luni, 27 decembrie 2010

Comoara de la Pietrele Doamnei, muntii Rarau

Nicolae Gane, prozator, poet, memorialist, eseist, traducător, membru al cercului "Junimea , s-a născut la data de 1 februarie 1838 în orașul Fălticeni, fiind descendent al unei vechi familii boierești, fiul postelnicului Matei Gane și al Ruxandrei Văsescu. Astazi va prezentam o scriere a acestuia, o lucrare din care rezulta clar legenda unei comori, cea ingropata de o domnita, pentru a proteja odoarele in fata atacurilor turcilor.


Pietrele Doamnei inalte de 70 metri se afla la o altitudine de 1634 m, la mica distanta de cabana Rarau. Impreuna cu zona inconjuratoare formeaza o rezervatie complexa (890 ha) care atrage an de an numerosi iubitori ai naturii. Peisajul salbatic, formele bizare ale stancilor au invaluit aceste locuri in aburul misterios al legendelor.

Legenda locului precizeaza ca pe la anul 1541, in cea de-a doua domnie a lui Petru Rares, ajungand aproape de culmile Raraului (care pe atunci se numea Todirescu), domnitorul si-ar fi lasat aici sotia, fiul si o parte din avere. Tatarii care au atacat pestera comorilor, nu au reusit sa patrunda in ea, deoarece o gramada de bolovani s-a prabusit asupra lor, ingropandu-i.

Asa a scapat familia domneasca de navala tatarilor, dar cu pretul bogatiilor ce au ramas inchise pentru totdeauna in maruntaiele pamantului. Asa ca oamenii de pe aceste meleaguri i-ar fi spus de atunci Todirescului Rarau (de la numele domnitorului), iar stancile care au ajutat-o pe doamna sa scape cu viata au fost numite Pietrele Doamnei. Aparent inaccesibile, Pietrele Doamnei au fost escaladate pentru prima data in 1921. Mai tarziu, nu putini au fost cei care s-au catarat impinsi de dorinta teribila de a fi martorii unui rasarit de soare vazut de la o inaltime de 1648 m.

Dar sa citim povestirea...

Întovărăşit de-un călăuz din Dorna, tânărul Costin se urca pe muntele Rarău, care este unul din cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. Deasupra Rarăului stau clădite două stânci gigantice numite Pietrele Doamnei, înnegrite de timp, sfâşiate de furtuni şi care, văzute pintre neguri, cu turnurile lor fantastice, samănă a fi un palat zidit în lumina aerului.

Atras de frumuseţa acelor stânci, Costin se urca încet şi greu în urma călăuzului pe o potică strâmtă unde abia găsea destul loc spre a-şi aşeza piciorul, având în dreapta muntele ce se înălţa ca un zid deasupra capului său, şi la stânga o prăpastie fioroasă, în fundul căreia se zărea şerpuind Bistriţa mică, ca o cordea. Cu cât înainta, cu atât coasta devenea mai răpede şi mai obositoare. Cărarea se strâmta din ce în ce mai mult şi pe une locuri dispărea cu totul.

Era în luna lui august.

Aerul răcoros şi parfumat ce se râdica din sânul codrilor îi străbătea adânc în piept şi ochii săi alergau rătăcind din loc în loc, privind când figurile bizare ale stâncilor, când cursul împletit al Bistriţei, când şesurile întinse şi aurite ce se zăreau dincolo de munţi la marginea orizontului.

Trei oare şi jumătate Costin urcase mereu la deal şi căldura soarelui începuse a-i acoperi fruntea de sudoare.

— Domnule, îi zise călăuzul desfăcându-şi traista cu merinde, te văd cam ostenit; gustă ceva din vinul ista să mai prinzi la putere, şi să ne grăbim pasul, ca nu cumva să fim siliţi să dormim la Pietrele Doamnei, cu liliecii şi stafiile.

— Ce, sunt stafii pe-acolo?

He, ba ce! Acolo nu-i loc curat, cică în toată noaptea se preumblă pe vârful Rarăului umbra domniţei care a botezat stâncile cu numele ei.

— Ai văzut-o vreodată?

— Să mă ferească Sfântul!

— Şi ce domniţă era aceea?

