Comoara dacilor : Capitolul 2 - Spre stână, prima la dreapta

Citeste Capitolul 1 - Bâtrânul și copilul aici.

Capitolul 2

Spre stână, prima la dreapta

   Urcușul fusese greoi, iar motorul dădea semne de oboseală. Nimic nu parea însă să îl oprească pe tânăr să ajungă la stână. Povestea pe care o auzise îl atrăgea ca un magnet spre locul descoperirii. Dacă putea fi numită așa și nu era doar una din zecile de legendele și povești care îl purtaseră mii de kilometri, prin toate colțurile țării.

   Un comentariu obscur pe un website aproape la fel de necunoscut îi atrăsese atenția. Un cititor se lăuda ca unchiul său, cioban la o stână, găsise o piatră cu însemne bizare. După descriere părea a fi un fel de scriere înrudită cu limbajul de pe tăblițele de la Sinaia. Deși pentru mulți acele relicve păreau mai mult o fabulație, pentru el erau cât se poate de veridice.

  Reușise cu greu să afle numărul de telefon al celui care scrisese comentariul. Oamenii se feresc, mai ales în zilele astea. Totusi într-un final îi răspunsese. Se pare că mică aluzie la bani avusese efectul scontat.

  Drumul coti spre dreapta, iar asfaltul rămase în urmă. Ploaia de vară transformase pământul și frunzele de pe drumul forestier într-un cocktail periculos pentru roți. Oricând puteau rămâne împotmoliți și nu aveau chef de asta. Clipele erau prețioase, poate mai erau și alții interesați de aceeași poveste.

 - Alex, mergi pe partea uscată a drumului, poate te scufunzi în vreo băltoacă, îl avertiză Tania.

 O cunoscuse la Facultatea de Arheogie de la Iași. Era exact ce îi trebuia ca să nu alerge singur după un vis care uneori părea doar o iluzie. De doi ani de când îi era tovarăsă de viață și coleg trecuseră prin multe împreună. Dar poate că acum vor câștiga jackpot-ul cel mare.

- Pe unde a zis paznicul acela să mergem am avea nevoie de niste cai adevărați, nu doar cai putere. Păi dealul astă e plin de noroi. Nu avem cum să il urcăm cu mașina, îi răspunse Alex. Mergem pe jos, nu cred că mai e mult până la stână.

- Nu te mai țin picioarele? Așa de rău te-am obosit aseară ? Cum așa, dragă Ali, doar atâta poți ?

- Ha, femeile se laudă uneori prea mult. Chiar vreau să te văd cum îți murdărești cizmele cele noi.

- Pe care tot tu le-ai cumpărat, îi răspunse zâmbind Tania.

Opriră mașina pe marginea drumului. Își luă aparatul de fotografiat cu o mână și cealaltă o întinse Taniei .

- Dacă nu găsim pietrele lui Decebal, măcăr te servesc cu niște lapte proaspăt.

- Nu închizi ușile ? il intrebă Tania. Poate scormonește vreun urs prin mașină și își ia suvenir GPS-ul.

- Nu contează, oricum sunt hărțile expirate. Drumul astă nici nu apare pe hartă. Și mai vor bani pe licență ...

 Cum era de așteptat, mersul pe jos le făcu placere. Aerul era curat și cu cât urcau mai sus, cu atât drumul devenea mai uscat. Foșnetul pădurii ar fi fost reconfortant pentru urechile obișnuite cu vacarmul citadin al oricărui orășean. Dar nu era cazul celor doi, care cunoscuseră deseori natura în toată splendoarea ei, însă și cu toate pericolele ascunse uneori în umbra copacilor. După vreo doi kilometri desișul vegetației începu să se rărească si drumul șerpuitor ocoli pădurea care se termină brusc într-un platou parcă tăiat de mâna omului, atât părea de drept.

În capătul platoului se zărea stâna. Dar ce atrase atenția celor doi aventurieri nu era nici modul cum fusese construită din bușteni, imbinați în stilul tradițional al meșterilor lemnari și nici soarele roșiatic care se pregătea să apună în spatele bârnelor adăpostului ciobanilor, ci autoturismul Aro cu însemnele Poliției și cele trei personaje care imprejmuiau construcția rustică cu o bandă galbenă.

În apropierea lor, un individ îmbrăcat în costum negru urmărea și coordona activitatea echipajului.

Ceva se întămplase. Și nu părea deloc promițător.

Va urma