Au trecut aproape doua milenii de cand Traian si cele 13 legiuni ale sale reuseau sa implineasca visul cel mai indraznet al Romei antice, acela de a captura aurul regilor daci. Un vis maret, nascut din ambitiile marelui Cezar, despre cea mai mare comoara a antichitatii dar si despre pazitorii acesteia, temutii razboinici ai lui Zamolxis. Cat de mult si-au dorit imparatii Romei acest trofeu si cat de mare a fost pretul pe care au trebuit sa-l plateasca pentru a-l avea, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.
Ar fi fost greu de imaginat ca legendele despre impresionantul tezaur dac, care circulau acum mai bine de doua milenii, sa ii fi lasat reci pe monarhii celui mai mare imperiu al antichitatii. In fond, nu Traian avea sa fie artizanul ideii de a supune Dacia. Nu avea sa fie nici macar Domitian, primul imparat roman care va intreprinde campanii de amploare la nord de Dunare, ci insusi Cezar, cel care ii va preceda pe cei doi cu aproape un secol si jumatate.
Nu vom sti probabil niciodata cum ar fi aratat istoria daca in anul 44 i.H., Cezar ar fi apucat sa isi puna in aplicare planul de cucerire a imperiului condus pe atunci de Burebista. Rivalitatea dintre cei doi colosi ai antichitatii era de notorietate si, nu odata, monarhul dac isi crease aliati printre cei care se opuneau, intr-un fel sau altul, imparatului roman. Sprijinirea regelui part, Mitridades, in campaniile impotriva Romei; sustinerea acordata rascoalei dalmate de pe tarmul Adriaticii sau trupele trimise in ajutorul lui Pompei in razboiul civil din inima Cetatii Eterne, au fost, cu siguranta, motive suficiente pentru a-i atrage lui Burebista ura neconditionata a lui Cezar. Asta cu atat mai mult cu cat Pompei nu se sfiise in a se lauda in fata Senatului cu ajutorul substantial, constand in bani si trupe, primit din partea „prietenului sau personal”, gest considerat mai mult decat ofensator de catre cei care vedeau in Roma, liderul incontestabil al lumii antice.
Ciocnirea inevitabila dintre cele doua mari imperii nu va mai avea insa loc, ambii conducatori sfarsind, paradoxal, in acelasi an si in acelasi mod. Se spune ca in momentul asasinarii sale, Cezar mobilizase deja in Macedonia peste 40.000 de legionari in scopul invadarii Daciei, numar dublu de soldati fata de cel care ii fusese suficient pentru a supune Galia.
Uciderea lui Burebista de catre nobilimea separatista si dezmebrarea imperiului creat de acesta in cei aproape 40 de ani de domnie nu va insemna, insa, renuntarea dacilor la lupta impotriva expansionismului roman. Preluata initial de preotul Deceneu si apoi de regele Duras, cea mai mare parte a fostului imperiu dac se va stabiliza si chiar va atinge un nivel superior de dezvoltare fata de cel atins sub Burebista.
Campaniile lui Domitian si ascensiunea lui Decebal
Pretextul pe care il astepta Roma pentru a porni o campanie majora in Dacia nu avea sa se lase prea mult asteptat. Hartuit permanent de incursiunile romane in Dobrogea, regele Duras va traversa Dunarea in anul 86 si va anihila fortele imperiale intr-o batalie care a culminat cu uciderea guvernatorului Opius Sabinus.
Acesta era si motivul asteptat de imparatul Domitian (81-96 e.n.), cel care un an mai tarziu va mobiliza nu mai putin de cinci legiuni, sub conducerea generalului Cornelius Fuscus, intr-o campanie de o amploare nemaintalnita impotriva dacilor.
Avea sa fie o decizie pe care Roma o va regreta amarnic. In lupta dintre armatele imperiale si trupele dace conduse de tanarul nobil Diurpaneus, primele aveau sa fie practic decimate in trecatoarea de la Tapae (azi Turnul Rosu). Insusi Fuscus avea sa cada victima atacului furibund al asa-zisilor barbari de la nordul Dunarii. Victoria categorica a dacilor il va propulsa pe Diurpaneus in functia de rege al Daciei, si ii va aduce cognomenul de Decebal, „cel viteaz cat zece” sau „zece ursi”.
