vineri, 3 septembrie 2010

Adevarul despre Operatiunea Tezaurul de la Tismana ?

După cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol, nu s-a putut vorbi în presă despre Tezaurul României aflat la Moscova, acest subiect fiind considerat un subiect tabu. Apoi, după 1989, când presa liberă a explodat brusc şi a început să se vorbească despre Tezaurul României de la Moscova, a intrat în subiect şi Tezaurul României ascuns la Tismana. Unele ziare însă, au făcut şi mai fac şi astăzi confuzie între cele două tezaure care au existat în două momente total diferite ale istoriei băncii naţionale. Articolele au apărut mai mult din goana după senzaţional, din considerente legate de tiraj, ele adâncind percepţia cvasi generală, fals creată, că tezaurele României au fost „luate de către ruşi”.

Tezaurul României ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947, nu a fost luat cu japca şi nici n-a ajuns vreodată la Moscova. El a stat bine mersi trei ani în Peştera Mânăstirii fără să fi fost îmbarcat vreodată în „garnituri întregi de tren către Moscova” aşa cum scriau ziarele. Este chiar de-a dreptul hilară insistenţa ziarelor pe această temă.




Este adevărat că întreaga cantitate de aur a BNR din anul 1944, cântărea nu mai puţin de 244,9 tone dar datorită densităţii aurului, Tezaurul de la Tismana ar fi încăput într-un volum de doar 12, 675 m³ iar în casete din lemn de esenţă tare într-un volum de circa 42 de m³. Practic, din punct de vedere al volumului ocupat, întregul tezaur era uşor de ascuns într-o grotă lungă de şapte metri, largă de trei metri şi înaltă de doi metri. Vom vedea că ideea depozitării aurului BNR într-o peşteră a fost, pe cât de simplă, pe atât de eficace.

Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate.

Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii.

De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu.



În cartea amintită mai sus, se spune: „Conştientizarea pericolului invaziei sovietice, sesizabilă la conducerea BNR, se pare mult mai devreme, chiar la sfârşitul anului 1943, determinase şi aceste măsuri prin care se ţintea preîntâmpinarea unei eventuale capturări a rezervei de aur a băncii de către trupele sovietice”.

La sfârşitul lui mai 1944, Forţa a 15-a americană intensifică atacurile contra României. Bombardiere grele atacă Ploieştiul. În Moldova, la limita extremă a autonomiei de zbor, din cauza lipsei acute de benzină, Grupurile 2, 7 şi 9 de vânătoare ale Aviaţiei Române sunt mereu nevoite să aterizeze la Bacău în loc să ajungă la baza de la Tecuci.

Situaţia este demobilizatoare şi cu toată vitejia piloţilor noştri, mereu în inferioritate numerică faţă de flotilele aliate, rândurile lor se subţiază. Se va ajunge până acolo încât, în bătălia din 26 iunie, 17 avioane de vânătoare germane Messerschmitt BF 109 G conduse de piloţii români din Grupul 9 de vânătoare vor duce o eroică şi gigantică luptă aeriană cu peste 100 de avioane de vânătoare americane Mustang noi, superioare tehnic.

Lucrurile se precipitau deci pe front şi în consecinţă, la 7 iunie, secretarul general al BNR emite o circulară în care făcea cunoscut ca atât Consiliul de Administraţie, cât şi Consiliul General al Băncii a aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea sa, în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana.

Ar fi fost prea târziu mutarea tezaurului în străinătate, aşa că, paragraful din nota trimisă la 4 iulie 1944, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, prin care guvernatorul BNR arăta că în luna martie se pronunţase pentru „…punerea la adapost, în străinătate, a stocului de aur al BNR” nu rămăsese decât un act formal prin care guvernatorul BNR plasa, tehnic şi juridic, guvernului, toată responsabilitatea unui eventual eşec al operaţiunii.

