Ozn-uri, flacari pe cer si comori in comuna Rosiile ?

Fenomene ciudate înregistrate în comuna vâlceanã Roșiile: lumini ciudate pe cer, sãpãturi misterioase dupã comori, legende care îi mai înfioarã și acum pe localnici, despre comori îngropate sub case.

Zona unde se aflã acum comuna era stãpânitã în vechime doar de haiduci și de boieri.

Drumurile sut și astãzi o problemã destul de mare pentru localnici, deoarece localitatea, aflatã la aproximativ 70 de kilometri de Vâlcea, într-o zonã pitoreascã este departe de marile orașe. Din bãtrâni se povestește cã la temelia fiecãrei case vechi este posibil sã se gãseascã gãleți de aur îngropate din vechime.

Pe dealurile din localitate se poate observa de multe ori un fenomen ciudat, pe care localnicii l-au denumit „jocul banilor”. În zonã circulã chiar și superstiții legate de blestemul aurului. Atunci când cineva se îmbogãțește peste noapte se spune cã a dat peste o comoarã îngropatã, iar atunci când alți localnici mai înstãriți mor subit vecinii spun cã i-a ajuns blestemul aurului. De curând, niște necunoscuți au fost vãzuți în comunã, sãpând noaptea dupã aur, în vechile locuri unde se spunea cã s-ar fi refugiat haiducul Dragu, lucru care a stârnit o micã revoluție printre localnici. În anumite locuri din comunã se pot observa periodic fenomene ciudate. „Sunt niște lumini, ca niște flãcãri care ies din pãmânt, se spune cã asta se numește jocul banilor, cã banii strãlucesc din pãmânt. Am încercat și eu o datã sã merg pânã acolo, am crezut la început cã era un incendiu, dar, atunci când m-am apropiat, fenomenul a dispãrut. La noi în comunã se spune cã sunt comori îngropate, de boierii care au trãit pe aici și de haiduci.” – spune Ion Tuțã, secretarul Primãriei Roșiile.

Imagine pur decorativa. Daca aveti imagini cu fenomenul,
le puteti posta la comentarii, mai jos.

Aceste fenomene sunt observate de localnici periodic. Oamenii spun cã au fost mai puternice în noaptea când a avut loc cutremurul din 77. „În noaptea cutremurului eu am vãzut niște lumini puternice, ca niște flãcãri ieșind din pãmânt. Au fost boieri, dar au fost și haiduci pe aici, aveau de unde sã aibã aur.” – spune secretarul comunei Roșiile.

În zonã se mențin tot felul de legende și povești despre aur. Febra aurului se pare cã i-a cuprins și pe necunoscuții care vin din alte zone, deoarece, acum câtva timp, liniștea localnicilor a fost tulburatã de niște sãpãtori misterioși, care scormoneau noaptea pãmântul prin pãduri, pe lângã vechile conace și în locurile unde se spunea cã s-ar fi ascuns în vremurile de odinioarã haiducii din zonã.

„Au fost unii care au sãpat noaptea dupã comori, noi nu știm cine erau, nu au cerut nici un aviz de la primãrie. Pe mine m-au anunțat localnicii, cã se auzeau zgomote noaptea pe lângã Balta Dragului sau în pãdurea de la Balaciu, acolo unde se spune cã s-ar fi refugiat haiducul Dragu. Nu am reușit sã descoperim cine erau, dar au creat vâlvã aici, în localitate, pentru cã, dupã plecarea lor începuserã și localnicii sã sape dupã aur. Probabul cã știau ei ceva. Oamenii din zonã au spus cã i-au vãzut cu niște bâte, cercetând zona.” – spune primarul localitãții, ªtefan Marinescu. Cum în zonã locuiesc mai mulți rudari, care au fost aduși tot de boierii de prin partea locului, pe vremuri, pentru a-i servi, aceștia au început sã caute și ei prin pãdure, dar nu se știe dacã au gãsit ceva. „Oricum, și dacã ar fi gãsit cineva aur tot nu spuneau. Nu se poate ști acest lucru, umblã vorba despre câte unul doar atunci când se îmbogãțește peste noapte și nu existã o explicație logicã. Ar putea fi una, cã se strâng periodic pungi de gaze în pãmânt și se elibereazã în anumite momente, dar nu se știe nimic sigur.” – spune Dumitru Avram, din Roșiile. În zonã se spune cã pe mulți i-a ajuns însã și blestemul aurului. „Despre cei care gãsesc aur se spune cã nu mai au mult de trãit, poate de aici și legendele cu blestemul aurului. Bine, ar putea exista și o explicație logicã, pentru cã este posibil ca, în momentul când este dezgropat existã niște oxizi care se elibereazã și, dacã îi inhalezi nu mai trãiești mult. Dar nu se știe nimic sigur”.