— Da mai ştiu eu, domnule! Se povesteşte din părinţi că, gonită de turci, ea s-a urcat pe Rarău şi a îngropat sub stânci toate odoarele ţării. De aceea se vede uneori acolo în miez de noapte o pară de foc galbenă ieşind din pământ. Când ai plecat de la câmp, n-ai venit aice pe valea părăului Suha?

— Ba da.

— Apoi n-ai trecut prin un sătuleţ care se cheamă Tabăra? [1]

— Am trecut.

— Ei bine, acolo se spune că s-a oprit tabăra turcească care gonea pe domniţa, şi de aceea satul a rămas cu numele de Tabăra. Apoi mai în sus, tot pe Suha, n-ai întâlnit un alt sat care se numeşte Iesle?

— Am întâlnit.

— Acolo cică erau ieslele călărimii domniţei care fugea de oastea păgânilor. Dar să mergem, domnule, că e târziu şi n-am gust să fac la noapte cunoştinţă cu ştima comorii.

— Ştii una, zise Costin surâzând, dac-am rămâne astă-noapte acolo sus la Pietrele Doamnei, să vedem şi noi para cea galbănă şi umbra domniţei?

— Ba zău, răspunse călăuzul jumătate serios, jumătate în glumă, ţi-ar trece prin minte să faci una ca asta?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După alte două ore de suiş, ei ajunseră pe vârful Rarăului, unde domniţa îşi îngropase comorile. În acest timp un fum alb şi umed începu a se ridica din fundul văilor şi în curând îmbrobodi toţi munţii cu un văl argintiu, din care răsărea, ca nişte verzi insule, numai culmile lor. Costin, care de pe înălţimea muntelui vedea la picioarele sale întinzându-se acest ocean de aburi, deasupra căruia razele soarelui scânteiau cu mii de colori, nu-şi putu stăpâni mirarea.

— A! cât e de frumos! strigă el.

— E frumos, nu-i vorbă, zise călăuzul, dar nu prea îndemănos. Ce dracu! adause el după o pauză, uitându-se cam cu îngrijire la ceri, de câte ori mă urc la afurisitele astea de pietre, trebuie să mi se întâmple câte ceva.

— Ce ţi s-a mai întâmplat?

— Într-un rând mi-a luat dracul pălăria din cap şi a aruncat-o în râpă; în alt rând mi-am sclintit un picior, ş-acuma o să ne prindă furtuna.

— Unde vezi furtuna?

— Ian uită-te colo hăt departe, spre dealul Măgurii.

— Ei bine?

— Nu vezi nourul cel negru cum vine ca un balaur peste noi? Vai de oasele noastre, dacă n-om da dos undeva; o să ne ducem după pălărie!

Ei se găseau acuma lângă stâncile uriaşe, numite Pietrele Doamnei. S-ar zice că Rarăul, cât e de mare, geme purtând pe spinare povara lor. Mâncate de şiroaie, brăzdate de fulgere, ele se desfac pe unele locuri în adâncimi întunecoase, în sânul cărora s-aude din când în când strecurându-se picăturile de apă ce izvorăsc din umezeala nourilor.

Costin privea cu sfială la stâncile ce-l apăsau prin măreţia lor şi iată că i se opriră ochii pe-un soi de vizunie, care se deschidea fioroasă la picioarele stâncilor şi mergea adânc în pământ.

— Ce este aceasta? întrebă Costin pe călăuz.

— Astă groapă n-are fund; se zice că merge până la măruntaiele pământului. Ea nu de mult s-a ivit, şi într-însa locuieşte stafia muntelui. Dar pentru Dumnezeu, domnule, să nu pierdem vremea! Furtuna ne grămădeşte din urmă, şi, dacă nu vrei să te dai hrană corbilor, haide iute la vale; cunosc un loc unde ne putem adăposti.

În adevăr, munţii luase o înfăţişare posomorâtă. Vălul cel întins de neguri se desfăcu în nenumărate pâlcuri, care, mânate de vânt, rătăceau şi se încrucişau în văzduh, întocmai ca nişte legiuni ce se pregătesc de luptă. Turmele împrăştiate pe plaiuri, simţind apropierea furtunii, alergau să caute adăpost, şi tălăncile lor sunau fioros prin freamătul codrului. Tunetul începu să clocotească în văi.

