salcâm introdus în crăpături, peste care se turna apă, acela prin
umflare rupând piatra, o altă tehnică constând din tăierea blocurilor prin
tragerea repetată cu sfori îmbibate de nisip, ca nişte fierăstraie); Marea
Piramidă era în exterior acoperită cu plăci îmbinate foarte exact, din calcar
orbitor de alb (căzute însă de-a lungul timpului), şlefuite încât făceau
monumentul să strălucească în mod cristalin, ca şi cum ar fi fost dintr-o
bucată, totul arătând ca un munte înzăpezit.
Sfinxul era asociat Gherghiţilor, după cum a apărut în nenumărate imagini Antice din V Anatoliei,
inscripţionate ΓΕΡΓ = GHERG, ΓΕΡ.ΚΑ = GHER.KA, ΓΕΡΓ.ΚΑ = GHERG.KA, ş.a. / inclusiv pe unele dintre primele monede din lume, studiate
între altele şi de numismatul Italian Domenico Sestini în 1820 (acolo ajungând
în legătură şi cu fantasticul Grifon din N Indiei şi Altai, ostil cailor - o
simbioză între pământ şi cer, leu şi vultur / şoim - emblematic de pildă în Mesopotamia mileniului
III î.C. pentru familia lui Ghilga-meş / Ghirga-meş, consacrat de Greci lui Apollo Gergithios ca păzitorul aurului din N, aflat până în prezent de exemplu pe steagul
Pomeraniei, etc).
 |
| Monede din Gherghis / Troia |
Cultura Gherzană, începută în capătul Sudic al Căii Gherga, la Nubt / Naqada, însemnând “oraşul aurului” 25,57 lat. N, 32,44 long.
E - locul primului zigurat din Egipt, ştiut ca Piramida Ombos, ce poartă
inscripţia zeităţii Gherga, după cum a evidenţiat de pildă în 1920 Britanicul Wallis Budge, unde era venerat Set / fratele mai vârstnic al lui Osiris (mult
ulterior, Evreii l-au indicat în Biblie pe Set ca al treilea fiu al lui Adam şi
Eva), înfăţişat de Egipteni ca un ins ceresc cu pielea albă şi părul roşu - s-a încheiat odată cu unificarea
Egiptului, la sfârşitul mileniului IV î.C. / până atunci ea manifestându-se mai
mult în Egiptul de Sus, adică în Sud, pe cursul superior al Nilului (Egiptul de
Sus era în Valea Nilului şi Egiptul de Jos era în Delta Nilului).
 |
| Zeiţa
Gherga: Nebt Gerg
Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
|
Zona Banatului în Epoca Pietrei
În actualul spaţiu Român, mai ales în cel Bănăţean, au fost găsite pe artefacte din Epoca Pietrei reprezentările convenţionale ale biocâmpurilor şi matricile energetice / liniile de forţă ale corpului uman - rezonatoare cu ale Pământului - ca intersecţii, spirale, etc. descrise de exemplu în 1993 de terapeutul Nineta Crainici, identic regăsite şi la prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar (cu debit uriaş datorită topirii gheţurilor Himalaiei, acum Valea Indului), unde de la început exista Dinastia Garga; de altfel, în acea parte a lumii a şi fost prezervată premiera mondială a lucrărilor medicale, prin Tratatul Gherga (descoperit în secolul XVIII de Britanici în Caşmir). Vechimea în spaţiul Român a acelor artefacte s-a concretizat de exemplu prin cea mai mare răspândire în mileniul IV î.C., până la statui Gete de lut din secolul IX î.C. (păstrate acum la Muzeul Ţăranului Român) ce înfăţişează exact cele 7 centre energetice şi cele 12 meridiane - numite popular “râuri” - fiind practicată acupunctura cu ace din argilă încinse pe jar şi înfipte uşor acolo unde era necesar pentru energie vitală; e de observat străvechea permutare lingvistică din N Indiei Gharga - Ghakra - Chakra pentru denumirea centrilor energetici umani.