De altfel, scrisoarea avea menţiunea “Strict personal şi confidenţial”, guvernatorul BNR specificând că lucrările de la Tismana “s-au executat în urma ordinelor date de guvern”. Ca urmare, se dispune ca Marele Stat Major să fixeze garda necesară şi să disloce un batalion, care primeşte ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie.

Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.

La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat încă o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca – asistaţi de domnul cenzor Caribol – să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În aceeaşi notă de plasare a responsabilităţii, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul fără teamă şi cât mai rapid. După trei zile, la 11 iulie 1944, Ministerul Finanţelor, ca intermediar, face cunoscut guvernatorului BNR că guvernul României aprobă depozitarea tezaurului la Tismana. Valorile depozitate în grotă erau:

“Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;

Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;

Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.

Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.

Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg.

Conform cărţii tipărite de conducerea BNR, prezenţa acestui “rest de aur polonez” la Tismana „vine sa sublinieze încă o data responsabilitatea cu care partea română şi-a onorat angajamentele asumate faţă de Polonia în condiţiile istorice deosebit de grele din 1939”.

Cartea mai semnalează că tezaurul fusese depus iniţial “într-o pivniţă”. Este vorba de pivniţa în care se presupunea că fusese construit pe loc butoiul lui Nicodim de 36000 de ocale (Ion Conea). Astăzi acolo sunt instalate bateriile de apă caldă folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii. Ascunzătoarea ar fi fost prea „la curte” deci insuficient de sigură şi atunci s-a decis amenajarea unei «grote» după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii.

A fost o idee extrem de ingenioasă: sifonul s-a putut bloca cu blocuri mari de piatră din care ţâşnea … apa. Iar cum peştera la intrare era destul de largă şi numeroase mici „nişe” existau în pereţii calcaroşi, un necunoscător putea presupune că pe acolo ar fi putut fi intrarea „secretă” spre tezaur şi nicidecum pe la izvorul plin de apă.



Tezaurul a stat destul de bine ascuns la Tismana cu toate că în sat se aflase secretul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, în momentul când o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi cade în pârâu. O ladă de 50 kg de aur se sparge iar un grup de ciobani se holbează la lingourile de două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului.

Totuşi, spre cinstea lor, locuitorii n-au spus nimic străinilor întâlniţi despre tezaur. Atitudinea se datora şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure.

De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri.

De remarcat că şi puternica mişcare de rezistenţă – organizată în mănăstire de părintele Iscru, în biserici de părintele Marcău şi în şcoli de către dascăli precum Ioan Neferescu şi Dumitru Constantinescu – insuflase locuitorilor speranţa că ocupantul rus e vremelnic şi că timpurile antebelice se vor întoarce. Tuturor li se spunea să aibă răbdare pentru că americanii vor reveni „scoţând ruşii din ţară”. Arestarea celor din rezistenţă, contrar aşteptărilor, a contribuit şi mai mult la păstrarea secretului despre „Operaţiunea Tismana” în rândul întregii populaţii.

„Tezaurul, îşi aduce aminte octogenarul Mişu Slivilescu, a fost transportat spre mânăstire cu „nenumărate camionete închise” prin satul meu Ciocârlii, podul de peste râul Sohodol, care lega Tismana de Târgu Jiu, cedând sub greutatea lor”.

Având această mărturie, prin care transportul tezaurului a durat „mai multe zile”, este de presupus că mutarea era destul de riscantă şi dificilă. Ca atare, el „n-a fost plimbat prin ţară” aşa cum afirmă unele ziare ci a stat ascuns în grota amenajată în Peştera Mânăstirii până în când a fost predat BNR prin proces verbal.

De altfel, la simpozionul BNR din 8 aprilie 2004, secretarul general al BNR, Cristian Păunescu, a arătat că dacă „tezaurul ascuns din 1944 pană în 1947 într-o peşteră de lângă Tismana” ar fi fost găsit, ar fi fost sigur captură de război şi “am fi avut azi un alt seminar cu această temă”.

