Se afișează postările cu eticheta Povești din străbuni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Povești din străbuni. Afișați toate postările

joi, 19 iulie 2012

Comoara dacilor : Capitolul 2 - Spre stână, prima la dreapta

Citeste Capitolul 1 - Bâtrânul și copilul aici.


Capitolul 2
Spre stână, prima la dreapta

   Urcușul fusese greoi, iar motorul dădea semne de oboseală. Nimic nu parea însă să îl oprească pe tânăr să ajungă la stână. Povestea pe care o auzise îl atrăgea ca un magnet spre locul descoperirii. Dacă putea fi numită așa și nu era doar una din zecile de legendele și povești care îl purtaseră mii de kilometri, prin toate colțurile țării.

   Un comentariu obscur pe un website aproape la fel de necunoscut îi atrăsese atenția. Un cititor se lăuda ca unchiul său, cioban la o stână, găsise o piatră cu însemne bizare. După descriere părea a fi un fel de scriere înrudită cu limbajul de pe tăblițele de la Sinaia. Deși pentru mulți acele relicve păreau mai mult o fabulație, pentru el erau cât se poate de veridice.

  Reușise cu greu să afle numărul de telefon al celui care scrisese comentariul. Oamenii se feresc, mai ales în zilele astea. Totusi într-un final îi răspunsese. Se pare că mică aluzie la bani avusese efectul scontat.

  Drumul coti spre dreapta, iar asfaltul rămase în urmă. Ploaia de vară transformase pământul și frunzele de pe drumul forestier într-un cocktail periculos pentru roți. Oricând puteau rămâne împotmoliți și nu aveau chef de asta. Clipele erau prețioase, poate mai erau și alții interesați de aceeași poveste.

 - Alex, mergi pe partea uscată a drumului, poate te scufunzi în vreo băltoacă, îl avertiză Tania.

 O cunoscuse la Facultatea de Arheogie de la Iași. Era exact ce îi trebuia ca să nu alerge singur după un vis care uneori părea doar o iluzie. De doi ani de când îi era tovarăsă de viață și coleg trecuseră prin multe împreună. Dar poate că acum vor câștiga jackpot-ul cel mare.

- Pe unde a zis paznicul acela să mergem am avea nevoie de niste cai adevărați, nu doar cai putere. Păi dealul astă e plin de noroi. Nu avem cum să il urcăm cu mașina, îi răspunse Alex. Mergem pe jos, nu cred că mai e mult până la stână.

- Nu te mai țin picioarele? Așa de rău te-am obosit aseară ? Cum așa, dragă Ali, doar atâta poți ?

- Ha, femeile se laudă uneori prea mult. Chiar vreau să te văd cum îți murdărești cizmele cele noi.

- Pe care tot tu le-ai cumpărat, îi răspunse zâmbind Tania.

Opriră mașina pe marginea drumului. Își luă aparatul de fotografiat cu o mână și cealaltă o întinse Taniei .

- Dacă nu găsim pietrele lui Decebal, măcăr te servesc cu niște lapte proaspăt.

- Nu închizi ușile ? il intrebă Tania. Poate scormonește vreun urs prin mașină și își ia suvenir GPS-ul.

- Nu contează, oricum sunt hărțile expirate. Drumul astă nici nu apare pe hartă. Și mai vor bani pe licență ...

 Cum era de așteptat, mersul pe jos le făcu placere. Aerul era curat și cu cât urcau mai sus, cu atât drumul devenea mai uscat. Foșnetul pădurii ar fi fost reconfortant pentru urechile obișnuite cu vacarmul citadin al oricărui orășean. Dar nu era cazul celor doi, care cunoscuseră deseori natura în toată splendoarea ei, însă și cu toate pericolele ascunse uneori în umbra copacilor. După vreo doi kilometri desișul vegetației începu să se rărească si drumul șerpuitor ocoli pădurea care se termină brusc într-un platou parcă tăiat de mâna omului, atât părea de drept.