Culmile culturii din Banat sub dominaţia Marii Mame au fost de la începutul calendarului în N Indiei şi s-a încheiat la începerea calendarului în N Africii / Egipt (pentru rigoare: 6776 î.C., respectiv 4241 î.C.); privind Gherga, legăturile din vechime ce au dus la similarităţi de pildă între Banat - unde numele Gherga are cea mai mare răspândire de pe glob - şi Asia (India ori Sumer) s-au datorat Siberienilor, prin Caucaz / Anatolia şi Ural. Marea Zeiţă avea forma vedică de Mama “Sfintei Treimi” Gaya-tri / Gayatri, ştiută de Greci cu numele Pelasg de Mama Gaia. Feminina Gaia - pronunţată şi simplu Ghe - era legată de pământ, slava de deasupra sa fiind masculinul Gher. Simplificat, în Pelasgă bărbatul / tatăl era Ker / Gher - cu înţelesul propagat la Vikingi, Români, etc. de “Cer” - şi femeia / mama era fertila Ghe / Gaia, Zeiţa Pământului, progenitura lor fiind astfel (din alăturarea numelor) Ker-Ghe = Gherga; cele 2 adoraţii arhaice ale elementelor generatoare “Cer” şi “Glie” / “Pământ” erau consolidate din vechime prin forme reale umane, din aceeaşi familie: ancestral, omenirea şi-a legat credinţele atât de feminina glie, cât şi de masculinul cer (în străvechea idee că “femeia îşi lua om”, istoricul Român Nicolae Densuşianu 1846 - 1911 - cu care cel mai mare poet Român, Mihai Eminescu 1850 - 1889, a fost prieten - a consemnat că partenerul ei era “un bărbat cu înalte sentimente de dreptate, mare binefăcător, adânc instruit în cursul astrelor”). Trebuie ştiut lingvistic că pe timpuri nu se utilizau termeni specifici pentru culori, ci erau evocate proprietăţile cromatice din natură, prin cuvinte ca de exemplu culoarea cerului (alb-albastru), culoarea frunzei (verde-galben), etc.; albul pur şi intens aparţinea celor care urcau spre piscul universului, fiind o concepţie arhaică, strâns legată de anumite practici Yoga. Astfel, după înfăţişarea nocturnă a cerului, Ker a căpătat înţelesul Altaic de “înălţat” dar şi de “negru”, de unde a derivat Krişna în India, Kara în Turcă, ş.a. / după cum indică Dicţionarul Indo-European; e de remarcat - ceea ce a observat şi filozoful Vasile Lovinescu 1905 - 1984 - că timpul ulterior existenţei Mamei Gayatri, dat de Civilizaţia Ghaggar, a devenit Kali-Yuga / adică “Era Neagră”, în reverberaţie cu Kilimanjaro 3,04 lat. S, 21,12 long. E / Kaliman-Gearo (cel mai înalt munte African, de lângă care se alimentează Nilul, cel mai lung fluviu al globului), respectiv denumirile munţilor Căliman şi Caraiman din spaţiul Român, unde partenerul ei se numea Caloian. De altfel, prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar în NV Indiei, a împărţit viaţa Pământului în cicluri de dezvoltare umană începând cu o perioadă de maximă înflorire denumită Era de Aur, urmată de Erele intermediare de Argint şi Bronz, până la Era de Fier sau Întunecată, caracterizată de decăderea valorilor morale şi de materialism (aceea fiind prelungită până în prezent). Studiile psihologice contemporane au confirmat că în vechime percepţia umană era foarte diferită de cea actuală, ea incluzând realităţi subtile (ca lumi paralele, entităţi divine, etc.) estompate acum, în civilizaţia modernă.
Detronarea Marii Zeiţe-Mamă, manifestată odată cu sfârşitul Epocii Pietrei, a fost mai ales din cauza apariţiei primelor localităţi: femeile erau implicate în menţinerea unităţii de bază a societăţii - gospodăria - iar bărbaţii s-au dedicat îndeplinirii altor sarcini, între care apărarea familiilor şi proprietăţilor; atunci între Siberia şi Dunărea inferioară s-a şi răspândit o cultură ce a întrerupt continuitatea tradiţiei Europene, caracterizată prin Gorga-ne / Kurga-ne (cu monumente funerare numeroase în România şi Bulgaria, ca de exemplu pe Bazinul Argeşului la Ghergălăul Mare în Valea Argovei / Vlădiceasca 44,41 lat. N, 26,07 long. E din judeţul Ilfov, la Ghergălău / Gorgana în Radovanu 44,12 lat. N, 26,31 long. E din judeţul Călăraşi, ş.a.), ce printre altele a adus de pildă meiul din Asia dar şi un stil de viaţă diferit, determinând tranziţia la Epoca Bronzului în Europa.