La simpozion s-a mai spus că, în privinţa celor 107 tone de aur existente la BNR în anul 2004, nu trebuie să ne mai facem griji, acum România făcând parte din NATO. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a precizat ca problema recuperării tezaurului va deveni cunoscută în plan internaţional, pentru că în Europa nu se ştie mai nimic despre această datorie a ruşilor faţă de România şi că, în acest sens, trebuie luat exemplul Suediei, care a dovedit o mare perseverenţă în a-şi recupera datoria pe care o avea de plătit România.

Au trecut de atunci şase ani. O fi „aflat” Europa despre Tezaurul de la Moscova aşa cum spusese Isărescu? Şi dacă o fi aflat, ce-ar trebui să se întâmple, vor negocia ei în locul nostru? Poveşti de adormit copiii!

„Dacă-mi aduc aminte bine, povesteşte Mişu Slivilescu, eu începând ucenicia la Atelierele CFF Tismana în anul 1946, restricţiile privind intrarea cu legitimaţie în Valea Tismanei au mai durat încă vreo doi-trei ani până când tezaurul a fost dus la Bucureşti. Nu l-au luat ruşii, a fost dus la Bucureşti de Armata Română nu de cea sovietică. Pentru că vreo câţiva, fiind lăsaţi la vatră, s-au însurat la Tismana, nu s-au mai dus în satul lor.

Ruşii au venit cu armată peste câţiva ani dar ca să muncească, se înfiinţaseră Sovrom-urile, trebuiau să-şi ia despăgubirile de război din pădurile noastre. Daca ne-ar fi luat aurul, cum se spune, ar mai fi dormit ei claie peste grămadă în garajele de la Vila Sfetea, nespălaţi cu săptămânile? Erau vai de capul lor faţă de Armata Română!” Dacă în 1944 BNR deţinea 244,9 tone de aur, în anul 1953 cantitatea se redusese doar la 53,3 tone.

În concluzie, atunci când guvernele noastre iresponsabile, fac prin decizii eronate praf tezaurul ţării, ne aruncă prin intermediul mass-media, dezinformări tip „confiscarea Tezaurului de la Tismana” sau „recuperarea” celui de la Moscova.

În anul 2010, semnarea oficială de către guvern a proiectului Nabuco dar iniţierea concomitentă din umbră, a discuţiilor dintre Gazprom şi ministrul român al industriilor, sub ochiul neconstituţional de portocaliu al lui Băsescu, este un semnal că, în spatele uşilor închise, discuţiile privind înapoierea Tezaurului de la Moscova au reînceput, prin aer plutind veşnicul compromis al voievozilor dâmboviţeni când au în faţă marile puteri ale lumii.Sursa:http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/03/31/dezinformare-si-adevar-tezaurul-ascuns-de-la-tismana/

200 de tone de aur, reprezentând tezaurul Băncii Naţionale a României, au stat ascunse în 1944-1947, într-o peşteră de la poalele Munţilor Vâlcan, la doi paşi de Mănăstirea Tismana. Operaţiunea, desfăşurată în mare secret, a avut ca scop protejarea averii naţionale de trupele sovietice care se pregăteau să invadeze ţara. În oraşul Tismana mai trăiesc astăzi puţini oameni care au apucat timpurile când mănăstirea fusese transformată într-o adevărată cazemată. Oraşul de azi era pe vremuri un sat în care se ajungea cu greu, pe drumuri de căruţă. Mihail Slivilescu are acum 80 de ani. Era un puştan în 1944, abia se băgase ucenic la Căile Ferate, povesteşte el. Locuia într-un sat din apropiere, la Ciocârlii. „Veneau dubiţe una după alta, negre. Au cărat zi şi noapte, vreo trei-patru zile. Noi n-am ştiut la început ce era în maşini", zice Mihail. Apăruseră deja militarii în preajma Mănăstirii Tismana. „Au pus santinele peste tot, mai ales în jurul mănăstirii, dar şi pe drumul care ducea spre mănăstire", se înfioară şi acum omul când vede cu ochii minţii ce-a fost atunci.




