Statul român va recompensa cu 200.000 de euro pe descoperitorul comorii de lângă Golești, Vâlcea

Iulian Enache este un vâlcean pasionat de detecție metale care a făcut zilele trecute o descoperire pe care specialiştii o consideră remarcabilă, respectiv 47.000 de monede din vremea sultanului Murad al II-lea. Valoarea maximă a comorii care cântăreşte aproximativ 55 de kilograme se ridică la aproximativ 470.000 de euro. Conform legii, descoperitorul tezaurului ar trebui să primească de la stat 45% din această valoare, anunță gândul.info.

Imagini si alte detalii despre comoară găsiti si aici.

In continuare să aflăm povestea decoperitorului care a dat dovadă de un exemlar simț civic și patriotic.

“Sâmbătă spre duminică, pe 1 septembrie, am lucrat schimbul trei. Când am ajuns acasă, n-aveam somn. Nu puteam să adorm. Mi-am luat aparatul şi, pe la nouă şi jumătate, eram pe câmp”.

Aşa începe povestea tânărului, de 34 de ani, Iulian Enache din Goleşti-Vâlcea, cel care a scos la lumină, după 600 de ani, cel mai mare tezaur de monede de argint, turceşti de pe teritoriul României.

Povesteşte însufleţit, retrăind, pas cu pas, emoţia de duminică. “Mai fusesem pe câmp, chiar acolo, în zona aceea. Nimic. E drept că-i destul de întinsă şi n-ai cum s-o acoperi foarte repede. Periam cu detectorul şi, deodată, îmi dă semnal bun. Scormonesc şi dau de prima monedă de argint, chiar în marginea drumului pe care venisem. Mă uit, o şterg de pământ şi îmi dau seama că e cea mai veche monedă pe care o găsisem până atunci; şi încă de argint. Vă daţi seama ce bucurie pe mine! Prima mea monedă otomană. Caut iar în jur. Nimic. Am inspiraţia să ies de pe drum şi s-o iau la dreapta. Cobor o pantă de vreo doi metri. Aparatul ţiuie iar. Al doilea semnal, a doua monedă. Să fi fost ca la 40 de metri de prima”. Apoi, a treia, a patra – tot mai multe. În câteva minute, Iulian strânsese un pumn de bănuţi. Pe urmă altele. Le-a pus jos şi a continuat.

“Mi-a trecut prin cap c-o fi vreo comoară. Strânsesem deja cam la 150 de bucăţi. Acuma, chiar că eram entuziasmat. Prima, că erau cele mai multe monede găsite la un loc; a doua, că erau cele mai multe piese de argint găsite la un loc”. Apoi, au apărut altele şi altele, mereu mai multe.

“Până am ajuns la nucleu. O sferă imensă de monede. Nu tu burduf de piele, ori vas ceramic, cum au crezut unii că ar fi fost; nimic. Mă gândesc la un sac textil care s-a dus, s-a deteriorat, s-a topit în atâta timp. Asta explică forma de sferă, în care le-am găsit - compactă, aproape fără să fi lăsat pământul să intre între ele. Au început să apară la vreo 25 – 27 de centimetri adâncime; am ajuns, în jos, până la 60 – 65 de centimetri. Vă daţi seama – peste 55 de kilograme. Eram în al nouălea cer”.

Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită

Ei, şi de aici au început problemele, întrebările, suspiciunea. “M-a întrebat lumea de ce sunt aşa curate. Păi, ce le-am făcut eu?! Nu le-am făcut nimic. Doar că le-am spălat cu apă de puţ, cu un furtun, ca să mai iau praful de pe ele”, spune Iulian. Pe urmă, că de ce n-a anunţat imediat autorităţile, şi de ce n-a predat “marfa” pe loc.

“După ce le-am scos, până la ultima – eu aşa zic, că nu mai sunt -, am plecat spre casă cu gândul să anunţ autorităţile. Pe urmă, mi-am luat seama: ‘Cine să fie, duminica, la muzeu?’. Am ajuns, le-am spălat, le-am cântărit… Ce să le-numeri, acolo, pe loc, că erau zeci de mii”, socoteşte Iulian.

A anunţat luni, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, iar specialiştii au ajuns la Goleşti marţi. “Erau trei, şi cu şoferul patru. Am făcut proces verbal, am semnat, am predat, m-au felicitat. Ziua bună! Au plecat”.

După aia l-a luat la refec directorul Muzeului de Istorie din Dolj. Că de ce nu le-a predat la primarul din Goleşti, ca să le predea la Muzeul din Vâlcea, şi le-a predat la Bucureşti?! Că n-a procedat legal! “Păi, aşa am considerat eu că trebuie să fac, ca să protejez tezaurul. Cum să le fi dat şi să semnez proces verbal fără să le-număr? Ca să nu mai spun că la Vâlcea, la muzeu, nici nu e secţie de numismatică!”.