 |
| Banatul înaintea regularizării râurilor |
În Banatul Epocii Pietrei era un decor antropomorf feminin, cu indicarea constantă a punctelor cardinale, într-un univers al întâlnirii Cerului şi Pământului, ca temă esenţială. Manifestările erau prin culoare, frumos şi armonie, geometria caracterizând orientarea între 4 direcţii - sus, jos, dreapta, stânga - corespunzând celor 4 elemente fundamentale pe atunci, adică cer, glie, spirit şi suflet. Olarii pe timpuri, fiindcă preluau lutul din pământ, aveau în societate o poziţie specială iar mătăniile - prin atingerea gliei / pământului cu fruntea - obiceiul de a săruta Mama Pământ sau de a păstra în casa mutată altundeva o bucăţică de pământ din patrie / vatra sacră, etc. n-au rămas decât manifestări ale străvechii veneraţii ale Marii Mame. (Din cele mai vechi timpuri, vatra a fost sufletul casei, locul sacru pus sub incidenţa strămoşilor familiei; în general, femeile îngrijeau menţinerea focului: vatra era legată de pregătirea hranei şi ca atare funcţiona drept centru vital / vatră avea nu numai fiecare casă, ci şi fiecare aşezare, locul unde se desfăşura viaţa religioasă şi se ţineau adunări, incluisv judecăţi). Academicianul Român Bălăceanu Stolnici - descendent din blondul / “bălanul” ban Gherghe din secolul XVII - s-a preocupat de aceste teme: “Pământul sacralizat era privit cu dragoste şi grijă. A fost o vreme când nu era îngăduit să-l vatămi, să-l răneşti, în nici un fel, aşa cum Mircea Eliade a citat din unele recomandări în vechi texte Indiene. Apariţia agriculturii a schimbat mult poziţia pământului în panteonul religios neolitic şi apoi istoric. Pământul / Glia, ca Zeiţă Mamă, a trecut pe un plan secundar (ca şi Cerul). În loc au apărut zeităţile agricole ce s-au integrat în alt sistem sacru, impus pe măsură ce păstorii nomazi au trebuit să cedeze în faţa cultivatorilor sedentari. Astfel, s-a impus o nouă viziune asupra periodicităţii vieţii cosmice, fiind adusă în atenţia vieţii sacre fenomenul regenerării vegetale, ceea ce a determinat folosirea unor păpuşi cu caracterizare sexuală evidentă, rituri speciale agrare, cu dansuri sacre / dansatorii fiind stropiţi cu apă, etc. Spaţiul subteran avea conotaţie de mister şi de sacru, peşterilor - mult căutate pentru locuit - fiindu-le atribuite şi asemănarea cu uterul. Minerii prin extragerile din măruntaiele pământului aveau o contribuţie magică, înaintea operaţiilor fiind supuşi unor practici de purificare ca rugăciuni sau abstinenţă (ceea ce conferea mineritului o caracteristică sacerdotală) iar preluarea minereurilor de către metalurgişti şi prelucrarea lor cu ajutorul focului în acţiuni demiurgice de transformare au dus la considerarea operatorilor cuptoarelor ca magi, iniţierile în profesie fiind prin ceremonii misterice. Rocile prin strălucirea şi coloritul lor s-au impus imaginaţiei oamenilor, care le-au atribuit diferite puteri supranaturale, multe dintre ele jucând un rol religios deosebit. Piatra a mijlocit legătura dintre om şi divinitate, între cer / Ker şi pământul Gea care s-a maturizat. De aici obiceiul de a plasa o grămadă de pietre în punctele considerate ’centrale’ prin culturile megalitice, operaţiuni realizate cu mare efort, ceea ce denotă importanţa lor deosebită. Sunt structuri tulburătoare. S-a spus că energia din pământ urcă prin ele şi se amplifică într-un fenomen de rezonanţă, unii localnici susţinând că la anumite monumente sunt nopţi când aud pietrele ’cântând’ (efecte sonore sunt şi când vânturile se abat asupra lor ori când erau încinse cu foc ritualic puternic, de unde conceptele de pietre vibrante sau de cântecul pietrelor). Piatra a mai fost folosită ca strajă sacră a drumurilor - de marcaj a lor - sau ca strajă funerară prin lespezile legate de cultul morţilor”. E de remarcat că în actualul spaţiu Românesc - inclusiv Banat - metalurgia a fost cea mai avansată din lume până în Antichitate: de pildă, cuiele de fier ale Geţilor n-au ruginit până azi - deoarece erau acoperite cu un strat de magnetită - în Europa calupurile lor de fier fiind aproape duble decât ale Romanilor (care nu puteau topi în cuptoarele lor bucăţi aşa mari ca ale Geţilor), etc. / în vechiul Egipt, magnetul era“metalul lui Horus”. În 2003, Basarabeanul Andrei Vartic a scris: “Megieşul este proprietarul testamentar al pământului pe care locuieşte în baza vechii legi a strămoşilor. Termenul face trimitere la zeiţa pământului Geia, o mamă primordială omologată din cele mai vechi timpuri cu Glia. Megieşul este termenul cel mai important care denumeşte pe locuitorul liber, sedentar, păstor şi agricultor, al satului medieval românesc şi este cea mai fundamentală mărturie a existenţei vechiului drept valah. Termenul românesc ’megieş’ este format din radicalul ’megie’ şi sufixul ’eş / ş’; ’Megie’ la rândul său e o structură din două componente - Me şi Gie sau Me şi Gia. Or, la vechile popoare balcanice şi carpato-dunărene, Ge, Geia, Gaia, Glia era ’personificarea feminină a Pământului, una dintre divinităţile primordiale’ (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală). Sintagma ’Me Gie’ transformă prefixul termenului ’megieş’ în prenume, în ’al meu’, ’me gie’ însemnând ’glia mea’, ’pământul meu’, care, cu certitudine, desemnează o lege încă şi mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor - Geia mea, Zeiţa mea principală. Urmele viguroase ale acestei zeiţe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean şi carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază. Sentimentul primordial, sedentar, casnic al apărării ’gliei mele’, lăsat moşilor şi strămoşilor de zeiţa primordială Ge, adică legea ’pământului meu’, omologată cu dreptul valah / ’Jus Valachum’, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-şi însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoşeşti ale pământului. Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ei popoare sedentare - asemeni românilor / valahilor - care trăiau după legea veche a megiei strămoşeşti, a ’gliei mele’, a ’pământului meu’ şi care, apărând cu străşnicie ’glia lor’, apărau şi zonele pe care le controlau politic nomazii. Unirea sfaturilor de megieşi în baza vechii legi a pământului - ’Me Gie’ / ’Glia mea’ - a dus la formarea ţărilor române. Gardurile moşiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite ’megii’, moşii patriarhali reprezentând mai repede urma asimilării indo-europenilor de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile şi porţi impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol şi cel casnic, în special masa şi scaunele, casa cu fundament şi focul din vatra construită temeinic, sunt de origine sedentară foarte veche şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii (ca şi ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene şi balcanice, ca cel mai vrednic animal de străbatere a distanţelor mari în timpurile vechi şi zeificarea bourului, a unui veritabil animal agricol şi casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunităţi neolitice erau sedentare şi trăiau după legea sedentară a ’gliei mele’, însemnată şi cu stâlpi (beţe, ’beth’-uri), cu pietre încrustate şi cu garduri (ca la mărgineni) dar şi cu troiene gigantice de pământ. Nu exista nici o raţiune la popoarele nomade să-şi însemne hotarele cu ’troiene’. Nu exista nici o raţiune la aceleaşi popoare să-şi însemne hotarele cu ’brazde’ (ca ’brazda lui Novac’) trase de pluguri cu 9 boi. Tocmai faptul că au trăit ’cuminţi’, fără a ameninţa hotarele altora, în baza vechii legi a pământului, le-a dat posibilitate românilor să se menţină pe vechile lor moşii, transmise pentru folosinţă veşnică de moşii şi strămoşii lor”. (E de observat că în aceeaşi logică lingvistică se mulează şi cuvinte ca “Măgură” - pentru movila mare izolată - sau “Maghiar”).