— O să mă jur să nu mai calc pe aici, murmură călăuzul, ia sama unde pui piciorul... Ţine-te de mine şi nu te prea uita în jos... Bine-mi spune tata că nu-i loc curat aice.

Costin, simţind pericolul, îşi grăbea paşii cât putea spre a ajunge mai curând la locul de scăpare. Fulgerele îi sclipeau pe dinaintea ochilor, şi nourii, spărgându-se într-un şuvoi de ploaie, umflară într-o clipă toate păraiele, care în cursul lor turbat luau cu sine pământ şi pietre şi le rostogoleau la vale.

De la un loc Costin nu mai putu face nici un pas înainte. Cărarea era ruptă în două. O râpă înfricoşată sta deschisă înaintea sa, prin care era cu neputinţă să treacă spre a ajunge la celalalt capăt de cărare. Atunci el se crezu pierdut. Având în faţă şi în stânga râpa, în dreapta zidul, obosit de osteneală, udat până la oase, el se încleştă cu amândouă mânile de-o rădăcină de brad şi se culcă la pământ.

— Fii mai verde, domnişorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. Ducă-se pe pustii ne-a tăiat drumul; dar bun e Dumnezeu! De-om trece de aici, suntem scăpaţi.

Şi, fără a pierde un minut, călăuzul scoase din traistă o funie lungă, legă pe Costin de-a curmezişul trupului şi luând celalalt capăt în mână îşi făcu semnul crucii şi apucă de-a dreptul pe păretele muntelui. Întreprinderea sa era din cele mai îndrăzneţe. Deasupra sufla furtuna aşa de puternic, încât ducea păserile de-a roata în aer, şi ameninţa când de când să-l răstoarne în prăpastie, dedesupt pământul năsipos şi ud îi luneca sub picioare, şi, cu toate aceste, el se urca mereu ajutânduse când cu piciorul, când cu braţul de fiecare ruptură unde putea să se sprijine, de fiecare bolovan, de fiecare creangă, până ce, în fine, ajunse pe coama stâncii. Apoi, răsuflându-se adânc, el începu a trage cu funia la sine pe tovarăşul său din vale!

— Ia sama şi nu te teme! strigă el.

Costin, văzându-se atunce râdicat în sus în mijlocul unei furtuni care urla a moarte în urechile lui, şi sprijinit numai în funie deasupra unei adâncimi de câteva mii de picioare, pe marginea căreia se legăna întocmai ca limba unui ornic, simţi tot sângele amorţindu-i în vine şi un văl negru i se puse pe ochi.

El pierdu conştiinţa de sine şi nu se trezi din ameţeală decât mult timp după ce călăuzul îl râdicase şi aşezase deasupra stâncii.

— Pe cât îmi aduc aminte, zise călăuzul, este aici o peşteră unde ne putem ocroti; apoi, uitându-se în dreapta şi în stânga: Ha! strgă el cu bucurie, iat-o!...

Atunci ei se coborâră cu încetul în peşteră unde abia era loc pentru amândoi.

— De-acum şezi jos şi vino-ţi în fire, căci prin mare şi grea cumpănă am trecut.

— Suntem oare scăpaţi? întrebă Costin, uimit de primejdiile prin care trecuse.

— Scăpaţi, buni teferi! Mulţumeşte lui Dumnezeu. Alţii au păţit-o mai rău decât noi.

— N-ar fi fost oare mai bine să fi rămas sus la Pietrele Doamnei în vreo crăpătură undeva, decât să ne coborâm aice?

— Doamne sfinte! Pesemne d-ta tot nu crezi că acolo sălăşluieşte Ducă-se pe pustii? La Pietrele Doamnei se încrucişază vânturile din toate părţile, şi ai fi zburat ca o frunză în văzduh, sau ai fi rămas turtit sub vreun bolovan cât casa, sau te-ai fi prăbuşit în fundul pământului, după cum s-a întâmplat lui Simion flăcăul, Dumnezeu să-l ierte, căci la vremi grele ca de-alde-aceste tivda Rarăului se clatină ca vârful unui copac.

— Ce fel s-a prăbuşit Simion?

— Apoi nu mă mai întreba, că-mi plânge şi acum inima în mine şi doar cât l-am sfătuit să nu se potrivească unui cap de muiere! Numai dă!... Când se leagă păcatul de om, trebuie să-l tragă! Aşa-i părdalnica asta de dragoste!