În capătul platoului se zărea stâna. Dar ce atrase atenția celor doi aventurieri nu era nici modul cum fusese construită din bușteni, imbinați în stilul tradițional al meșterilor lemnari și nici soarele roșiatic care se pregătea să apună în spatele bârnelor adăpostului ciobanilor, ci autoturismul Aro cu însemnele Poliției și cele trei personaje care imprejmuiau construcția rustică cu o bandă galbenă.

În apropierea lor, un individ îmbrăcat în costum negru urmărea și coordona activitatea echipajului.

Ceva se întămplase. Și nu părea deloc promițător.

Va urma

marți, 17 iulie 2012

Comoara dacilor : Capitolul 1 - Bătrânul și copilul

Capitolul 1 
Bătrânul și copilul

Așa iarnă năprasnică nu mai fusese de când era copil. Lupii o prevestiseră timpuriu, iar cei care știuseră semnele celor care își cântă urletul în întunecimile pădurii se pregătiseră din timp pentru suferință. Urlătorii erau frații oricărui dac și doar neamurile călătoare se înfricoșau de blana sură și călduroasă a celor cu ochi strălucitori în noapte.

 - Lașii mor de mai multe ori înaintea morții lor, îi spuse bătrânul.

   Copilul îl privi și se ghemui lângă focul care rodea ultimele crengi dintr-un copac secular.
Știa că fără mână întinsă de acel necunoscut ar fi fost de mult stană de gheață sub omătul ce se prăvălise de pe piscul muntelui. Degetele zbărcite ale moșneagului îi dăruiseră viață tocmai când inima vroia să renunțe la ultima bătaie.

   Privi spre blana de urs prinsă cu lemne și pietroaie la gura peșterii. Gerul o întărise, dar viscolul încă încerca să o doboare. Dar parcă de fiecare dată se dădea învins și șuiera neputincios, într-un tandem mistic cu fiarele din pădure.

  Cel care îl salvase mai aruncă câte vreascuri pe foc și îi lua mânile neprihănite de vreme în pumnii săi asprii și calzi. Le frământă cu grijă și se bucură că nu degeraseră. Privi spre copil și apoi spre blana de urs și spuse:

- Nu-ți fie teama să-ți fie frică. Un om fără nici o urmă de teamă este un tovarăș mai periculos decât un laș. Pielea ursului nu o va doborî nimic de acolo. Doar noi o vom da la o parte, când se potolește urgia. Acum ar trebui să închidem ochii și să ne lăsăm purtați în lumea lui Zalmoxis, pentru că în zori trebuie să îi căutăm pe cei care te-a adus pe lume. Trebuie să te intorci la ei.

  Copilul nu putea însă să îi spună. Dacă îți marturisești secretele vantului, poate adierea lui va împărtași taina copacilor. Dacă i-ar fi spus și bătrânul l-ar fi trădat? Povețele lui poate nu erau atât de bune, fiindcă e ușor să fi curajos dacă ești departe de pericol. Dar oare bătrânul ce ar fi făcut în locul lui ? Ar fi rămas sau ar fi fugit ?

  Și fără de tăgadă, nu trebuia să afle despre comoara pentru care ai lui plecaseră în lumea celuilalt tărâm, despre bogățiile pentru care ar fi ucis oricare dintre demonii cu coif și platoșă. Încercaseră să stoarcă marea taină  a ascunzatorii de la cea care îl purtase în pântece. Iar acum numai el știa unde era ferecat aurul...

  Nimeni nu trebuia să afle, nici măcar acest moșneag binevoitor, care poate era o iscoadă al acelor oameni de fier. Deși poate nu existau secrete pe care timpul să nu le dezvăluie. Dar mai era până atunci...

 Genele i se îmbrățișară, iar lupii și vântul tăcură...

***

Citește continuarea povestirii ( capitolul 2 "Spre stână, prima la dreapta" ), dând click aici.