De-a lungul vremurilor şi în diverse locaţii din spaţiul Gherga, divinitatea iniţial decriptată în Epoca Pietrei - de exemplu în Banat între mileniile VII î.C. şi V î.C - de la Ker-ga de către Pelasgi până la Ki-ri-ke / Kirkae (prin armonizarea dedusă a semnelor cu sunetele), a cunoscut denumiri, derivări şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de ea, după cum au observat savanţii, între care şi arheologul Turc Osman Doganay în 2007, ca de exemplu apariţiile notate în scris, pe măsura răspândirii sale, alfabetic: Artemis / denumirea Anatoliană, mileniul I î.C., Aşera, Hebat / în Canaan, mileniul II î.C., Circe, Cybebe, Cybele, Sibila / la Romani, mileniul I î.C., Diana / denumirea Romană a lui Artemis, Gaia, Gheia/ la Greci, mileniul I î.C. (Gaea în Greacă = Terra în Latină), Gayatri la Indieni, mileniul IV î.C., Gherghiţia / la Cariani, mileniul I î.C., Hathor, Isis, Maat / la Egipteni, mileniul III î.C., Hecate, Hekabe / la Troiani şi Traci, mileniul II î.C., Ida / în N Indiei, mileniul VII î.C. şi Anatolia, mileniul III î.C. (Il la Finezi şi Ilu la Basci), Iştar / la Babilonieni, mileniul III î.C., Kirke / la Eleni, mileniul II î.C., Kubaba / la Sumerieni, mileniul III î.C., Lilith / la Evrei, mileniul II î.C., etc. (Marea Zeiţă a fost onorată de foarte mulţi oameni pentru foarte mult timp, din motive care ţin de natura umană), uneori cu suprapuneri, confuzii ori despărţiri ale rolurilor, ca de exemplu la Egipteni între Hathor şi Isis, la Eleni între Gheia şi Rhea, ş.a. / de exemplu, studiile arhivarei Americane Alyssa Hagen fiind evidente; metamorfozele sale pot fi grupate ca reflectând aceleaşi caracteristici generale - Gherga constant apărând printre primii ei susţinători - semnificaţiile cultice fiind specifice populaţiilor respective. E de observat că în compunerea numelui Gherga, similar cum construcţia Ki-Ri / K-R a devenit Ker, comprimarea pentru urmaşi a numelor părinţilor a fost că lângă Cer / Ker s-a alăturat forma simplă pentru Pământ / Ga, adică prefixul de la Gaea - Gayatri la vechii Indieni, Gaia la vechii Greci - şi nu diminutivul Marii Mame Pământ Il / Ida (nuanţa derivată în mileniul VII î.C.); urmaşii au evidenţiat astfel, prin comprimare, fuziunea numelor părinţilor, în modul cel mai popular, consolidat până astăzi ca Gherga. Geneza neamului Gherga şi geneza numelui Gherga s-au împletit strâns în aceiaşi timpi istorici şi în aceleaşi spaţii geografice, din punct de vedere religios începând sacru şi continuând profan. În 2005, cercetătoarea Olimpia Prună a scris: “La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mai mari. Pe toate spaţiile unde au vieţuit Pelasgii este prezentă din vremuri Ciclopice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele Sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, aceasta păstrează caracterul religios unde ’stâlpul legendar al cerului’ are totdeauna alături un profil uman, întâlnit cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboree. Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri Pelasge decorate cu scaune de piatră, portice şi înconjurate cu blocuri enorme de piatră. Acele altare situate pe vârfurile munţilor au fost agorele primitive şi uriaşe din ţara cea sfântă a religiei Pelasge de la Istru / Dunăre. Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman; acesta este altar şi tron zeităţilor, începând cu Gaea, divinitate majoră care a transmis în calitate de Mamă Glie - mamă a naturii şi a morţii - principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută prin sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile Gete, susţinea Strabon. Cultul Zeiţei Gaea - deţinătoarea merelor de aur din grădina sacră - a fost răspândit de veritabili apostoli feminini (profete, preotese), pe meleaguri unde aceasta a devenit Bendis, Dakia, Demetra, Iana, Latona, Romula, Vesta, ş.a; între ele s-a evidenţiat Sibila Eritreia (adică roşcată), care a cultivat cultul Mamei Mari în sanctuarele Pelasge Mediterane, în Balcani, Libia, Egipt, Palestina, Siria. ’Femeia străină cu cartea în mână’ a devenit o importantă misionară şi în Imperiul Roman. De la începuturi şi până acum, mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul Marii Zeiţe cu cel al bătrânei, babei. În ’Ţara Soarelui’ - spaţiul Românesc - s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă: regina - reprezentanta soarelui pe pământ - a celei mai vechi societăţi teocratice, paşnică şi creatoare; aici s-a născut scrierea, legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, cel mai vechi cod de legi şi cel mai vechi folclor. Kogaionul era consiliul preoteselor care o slujeau pe Gaea, discipolele răspândindu-i cultul în toate colţurile lumii Pelasge; deşi îşi avea sălaşurile la început pe înălţimi, Kogaionul nu era un munte în sens geografic (în fiecare casă, Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare-răsare), fiind sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe: el a fost sfatul slujitoarelor cultului Gaiei, ce a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, conturat şi întărit ca ’sfatul înţelepţilor’. Kogaionul a urcat pe munţii mari, unde oamenii se închinau divinităţii, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducători în momentele cruciale ale existenţei, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei; el a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe, unde se afla nelipsita coloană: simbolul contopirii Cerului cu Pământul”. Prin verticalitatea sa, coloana / columna simboliza ascensiunea, legătura dintre Cer şi Glie / Pământ, depăşirea condiţiei terestre; ea împrumuta simbolismul şamanic al arborelui vieţii şi al axei lumii. Încadrate în porţi sau aşezate la hotare, coloanele marcau “limita”: trecerea de la o lume la alta, graniţele lumii cosmicizate; izomorfă coloanei vertebrale a omului - în plan spiritual - coloana marca etapa afirmării de sine a personalităţii, punând în evidenţă tăria de caracter şi sacrificiul de sine, fiind un simbol al virilităţii masculine: ca întruchipare a forţei zeilor şi eroilor, era simbolul victoriei. Incantarea Kirke / Circe a fost până în Evul Mediu / de pildă, Giordano Bruno (filozof Italian ars pe rug de Inchiziţie, care afirma că materia e spirit şi spiritul e materie), i-a dedicat prima sa lucrare, în 1582; memoria ancestrală a primei divinităţi a rămas activă până în prezent - prin cei care i-au purtat numele şi au venerat-o de-a lungul timpului - Ghergane dispărând, ci existând şi actual / remarcat din cel mai mare trecut.
Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .
Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:
duminică, 1 aprilie 2012
Comoara de la Rădeni : cele trei vase de aur
Trei vase de aur, despre care se crezuse iniţial că sunt din bronz, au intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie Piatra-Neamţ în anul 1978, când s-a observat că de fapt
fuseseră realizate din metal preţios, fiind o descoperire deosebită de acest tip de pe teritoriul României.
Vasele sunt confecţionate dintr-o foaie de aur
destul de subţire. Gâtul este evidenţiat de restul artefactului printr-un prag bine
delimtat. Toartele sunt trase din marginea vasului şi prinse în două
nituri de corpul acestuia.
Decoraţiunile sunt fie din nervuri mediane, fie (la una din ceşti) romburi haşurate alternativ, precum o tablă de şah.
Tezaurul de la Rădeni se aseamănă cu descoperiri de la Vălcitra (Bulgaria) şi Kryzovlin (Ukraina), fiind datate ca aparţinând secolelor XII-XI înainte de Hristos.
Aceste vase de aur se pare că au aparţinut culturii tracilor nord-dunăreni, demonstrând nivelul de civilizaţie la care evoluase populaţia de la est de Carpaţi la sfârşitul mileniului III î.Hr.
 |
| Tezaurul de la Rădeni. ( Sursa: neamt.ro ) |
Un topor de luptă şi unelte de gospodărit vechi de peste 4000 de ani, descoperite cu detectorul de metale în România
Anul 2012 a inceput promitator pentru detectoristii din Romania, mai ales pentru domnul Ştefan.
Acesta a descoperit aceste superbe artefacte din poza de mai sus in doua zile de detectie.
In prima zi a descoperit doar unul (primul din stanga) care reprezinta un topor din gama celturi, din bronz, vechi de aproximativ 4000 – 4500 de ani la adancimea de 15 cm. Aceasta descoperire extraordinara l-a motivat pe entuziastul detectorist sa îşi continue căutările şi a doua zi a scanat o suprafata mai mare de teren din acea zona, circa 2000 mp.
Rezultatele au inceput sa apara, inca doua topoare cu disc si o dalta au iesit la suprafata, toate trei au fost gasite in acelasi loc la adancimea de 55 cm si sunt din acelasi material ca primul topor, din bronz.
Spre deosebire de primul, care este un topor de lupta, celelalte sunt unelte de gospodarit. Zona unde acesta a efectuat detectia nu este o zona protejata national. Acesta a mers la muzeul din Valcea si a predat obiectele incadrandu-se in termenul de 72 de ore conform legilor din Romania. Dupa spusele acestuia obiectele pe care le-a predat reprezinta 40% din totalul obiectelor de genul pe care muzeul le detine la ora actuala. Arheologii s-au deplasat alaturi de domnul Stefan la locul descoperirii pentru a preleva cateva probe. Acestia au fost de parere ca aceste trei unelte au fost ingropate impreună, in urma unui ritual.
 |
| Procesul de predare – primire incheiat intre domnul Stefan si arheologii de la muzeu |
Acest articol este preluat cu acordul şi de pe site-ul partener http://salveazaistoria.wordpress.com/ .
Citiţi mai multe articole intereseante pe acel site, accesând link-ul de mai sus.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)