Privit ca un semizeu printre semenii sai, Decebal ii va infrunta din nou pe romani, in 88 e.n., in acelasi loc in care ii invinsese cu numai un an inainte. Batalia avea sa fie insa invaluita in mister. Desi romanii au pretins victoria, actiunile care au urmat razboiului aratau clar un cu totul al invingator. Domitian va fi nevoit sa platesca tribut noului rege dac pentru a asigura linistea imperiului, intr-o decizie umilitoare si fara precedent in istoria Romei de pana atunci.
Declinul economic al Cetatii Eterne a carui salvare parea sa vina numai prin capturarea aurului dac, avea sa mai astepte inca 13 ani, pana la ascensiunea lui Traian pe tronul imperial.
Dacia - obsesia Romei
Devenise deja evident faptul ca un conflict major intre cele doua puteri era inevitabil si ca acesta nu se putea sfarsi decat cu distrugerea uneia dintre ele. Constient de acest lucru, Decebal va mobiliza o armata de nu mai putin de 140.000 de razboinici daci, careia i se alaturasera inca 20.000 de aliati din triburile germanice si sarmate. Acesta va recruta chiar si dezertori latini, intr-un gest sfidator la adresa Romei, si va porni o campanie in forta impotriva stabilimentelor romane de la sudul Dunarii.
Confruntarea dintre Roma si Dacia va incepe in anul 101, intr-o mobilizare nemaintalnita a fortelor imperiale, al caror numar record atingea 150.000 de legionari. Era cert ca razboiul care tocmai incepuse nu era nici pe departe asemanator celor care avusesera loc pana atunci. Conflictul care dura de aproape un secol, aurul dacilor si cutezanta acestora de a se opune celui mai mare imperiu al vremii, aveau sa duca la o infruntare de proportii epice al carei final nu putea fi decat unul devastator.
Ambele armate se vor vedea antrenate intr-un razboi cu totul nou, in care strategiile de lupta si armele folosite reprezentau culmi ale tehnologiei la acea vreme. Departe de a fi niste barbari, asa cum erau considerati la Roma, dacii aveau sa ingrozeasca legiunile romane prin indarjirea si ferocitatea de care au dat dovada.
Carnagiul de la Adamclisi
Prima ciocnire dintre dacii condusi de Decebal si trupele imperiale aflate sub comanda lui Traian avea sa se dea in locul ales de regele dac, Tapae, acelasi loc in care avusesera loc si razboaiele impotriva lui Domitian. Desi iesiti castigatori, romanii aveau sa resimta din greu furia dacilor si efectele devastatoare lasate de armele acestora, celebrele falxuri (arme asemanatoare unor coase care, in mainile unui razboinic incercat, puteau produce rani groaznice). De altfel, in cel de al doilea razboi dacic, armurierii latini aveau sa schimbe total armurile legionarilor, tocmai pentru a putea face fata teribilelor sabii inamice.
Raspunsul lui Decebal va fi unul neasteptat, atacand trupele romane stationate la sud de Dunare, cu scopul de a opri inaintare lui Traian catre Sarmizegetusa si de a-l sili pe acesta sa isi imparta trupele pe doua fronturi. Ceea ce avea sa urmeze va fi probabil punctul hotarator al luptei dintre cele doua mari puteri ale lumii antice.
Renumit pentru capacitatea sa de a intinde capcane dusmanilor, regele dac va incerca atragerea armatei imperiale, in iarna anilor 101-102, la Adamclisi, in Dobrogea, acolo unde ar fi trebuit sa inconjoare si sa distruga definitiv legiunile lui Traian. Planul sau prevedea ca toata cavaleria daca, sprijinita de temutii catafractari sarmati, sa traverseze Dunarea pe gheata in spatele armatei romane, inchizand practic, cercul format de trupele deja campate la Adamclisi. Deznodamantul avea sa fie unul neasteptat, gheata cedand sub greutatea cailor, moment in care peste 6000 de cavaleri daci aveau sa isi gaseasca sfarsitul in apele inghetate ale Dunarii.
Lipsiti de aportul cavaleriei, dacii se vor antrena intr-o lupta fara sorti de izbanda, care se va transforma intr-un adevarat carnagiu. Pierderile vor fi imense de ambele parti, zeci de mii de soldati gasindu-si sfarsitul intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale intregii campanii daco-romane.
De altfel, Traian va construi la Adamclisi, in anul 109, un monument in cinstea celor cazuti atunci, monument pastrat pana in zilele noastre.