Maşina răsturnată

Lumea a aflat până la urmă ce se întâmpla în zilele acelea ale lui 1944 în urma unui incident cu una dintre maşinile care cărau aurul. S-a rupt un podeţ pe şoseaua care tranzita satul Tismana, spre mănăstire. „Maşinile erau grele, aşa, încărcate cu aur. A trosnit podul şi s-a dus. Maşina s-a răsturnat", povesteşte bărbatul. Uşile automobilului s-au deschis imediat şi o ladă din lemn a fost aruncată cât colo, pe caldarâm. Din ea s-au împrăştiat multe monede aurii care străluceau de-ţi luau ochii. „Au fost câţiva săteni prin preajmă care au văzut. Militarii au venit imediat. Unii au înconjurat maşina, alţii au strâns tot, au luat celelalte lăzi din maşina stricată şi le-au pus într-o altă dubiţă, apoi au plecat mai departe", îşi încheie bătrânul scurta relatare.



Baluri cu ofiţeri

Ipatia Rădulescu, de 88 de ani, s-a aflat în apropierea tezaurului ascuns la Tismana. Tatăl ei, Ghiţă Barbu Bărbulescu, a fost primar al localităţii chiar în timpul acelor evenimente. „Tata nu ne-a zis nimic acasă, despre ce se întâmpla. Aşa se ţinea secret", spune femeia. Ce-i drept, unele persoane, dintre cei cu funcţii înalte pe plan local, dar şi rudele acestora, puteau să intre în Mănăstirea Tismana, chiar şi în timpul cât aurul a fost ţinut acolo. Dar te puteai închina la icoanele făcătoare de minuni numai cu autorizaţie specială dată de cei de la Armată. „Se mai făceau baluri, în sat, la şcoală. Noi, fetele, dansam cu ofiţerii încartiruiţi la mănăstire", surâde femeia. De-asta au fost unii militari care, după 1947, când aurul s-a întors la Bucureşti, s-au însurat cu fete din localitate, şi-au făcut case şi aici au rămas toată viaţa. Dar nici unul dintre acei ofiţeri sau gradaţi nu mai trăieşte azi.



La mănăstire

La Mănăstirea Tismana trăiesc acum 55 de măicuţe. Este cunoscută drept cea mai veche mănăstire din Ţara Românească, ale cărei origini coboară în negura timpului, până la 1377. Locul a fost ales de primul stareţ al aşezământului monahal - azi cunoscut ca Sfântul Nicodim, făcătorul de minuni. Biserica şi chiliile, cu ziduri a căror grosime ajunge până la un metru şi jumătate, par să se sprijine de peretele drept al Muntelui Stârmina.



Ghid în sutană

Urcăm câteva trepte şi ajungem la baza uriaşului de piatră. O mică deschizătură şi un grilaj cu lacăt. Ghidul a luat cheia şi deschide. Gura peşterii a fost mai largă la originile sale. Dar obturată apoi cu un zid gros, din piatră de râu, când s-a adus aurul aici. Intrăm într-o primă încăpere, aproape rotundă, cu o boltă înaltă şi o mică „ferestruică" deasupra capetelor noastre, prin care o rază de soare ne luminează calea. Trebuie să fim atenţi la fiecare pas, grota punându-ne în cale tot felul de capcane, de la colţuri ascuţite, la dâmburi umede, alunecoase. O conductă traversează peştera. Ni se explică faptul că aşa se trage apă pentru mănăstire, de la unul dintre cele trei lacuri subterane ale grotei. „Cu vreo 20 de ani în urmă, câteva măicuţe au mers în adâncul peşterii, o zi întreagă, fără să-i dea de capăt", ne anunţă la un moment dat ghidul. Au venit şi speologi aici, în anii '70, încercând să scoată la lumină tainele adâncurilor.