Specialiştii veniţi din Bucureşti i-au spus să nu mai caute în zonă, şi nici să nu divulge locul. “Apropo de loc! Tezaurul nu l-am găsit pe raza comunei Goleşti, ci pe raza comunei vecine, Budeşti, aproape de hotarul dintre ele”.
Acuma e liniştit şi împăcat. Mai mult, conform Legii 182, urmează să primească o recompensă de 30 la sută din valoarea tezaurului plus un bonus de 15 la sută, din aceeaşi valoare, pentru “descoperire remarcabilă”.

“Ce vreau eu să mai spun e că noi nu suntem căutători de comori, aşa cum susţine, inclusiv, directorul Muzeului din Vâlcea. Eu şi câţiva prieteni ai mei avem, pur şi simplu, această pasiune. Nu ne-a spus nimeni c-ar exista, pe aici, pe undeva, comori; c-ar fi văzut ăia bătrâni flăcări, c-au auzit poveşti… Prostii. Ăia bătrâni, când vine vorba de comori, ne trimit exact în partea opusă. Descoperirea asta a fost chiar o întâmplare. Puteam, foarte bine, să trec cu detectorul pe lângă prima monedă şi să ajung în cu totul altă parte” îşi încheie povestea Iulian, oarecum iritat de toate aceste speculaţii.

Primarul din Goleşti îşi face planuri

Primarul din Goleşti, Gheorghe Şerban, e un om mulţumit. Se simte omul providenţei. “Domnule, acuma o să ne cunosacă şi pe noi lumea. Am avut noroc, uite, să găsească tocmai băiatul ăsta tezaurul. Dac-o fi adevărat… Să vedem ce spun specialiştii, să analizeze. Dacă e aşa cum spune el, mă gândesc să fac o conferinţă de presă, să le explicăm oamenilor ce şi cum!”, zice primarul din Goleşti. Îl întreb cum e Iulian. “A, un băiat extraordinar. Are el pasiunea asta. Dar ei şi din familie sunt sunt oameni gospodari… Fac dogărie: butoaie, putini, astea; lucrează în lemn. Oameni deosebiţi”.

Şerban se gândeşte că, dacă treaba e serioasă, o să deschidă o secţie cu câteva piese de tezaur, dacă i-o da Muzeul. Ba, şi la sporirea interesului turistic faţă de zonă se gândeşte. “Suntem aproape de Râmnicu Vâlcea. Eu zic că vine lume. Iar, în felul ăsta, o să sporim şi numărul locurilor de muncă în comună. Aşa zic eu” se încântă primarul din Goleşti.

Muzeul de Istorie, mai bogat cu 45 de mii de piese

La Muzeul Naţional de Istorie e linişte. Intrăm şi ne interesăm de “mahmudele”. “Sunt akcele, unitate monetară principală a Imperiului Otaman (akçe), cunoscută şi sub denumirea de aspru”, ne spune Tudor Martin, unul dintre specialiştii care au preluat “comoara” de la Goleşti. Ţine în palme o pungă plină, pe jumătate, cu “mărunţiş” turcesc. Pe plasticul pungii, în partea de sus, scrie “11”; jos “999,50”. “Adică acesta e sacul 11, şi în el se află aproape un kilogram de akcele de argint. Or să fie vreo 55 de saci, cu totul”. Apoi, răstoarnă piesele pe o masă acoperită cu catifea vişinie şi le răvăşeşte cu mâna ascunsă într-o mănuşă “chirurgicală”. “Asta e practica” spune, şi ne arată câţiva bănuţi.

În scurt timp suntem invitaţi în biroul directorului Muzeului Naţional de Istorie a României, Ernest Oberländer-Târnoveanu.

“Iulian, un om de caracter”

“Domnul ăsta, Iulian Enache, este extraordinar, un exemplu de moralitate şi simţ civic. Şi nu spun cuvinte mari. Omul a înţeles că tezaurul descoperit de el nu poate fi pus în valoare decât într-o instituţie importantă”. Ernest Oberländer se declară mulţumit şi fericit că nu s-a întâmplat, şi de această dată, aşa cum s-a întâmplat cu alte tezaure mari, descoperite în ţară, în ultimele decenii.

“Comori mai mari decât acesta au luat drumul străinătăţii. De exemplu, tezaurul de monede romane republicane de argint şi imitaţii dacice ale acestora, găsite în zona Sarmizegetusa, în perioada 1995 – 2000. Număra între 5.000 şi 15.000 de monede, cu o greutate mult mai mare decât a asprilor otomani. Cântărea undeva la câteva sute de kilograme de argint. Din păcate, toate au fost scoase şi vândute pe piaţa internaţională. Acum umblăm să le recuperăm”, mai spune directorul Muzeului Naţional.