Comuna Roșiile a aparținut odinioarã numai … boierilor și haiducilor. Stãpânii terenurilor și pãdurilor din zonã erau boieri precum Greceanu, Piscureanu, Chiricel. Moștenitorii acestora au revendicat zeci de hectare de pãdure, terenuri și chiar clãdiri. Pe lângã haiducul Dragu, care este cel mai cunoscut, au mai fost în zonã și alți „lotri”, cum era de exemplu Iagãru din Sãscioare. „Boierul Piscureanu avea și un magazin la cooperativã. Clãdirea i-a fost restituitã și a fãcut în ea tot un magazin, de parcã ar fi fost destinatã pentru asta. Noi avem pãduri întinse aici, și mai sunt și comune vecine care au pãdure, de exemplu la Balaciu, pentru cã acolo au fost pãdurile boierilor, are au împroprietãrit oamenii. Dupã aceea pãdurile s-au înstrãinat prin cãsãtorie, sau li s-au confiscat celor care au fost considerați chiaburi. Rudele lui Crãpãtureanu de exemplu le-au vândut, pe terenurile lor și ale lui Greceanu fãcându-se CAP-ul.Aici erazu mai mulți haiduci, aveau drumuile lor ascunse, se întâlneau prin pãduri. Unul dintre refugii este și pãdurea Cotoșmanu. Sunt și locuri prin pãduri care au fost denumite dupã ei. Avem și un loc care se numește „Fântâna Lotrilor”, în satul Balaciu, un sat mai izolat unde se puteau ascunde haiducii.” – mai spune primarul. Comuna este. De altfel înconjuratã pe trei laturi de dealuri împãdurite, care pe vremuri nu erau strãbãtute decât de câteva cãrãrui, bãtute de haiduci.Sursa:http://www.ziaruldevalcea.ro/index.php?ind=news&op=news_show_single&ide=4425

Legenda pietrei sacre a dacilor

Povestea noastra incepe demult, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin cunoscute, in timpurile in care oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din mijlocul naturii-mama. Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemnele si frunzele copacilor. Uneori, mai simplu, se traia in pesterile din munti.

Grotele ofereau o mai mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana necesara vietii.Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne, femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copiii si batranii acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului… O simpla piatra legata de un bat devenea nu numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai periculoasa arma.

In acest cadru greu de imaginat pentru copiii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un fapt nemaiintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste.Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin, linistita ca multe altele asemanatoare ei si care nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare.

Se spune ca dintr-o stea indepartata tare s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut intr-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la strabunii lor spun ca in acea clipa s-a vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga.

Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre.

Ar fi cazut in niste munti de basm, cu paduri falnice, marete si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in mestesugul vanatului. Pasamite aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea, asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre acele locuri. In cadere, piatra ar fi aprins, cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul dintre adaposturile oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe de nori grei din care incepuse sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci.

Parca toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de pacate, sau altcumva. Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra cazuta din inaltimi continua sa arda raspandind in jur o lumina atat de puternica incat ai fi putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare. Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor, au rupt-o la fuga care-ncotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca secerati.

Si-au lipit fetele de pamantul fierbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si sfarsitul. Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra. A ramas tintuit locului, privind fascinat la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o fara nici o greutate si a dus-o in pestera in care locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii.

Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera pe la adaposturile lor si nu mica le fu mirarea cand vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca in pestera sa lucrul care pe ei ii speriase de moarte. Nici unul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostru ezita indelung pana sa intre in grota. Numai ca piatra nu intarzie prea mult sa-si arate utilitatea: ori de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci. Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii se bucurau si de lumina ei binecuvantata.

Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau neincetat lumina si caldura ce-o primeau. Desi fusesera mai intai infricosati de piatra, oamenii incepusera de-acum sa-i cunoasca folosinta si il invidiau pe cel ce o luase in stapanire.

Fiecare si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare, pizma dadu la iveala cruzimea si reaua vointa.

Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra si apele de sub pestera se inroseau adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga din locul in care fusese asezata de cel ce o adusese in pestera. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se apropie de ea, insa cum o atingeau cum se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil, mai tare decat focul chiar si nu era posibil sa fie atinsa decat de stapanul ei.

Era singurul ce se putea apropia fara sa fie ars. Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna: datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea si a ridicat-o de pe piedestalul sau, lumina a devenit orbitoare, iar strigatele de groaza ale atacatorilor s-au auzit pana departe tare. Piatra avea sa-si arate si multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent. Bunaoara, era suficient pentru omul nostru sa o ridice la nivelul pieptului si din ea pornea o raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste, omul nici macar n-a mai incercat sa-si apere avutul. Piatra o facea singura si pedepsea pe oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in interiorul pesterii. Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia stapanului pietrei avea acum hrana din belsug.

Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca eroul nostru era privit de toata lumea ca un fel de conducator. Greu, dar sigur, viata reintra in normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp, nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata fara lumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va naste cineva anume pentru a le descoperi. Care este sortirea acestei mane ceresti? Sa nu o luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii. Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-i fusese harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor. Pesemne, soarele va rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste deplinatatea puterilor pietrei.

Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu reusea s-o atinga, nici macar urmasii lui.

Locul ii era cel pe care-l stim deja, pe masa din grota, stralucirea nu-i era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-i poata folosi puterile o data cu stingerea celui ce o gasise. Asa ca nu fu nevoie de foarte multi ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sa o priveasca.

Cei mai tineri ii stiau doar povestea si nu prea credeau in puterile ei la care nu fusesera martori. Era lasata in pace, neatinsa, cei care-si abateau calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsera din viata.Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni, piatra disparu impreuna cu piedestalul sau. Pe nimeni nu mai interesa unde ar putea fi, iar cum anii se transformau pe nesimtite in secole, nici macar cei mai batrani nu mai aveau cunostinta ca existase candva o frantura de stea cazuta pe pamant.

Pestera ramasese nelocuita, oamenii coborasera spre poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost pentru o noapte cate o fiara salbatica sau un drumet ratacit. Un lucru ciudat se petrecea totusi: bunaoara, de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei forma aducea cu cea a unui batran.

Unda luminoasa statea ce statea iar apoi, dintr-o data, fara sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca n-ar fi existat niciodata. Oamenii erau mirati si speriati totodata de aceasta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc. Nici unul dintre cei care erau acolo n-ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului. Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se indreptau intr-acolo decat arar pentru a aduce ofrande celui pe care-l considerau Zeul Necunoscut. Incetul cu incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copiii lor la fel, dar lumina cu forma de mosneag aparea de fiecare data la locul ei. Oamenii se hotarara sa-si numeasca zeul Mos Timp, pentru ca numai el parea a putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul. Si vom opri povestea in loc pentru o clipa pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era spiritul celui care, candva, gasise piatra si caruia ii fusese harazit sa o aiba in stapanire.

Era Duhul Pietrei Sacre, asa cum avea sa fie numit ceva mai tarziu de Geto-Daci. Pasamite, Steaua Mama si Piatra Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea sa nu mai fie vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire. Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa vederii muritorilor de rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau tot mai putini pana la nasterea alesului. Cateodata, atunci cand nimeni nu se afla prin imprejurimi, in noptile senine, Mos Timp scotea Piatra pe varful muntelui. In acele momente, toate piscurile din vecinatate erau luminate ca ziua de razele imprastiate de ea.

Impreuna cu Duhul, Piatra Sacra ajuta la paza acestor mirifice plaiuri. Puterile nevazute erau atunci de partea stramosilor. Din pacate, de multe secole Piatra nu a mai aparut pe munte, dar daca vreodata veti vedea in plina noapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti fiecare ca marele moment a venit. Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile ce urmeaza… asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre. Mos Timp simtea vremurile care aveau sa se abata peste destinele tarii. Se hotari sa aiba grija de ceea ce avea sa devina avutia cea mai de pret a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de cei alesi. Duhul stia ca va veni vremea in care dusmanii neamului vor stapani puteri mari si se vor apropia mult de ea. Bunaoara, trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca si mai bine. Greutatea de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra va fi atat de mare, incat numai alesul Stelei Mama si al Zeilor va putea razbi. Lacatele ce-o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte ivare care, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti.

Cu ajutorul Pietrei, el sapa in stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja Piatra de privirile simplilor muritori. Din pacate, nu peste multa vreme, muntele avea sa ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce se intampla afara si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi ascuns in munte alaturi de Piatra, deasupra ultimei Sali, cea aflata in chiar inima muntelui, Duhul a sculptat o bucata de stanca dandu-i forma unui cap de om.

Totodata, el ii darui stancii puteri nebanuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, ochii si urechile Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac. Nu numai Mos Timp si Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii stiau ca trebuie sa vina si sa depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra, pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din ceruri care niciodata nu pregetau, in acele vremuri, sa ajute in timpuri de izbeliste.

Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Piatra Sacra, au ramas pe locurile lor spre a indruma soarta poporului si a frumoasei tari ce se nascuse.

Astazi Piatra se afla in inima Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand curat ii pot auzi vorbele. De F. Crainicu, C. Ionita.

Frumos, nu? Felicitari autorilor !

Fotografiile tablitelor din tezaurul Sinaia

Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute)de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor.

Tablitele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri.

Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci şi epoci şi locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustraţie, decoruri, informaţii din texte), lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor.

Tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape
fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. Însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie.

Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, dup cum spun unii cercetatori, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această
opţiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existenţa a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat întrun sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizaţie.

In continuare va pezentam si celelalte fotografii ale tablitelor, desi nu stim daca sunt reale, nu sunt postate original de noi, le-am gasit acum cea timp uploadate pe megaupload.com, de catre un site din Republica Moldova, alaturi de o arhiva care continea diverse materiale despre daci, preluata de undeva denumit parca Biblioteca Dacilor ( daca imi amintesc gresit, va rog sa ma corectati, e ceva timp de atunci si nu mai cunosc denumirile exacte). Sper sa gasiti interesante aceste fotografii ale tablitelor.