Peştera aurului

Ieşim din prima cameră şi traversăm un culoar îngust. Ne strecurăm cu grijă printre protuberanţele ieşite în calea noastră din toate părţile - de sus, de jos, din lateral. De orice te poţi lovi în orice moment. Ajungem, în sfârşit, în cea de-a doua încăpere. E mai puţin înaltă decât prima - are cam doi metri. Unul dintre însoţitorii noştri, profesorul Nicolae Tomoniu, ne explică ce s-a întâmplat în subteran,cu exact 66 de ani în urmă. „Camera" în care ne aflăm acum era pe jumătate, după cum fusese creată de natură, faţă de ceea ce vedem azi. „S-a săpat foarte mult în stâncă", zice dascălul, care apoi măsoară suprafaţa cu paşi mari. Rezultă aproape 12 metri lungime şi cam şase metri lăţime. Podeaua este plată în acest spaţiu. Călcăm doar pe mici protuberanţe, însă fără teama colţilor înşelători. „Aici s-a pus tot aurul. Metalul preţios e foarte greu, dar nu ocupă mult spaţiu", suntem lămuriţi. Dintr-un ungher al „dormitorului" în care am ajuns porneşte alt culoar, la fel de îngust ca şi cel pe care am venit noi, continuându-se astfel drumul întunecat spre alte „odăi" ale peşterii.



Neptun

„Operaţiunea Tismana", cunoscută şi sub numele de cod „Neptun" - cum era denumită mănăstirea unde au fost ascunse cele aproape 200 de tone de aur - a fost una dintre cele mai ample acţiuni secrete din istoria României. Asta rezultă mai ales din documentele pe baza cărora a fost scrisă o carte - „Legendele bătrânei doamne", avându-i ca autori pe Cristian Păunescu şi Marian Ştefan, funcţionari ai Băncii Naţionale. Să vedem mai întâi despre ce cantitate de aur a fost vorba, atât cât era în visteria ţării în anul 1944. Aveam atunci un total de aproape 190 de tone de aur, între care mai mult de 67 de tone în monede, aproape 68 de tone în lingouri de tip internaţional şi peste 54 de tone în lingouri de tip standard. Trebuie spus că în Mănăstirea Tismana a fost depus şi aurul dat atunci de Polonia în grija României, însemnând peste trei tone. Tot aurul românesc ar fi încăput în 34 de vagoane.




„Să aperi aurul contra tuturor"

Cum s-a ajuns la decizia de a muta tezaurul într-o peşteră? Discuţiile au început la sfârşitul anului 1943, când, pe fondul operaţiunilor militare pe frontul de Est, România se temea că în cazul unei ofensive sovietice tezaurul BNR ar fi putut avea aceeaşi soartă cu tezaurul ajuns la Moscova în primul război mondial. După ce a fost luată decizia ascunderii aurului s-au vehiculat două destinaţii externe: Turcia şi Elveţia. După refuzul celor două ţări, singura soluţie a rămas depozitarea aurului pe teritoriul României, la Tismana.


La data de 6 septembrie 1944, când a fost convocat de premierul de atunci al ţării, Constantin Sănătescu, apoi de guvernatorul Băncii Naţionale, Constantin Angelescu, generalul

Titus Gârbea a primit acelaşi mesaj din partea celor doi demnitari ai statului - să apere cu orice preţ tezaurul care urma să fie ascuns în peştera de la Tismana. Legat de dialogul pe care l-a avut cu premierul, generalul Gârbea a notat în jurnalul său: „L-am întrebat contra cui să asigur paza, la care îmi răspunde: contra tuturor - tâlhari, germani în retragere, partizani". Discuţia ajunge şi la „proaspeţii aliaţi" ai României, adică sovieticii, la care răspunsul lui Sănătescu a fost acelaşi: „Contra tuturor!"