Cel mai mare tezaur de pe teritoriul României

“Este cel mai mare tezaur găsit pe teritoriul României, ajuns într-un muzeu, de 130 de ani, de când există activităţi sistematice de colectare, fie a informaţiilor, fie a pieselor”, ne spune Ernest Oberländer.

Tezaurul vâlcean cântăreşte aproape 55 de kilograme şi încă nu se ştie numărul exact al pieselor de argint – cam la 47.000, aproximate de descoperitor. “Numărul respectiv va fi înscris în registrele de inventar, ceea ce presupune că activitatea aceasta devine una de mare responsabilitate. Acum lucrăm cu greutatea brută şi vom vedea, la sfârşit, numărul total. Făcând estimări pe loturi de câte un kilogram, apreciez că ar putea fi peste 47.000 de piese. Multe dintre ele sunt foarte uşoare sau uzate, unele chiar perforate”.

Directorul Ernest Oberländer consideră interesant faptul că tezaurul nu conţine decât monedă otomană, cu atât mai mult cu cât el a fost descoperit în apropierea unui drum important, atât din punct de vedere comercial cât şi al invaziilor militare, care făcea legătura, prin Râmnicu Vâlcea, între aşezările dunărene şi Transilvania.

Monede din timul lui Murad al II-lea

“Piesele sunt de la Sultanul Murad al II-lea, prima domnie, 1421 – 1444. Nu excludem, însă, posibilitatea de a existe şi alte monede, diferite; dar marea majoritate sunt aspri bătuţi în mai multe monetării din Balcani: Edirne (Adrianopol), Serres (Serez) - Grecia, Novar – Serbia, apoi Bursa în Asia Mică. Este straniu că tezaurul conţine doar monedă otomană; o sumă consistentă. La vremea respectivă însemna echivalentul a 1200 – 1300 ducaţi de aur. Fantastic. Puteai angaja o mică armată, câteva săptămâni, cu aceşti bani. Sau ar putea fi vorba de încasările unui negustor care a făcut o tranzacţie importantă la sud de Dunăre şi se întorcea acasă; poate fi rezultatul unei prăzi – suntem într-o vreme în care trupe din Ţara Românească au participat la campaniile din sudul Dunării, din vremea lui Dan al II-lea, a lui Vlad Dracul… După cum ar putea să fie, la fel de bine, banii unei unităţi militare otomane, care a trecut prin Ţara Românească. Sau rezultatul unei plăţi primite de un boier important, pentru servicii făcute la sud de Dunăre, bănuind că acestea sunt fie activităţi militare, fie livrare de informaţii. Spionii erau bine plătiţi şi atunci ca şi acum”, mai spune directorul Muzeului Naţional.

Valoarea tezaurului – aproximativ 500.000 de euro

Dincolo de misterul poveştii rămâne realitatea de necontestat. Un român de bun simţ, Iulian Enache, din Goleşti - Vâlcea a descoperit un tezaur fabulos de monede otomane de argint, secolul al XV-lea, pe care nu s-a gândit, o clipă, să le valorifice în interes personal, aşa cum au făcut alţi români lipsiţi de caracter.

Omul nu a pretins nicio recompensă materială, deşi legea vorbeşte despre o atare posibilitate.

“Recompensa mea cea mai mare este cea sufletească. Deşi am sperat, nu credeam că voi descoperi un astfel de tezaur fabulos” spune Iulian Enache.

Valoarea maximă de piaţă a unei singure monede otomane de argint urcă până la 10 euro, potrivit experţilor de la MNIR. “Cam între unu şi 10 euro este valoarea akcelei. În general, valoarea monedelor este cu atât mai redusă cu cât ele sunt mai multe. Iar moneda despre care vorbim a fost una foarte des întâlnită de-a lungul istoriei Imperiului Otoman”, spune Cristina Tătaru, unul dintre experţii numismaţi, care au preluat tezaurul de la descoperitorul său.

Ce spune legea

Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată în 2008, spune, la art. 49, alin. 4, că “Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat, în condiţiile prevazute la alin. 1, bunurile descoperite, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată în momentul acordării recompensei, iar, în cazul unor descoperiri arheologice de valoare excepţională, se poate acorda şi o bonificaţie suplimentară de până la 15% din valoarea bunului”.

La alin. 5, legea mai spune că “Valoarea bunurilor astfel descoperite se stabileşte de experţii acreditaţi ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii şi Cultelor sau, după caz, de alţi experţi acreditaţi”, iar la alin. 6 că “Recompensele şi bonificaţia, stabilite potrivit alin. 4 şi 5, vor fi suportate din bugetul ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale, în funcţie de subordonarea instituţiilor culturale în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite şi vor fi plătite în cel mult 18 luni de la data predării bunului.

În cazul în care autorul descoperirii nu primeşte recompensa în termenul stabilit la alin. 6, legea stabileşte că acesta se poate adresa instanţei judecătoreşti competente printr-o acţiune scutită de taxa judiciară de timbru, mai anunta gandul.info.