Falxurile dace si catafractarii sarmati
Despre falxurile dace se spune ca ar fi fost unele dintre cele mai distrugatoare inventii ale antichitatii. Soldatii romani invatasera repede sa le respecte si sa se tine deoparte din fata lor. Practic, arma dotata cu un maner lung de lemn sau de os, care trebuia tinut cu ambele maini si care prezenta un tais curbat ce ajungea si la 60 de centimetri lungime, era capabila sa despice chiar si cele mai rezistente scuturi legionare. Lama de fier era prevazuta uneori si cu striatii sau canale care sa permita curgerea sangelui. In mainile unui razboinic priceput, o astfel de arma putea decapita sau amputa membrele inamicilor dintr-o singura lovitura. De altfel, se pare ca dacii le utilizau, de obicei, in prima linie, acolo unde creau brese in randurile inamice si unde puteau contracara chiar si sarjele cavaleriei.
Aprecierea romanilor pentru asemenea arme a fost evidenta, mai ales ca la Roma, falxurile erau vandute ca trofee contra greutatii lor in aur; un singur exemplar putand cantari chiar si 10 kilograme.
Un alt atu al dacilor in lupta contra romanilor l-au constituit temutii catafractari. Veritabile tancuri ale lumii antice, cavalerii sarmati, originari din stepele de la nordul Marii Negre intrau in lupta echipati cu zale de fier care acopereau atat calul cat si calaretul, moda care va fi reluata, sute de ani mai tarziu, de luptatorii Evului Mediu. Nimic nu putea opri atacul acestor calareti innascuti, desi greutatea armurii se dovedea de multe ori un inconvenient in lupta de aproape.
Victoria romana si destinul tezaurului dacic
Silit sa ceara pace dupa infrangerea de la Adamclisi, Decebal va folosi timpul ramas pentru a se pregati de cel de al doilea razboi contra Romei. Fapt deloc intamplator daca ne gandim ca Traian facea acelasi lucru, pacea semnata intre cei doi nefiind decat un armistitiu de scurta durata.
Campania romana din anii 105-106, avea sa aduca sfarsitul statului dac, odata cu distrugerea complexului de fortificatii din Muntii Orastiei, inclusiv a capitalei Sarmizegetusa si sinuciderea regelui dac. Istoricii romani ai vremii nu vor trece cu vederea salbaticia romanilor, cei care vor distruge din temelii orice asezare daca si care vor masacra populatia pana acolo incat ar fi supravietuit numai 40 de oameni. Cu toate acestea, istoricii subliniaza ca, mai degraba, insemnarile privind putinii supravietuitori se refera, de fapt, la nobilimea daca, nicidecum la intreaga populatie de la nordul Dunarii.
Se spune ca romanii ar fi descoperit tezaurul dacilor, insumand 165 de tone de aur si o cantitate dubla de argint, ascuns sub albia unui rau, acolo unde Decebal incercase intr-un gest disperat, sa il ascunda din fata invadatorilor. Captura avea sa fie folosita de Traian pentru reconstructia Romei, pe care o va aduce la cel mai inalt grad de dezvoltare din intreaga ei istorie. Succesul avea sa fie sarbatorit cu un fast nemaintalnit de pe vremea lui Cezar: nu mai putin de 123 de zile de jocuri si recompense banesti substantiale pentru fiecare cetatean roman. De altfel, atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat denumirea de „dac” devenise, in timpul sangeroaselor spectacole din arena, sinonima cu cea de „gladiator”.
Noua provincie romana, asa numita Dacia Felix, nu va cunoaste insa pacea nici dupa asimilirea in marele Imperiu Roman. Numeroasele rascoale ale localnicilor, precum si aparitia primelor valuri de popoare migratoare, vor determina Roma sa renunte oficial la cea mai bogata provincie a sa in anul 271, desi separarea se pare ca avusese loc, neoficial, mult mai inainte.
Povestile despre aurul lui Decebal au continuat sa existe insa pana in zilele noastre, si nu odata au aparut relatari despre descoperirea unor comori dacice. Ca o ironie trista a sortii, lupta pentru tezaurul regelui dac inca mai continua, o lupta surda intre autoritati si cautatorii de comori.
Sursa:http://www.descopera.ro/cultura/2422581-dacia-obsesia-romei
Crezi ca aurul a fost adevaratul motiv al razboaielor dintre daci si romani? Spune-ti aici parerea despre aceasta ipoteza!