La 13 septembrie 1944 lucrările pentru amenajarea peşterii au fost terminate - ridicarea unor pereţi interiori, astuparea gurii de intrare în cavernă şi amenajarea unei platforme din lemn pe care să fie aşezate lăzile cu odoare. Până pe 16 septembrie, aurul a fost depozitat în grotă. Deşi iniţial fusese depozitat în pivniţa mănăstirii, el a fost mutat apoi în peşteră. De ce această decizie şi cine a luat-o? Autorii cărţii din care spicuim acum informaţii arată că hotărârea a fost luată de conducerea Băncii Naţionale.

Trupele româneşti din nordul Olteniei, dispuse în jurul Mănăstirii Tismana, au depus toate eforturile pentru a nu lăsa nici măcar un picior de soldat sovietic în vecinătatea tezaurului. Vedem în acest sens un raport al generalului Titus Gârbea, din 30 septembrie 1944, trimis Marelui Stat Major: „În zona Tismana nu am dat voie a se mişca, a cantona sau a risipi nici o unitate sau formaţie sovietică. Axul de mişcare Târgu Jiu-Turnu Severin a fost bine păzit şi orice încercare de revărsare a fost la timp oprită". Sistemul de apărare al mănăstirii, concentrat în mâna generalului Titus Gârbea, cuprindea trupe de jandarmerie, grăniceri, Divizia 2 Munte şi garnizoana din Târgu Jiu.



Întoarcerea la Bucureşti

Abia din 30 ianuarie 1947 mai apar în arhive alte documente cu privire la tezaurul din Tismana. Se remarcă un act guvernamental adresat şefului de atunci al Băncii Naţionale, Tiberiu Moşoiu, cu privire la „asigurarea transportului de la Tismana la Bucureşti a depozitului de aur". Operaţiunea de întoarcere a tezaurului la Bucureşti s-a încheiat pe 4 februarie 1947, „întreg şi nevătămat", conform procesului-verbal încheiat. „Toate casetele erau intacte, însă suferiseră din cauza apei, peştera fiind în mai multe rânduri complet inundată." Aurul a fost transportat de data asta cu trenul.



Istoria rezervei de aur

Ce s-a întâmplat după aceea cu aurul românesc? Informaţii avem din Arhivele Băncii Naţionale. În anul 1953 ţara noastră mai avea doar 53 tone de metal preţios. Şi asta în comparaţie cu cele aproape 200 de tone câte erau în 1948 primul an comunist al României. Rezerva ţării scade şi mai mult până în 1955, la 45 de tone. Situaţia cunoaşte o îmbunătăţire abia din 1968, când se înregistrează 106 tone de aur, pe urmă scade din nou, la 70 de tone - în 1973, pentru ca în 1979 să urce la 110 tone, ajungând până la 118 tone în 1985. Revoluţia din 1989 găseşte în seiful Băncii Naţionale a României numai 67 tone de aur. Ţara noastră are azi o rezervă de aproape 104 tone de aur. Pe jumătate faţă de cât aveam în anii celui de-al doilea război mondial...



„Cireada este sănătoasă"

Legat de ideea de-a se feri de comunişti şi de trupele sovietice, merită evidenţat faptul că românii care păzeau comoara de la Tismana - nu numai militari, dar şi funcţionari bancari - au început să ţină legătura cu sediul din Bucureşti al Băncii Naţionale prin scrisori cifrate. Iată un exemplu din 21 septembrie 1944, când „Parângul" trimite de la Tismana un astfel de document, în legătură cu starea tezaurului: „Totul merge foarte bine şi noi măsuri au fost luate pentru cea mai tare asigurare. Cireada este sănătoasă, la loc bun de păscut, iar argaţii, la posturi. La locul ei de păşune - linişte, şi lăcustele n-au dat, dar în restul ţinutului a fost prăpăd. Primele măsuri şi-au dat roadele, dar alte stoluri venind, pericolul reapare şi veghea trebuie să fie trează".