— Vra să zică era şi o femeie la mijloc?

— Ba bine că nu! Să ştii de la mine că oriunde s-ar întâmpla vro nenorocire, trebuie să fie amestecată o codiţă de femeie acolo. Această vorbă făcu pe Costin să surâdă. El îşi uitase spaimele de când se afla ascuns sub stâncă, când, deodată, o detunătură înfricoşată se auzi deasupra capului său.

— Ce este? strigă Costin, sărind drept în picioare.

— Nimică!... o fărămătură de stâncă se duce de-a roata în vale. Ucigă-l crucea le aruncă cu praştia de sus, dar, ce risipeşte ziua, el pune noaptea la loc. De aceea Pietrele Doamnei stau totdeauna întregi. Fii însă liniştit; aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg, lucru de care ne-a feri Dumnezeu. Vorbeam adineoarea de Simion. Ce bunătate de flăcău mai era! Nici c-a fost un al doilea pe meleagurile noastre.

El era fecior de mijlocaş şi cam sărac, dar voinic ca un pui de zmeu, şi mândru, de fărmăca toate fetele din sat. El însă îşi căuta de sărăcia lui şi nu se uita nici la una dintr-însele; şi, mări, că trăia bine şi liniştit!... Iată că, într-una din zile sosi la biserica din sat un popă de la un târg din vale, care avea o fată naltă şi subţire ca o trestie şi cu nişte ochi adormitori de şărpoaică. O chema Catrina. Fudulă ca toate târgoveţele, ea nu visa decât fuste şi rochii, cordele şi capele, lucruri ce nu erau de obrazul ei, şi nici că se punea alăturea cu vro fată de-a noastre.

Să te ferească Dumnezeu de fetele de popă! Ceva, ceva de-or fi sprincenate, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. De soi ţărănesc şi cu gărgăuni de cucoană în cap, ele sunt cum e mai rău, nici ţărance, nici cucoane.

Simion, de cum o zări, îi căzu curmeziş pe inimă, şi mult amar începu să ofteze. Iar făţarnica de fată nici îl primea, nici îl răspingea, ci îl ţinea mereu în îngăimeală, şi, ca să-l năucească mai tare, uneori îi zâmbea cu noimă, privindu-l pe sub geană, alteori se făcea că nici îl vede, încât bietul flăcău cădea tot mai tare în boala dragostei şi se usca cum se usucă frunza de vântul toamnei. Ziua el nu mai muncea, noaptea nu mai dormea, şi lucru mare! El care se lupta în pădure brăţiş cu ursul, dinaintea ei nu îndrăznea să zică un cuvânt; decât, unde o întâlnea, se uita lung în ochii ei vicleni, şi ea, şărpoaica, râdea în inimă.

Dacă vreun bătrân din sat îi zicea prieteneşte:Măi băiete, ie-ţi de samă, nu te lăsa călcat de-un picior de muiere, el îl privea duşmăneşte şi-i răspundea răstit, crezând că-l sfătuieşte de rău. Iar celelalte fete suspinau şi ziceau:Păcat de el!

Din Câşlegi şi pănă în Paşti el se munci mereu cu patima fără să-şi mărturisească pe faţă dorul ce-l ardea, când atunci Catrina i se arătă mai mult decât totdeauna dulce ca fagurul de miere. Ea se dete în scrânciob cu dânsul, la joc se puse lângă dânsul tot strângându-l de mână şi spuindu-i vorbe prefăcute ce-l umpleau când de frică, când de nădejde, astfel încât Simion, neînţelegându-i mrejele şi socotind c-a venit vremea să-şi verse focul inimii, o ceru de soţie într-un noroc. Inima într-însul se bătea ca vai de el.

Hei, Simioane! îi răspunse Catrina. Ai tu destui bani, să-mi pui pe cap ştergar de mătasă şi în gât salbă de aur?

Ba nu!

Apoi, dragă, caută-ţi femeie de sama ta. Nu m-a învăţat tata carte să mă învălesc în catrinţă şi să dorm pe aşternut de mărăcini.

— Halal! strigă Costin. Îmi place astă mândrie la o fată de popă.

Diavolie femeiască, domnule! Pe urmă s-a ştiut ce-a fost pricina. Adică ea era logodită de mai nainte c-un arendaş bogat din vale şi nici gândea să ieie pe Simion de bărbat.

— A! înţeleg. Ea voia să aibă pe unul pentru arenda moşiei şi pe celalalt pentru trecere de vreme, cum s-ar zice.

— O fi şi asta, că mari şirete mai sunt femeile. Unde pui d-ta mândria Catrinei, când vedea ea că Simion numai la dânsa se uita. Ea voia să fie cea dintăi în sat, şi pentru asta puţin îi păsa ei că el, nemernicul, îşi va sparge capul. Un om ca dânsul nu însemna nimic, când era vorba să umilească pe celelalte fete. Simion însă nu se pricepea la aşa lucruri. El ţinea a lui una şi bună. O iubea şi voia să o aibă de soţie. Auzind răspunsul ei, el rămase ameţit, ca şi cum l-ar fi lovit cineva cu o săcure în cap. De unde era el să adune atâţia bani?... Să muncească, îi trebuia viaţa întreagă; să hoţească, nu-l lăsa cugetul, că era fecior de tată cinstit. Un întuneric i se făcu dinaintea ochilor.

Se vorbea din bătrâni că la Pietrele Doamnei sunt comori îngropate de domniţa care se războise cu turcii, şi el, ştiind aceasta, îşi puse în gând să le sape. Vezi, domnule, unde te duce pustia asta de dragoste! Fereşte-te cât vei putea de dânsa, căci ea muşcă în inima omului cu dinţi de câne turbat! He, multe am văzut eu în viaţa mea până când am cărunţit!

Aşa, într-o bună dimineaţă, Simion, care nu mai ştia ce face, îşi luă hârleţul în spate şi se urcă pe Rarău. Păcatul îl păştea din urmă. Nu ştia sărmanul c-o să-i rămâie casa văduvă şi neamurile cernite, că boii lui au să uite a trage-n plug, că ogorul are să i se părăginească, şi că pe urma lui va plânge tot satul, afară de Catrina. Îmi aduc aminte că în acea zi cânele lui urlă mult a pustiu.

Aice călăuzul se opri, şi o lacrămă i se furişă pe sub geană.

— Să nu râzi, domnule, că eu, om bătrân, nu-mi pot stăpâni plânsul, dar vezi d-ta, când se prăpădeşte pentru nişte minciuni femeieşti o floare de flăcău ca dânsul, mă doare, zău, în suflet. El a săpat tocmai în locul unde ai văzut groapa cea fără fund, şi, pre cât se înţelege, i s-a prăbuşit deodată pământul sub picioare şi l-a înghiţit. Trei zile după aceea, un cioban a găsit cojocul lui şi-a dat peste afurisita de groapă, care nu mai fusese până atunci. Ce s-a mai fi petrecut sus? Dumnezeu ştie; decât părinţii noştri povestesc că oricine s-a suit la Pietrele Doamnei, cu gând să sape comorile, înapoi nu s-a mai întors. Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din câteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti.

Astfel, domnule, s-a prăpădit Simion.

— Dar Catrina ce s-a făcut? întrebă Costin.

— Catrina a murit fată mare, căci arendaşul a părăsit-o, auzind de moartea lui Simion, iar alt nebun nu s-a găsit care să alerge după comori pentru dânsa.

Furtuna încetase. Nu se mai auzea decât foarte slab voacea tunetului care gemea în loc depărtat. Soarele reapăru vesel dintre nori, şi aburi calzi se ridicau din pământ pe urma torentelor; ambii călători părăsiră peştera, şi după două oare de coborâş ajunseră în vale, unde se odihniră de ostenelile zilei. Costin însă avu în acea noapte un somn neliniştit, căci revăzu prin vis toate prăpăstiile prin care trecuse ziua şi toate stafiile despre care îi povestise călăuzul. Ceea ce-i rămase mai puţin în minte fură sfaturile ce-i dăduse bătrânul său tovarăş de a se feri de amor. Astfel de sfaturi au totdeauna soarta de a rămâne neascultate.


(Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)

[1] Tabăra şi Ieslele sunt două sate în drumul ce merge de la Mălini spre Dorna



Niciun comentariu despre subiectul „Comoara de la Pietrele Doamnei, muntii Rarau”:

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.