Pribegie din 1943

Din relatările generalului Titus Gârbea aflăm ceva ce confirmă calitatea de „buncăr" naţional pe care o aveau în acele timpuri munţii din nordul Olteniei. Generalul Titus Gârbea era, în anii '40, comandantul trupelor româneşti din nordul Olteniei şi cel care a primit ordin să asigure paza comorii poporului român, ascunsă în Mănăstirea Tismana. Iată ce nota generalul în memoriile sale, legat de pribegia bogăţiilor româneşti în vreme de război: „Acest tezaur - 34 de vagoane, împreună cu alte avuţii consi-derabile, ca hrisoave şi documente, lucrări literare şi tablouri vestite, au fost evacuate în Oltenia şi depozitate, în secret, în cazemate şi peşteri, în mănăstiri şi în staţiuni climaterice, în case mari sau vestite, la mănăstirile Tismana şi Horezu, la Baia
de Aramă şi la Baia de Fier, la Săcel şi Novaci, toate în munţii şi în pădurile Olteniei. Acest lucru s-a întâmplat în anii 1943-1944, în timpul campaniei contra URSS".



Isărescu la Tismana

Chiar dacă pe aceste meleaguri s-a petrecut un capitol extraordinar din istoria noastră, demn de filmele cu aventuri, nu există totuşi în ziua de azi niciun indicator, un panou, ceva care să vorbească despre faptul că tot aurul României a fost ascuns la un moment dat în peştera Mănăstirii Tismana. Singurul "indiciu" care îl poate pune pe gânduri pe turist este lacătul de la gura peşterii. Totuşi, primim şi veşti bune, în sensul că lucrurile se vor schimba în curând. Aflăm de la maica Maria, ghidul nostru, că Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, a fost la Tismana, cu câteva luni în urmă. "Chiar eu l-am primit", zice măicuţa, care l-a condus pe înaltul oaspete în fosta "casă" a tezaurului românesc. "Se va deschide în peşteră un muzeu, care să amintească de ceea ce s-a întâmplat aici cu mult timp în urmă, iar Banca Naţională ne va ajuta cu amenajarea muzeului", a conchis ghidul. Am aflat mai târziu, de la purtătorul de cuvânt al Băncii Naţionale a României, Mugur Şteţ, că există un colectiv care "pune la punct proiectul viitorului muzeu".



"Dansul" comorilor

Nu e om la poalele Muntelui Vâlcan, în nordul judeţului Gorj, prin satele Pocruia, Izvarna sau Coşteni, dar şi mai sus, la Sohodol, care să nu-ţi vorbească de "banii care joacă". Unii spun că au văzut flăcări ieşind din pământ, ca semn că acolo se află averea cine ştie cui, îngropată cu limbă de moarte. Un cioban din satul Sohodol, Constantin Sarcină, ne-a povestit despre "oamenii cu aparate

" - cum le zice el căutătorilor de aur - care umblă prin munţi şi văi, înarmaţi cu detectoare de metal, dar şi cu hărţi ale unor posibile tainiţe aurite. Unii nu s-au mulţumit doar cu detectorul, mergând până acolo încât au folosit trotil, ca să dea ziduri de piatră la o parte. Un caz de acest fel a fost în iunie 1977, când Miliţia a prins şi anchetat o reţea de "exploratori" care făceau "săpături" în peştera Rotată.



Semnul şarpelui


Mult mai avizat se dovedeşte profesorul Tomoniu, care, de-a lungul ultimilor 40 de ani, a pus cap la cap legendele aurului, unele de pe timpul lui Decebal. "Am găsit semne - acel şarpe, în relief - care pot conduce la ideea că în locurile cu pricina ar putea fi comori ale dacilor, în peşterile de lângă mănăstirea Tismana, la Ponoare, Fuşteica şi Izvarna", spune cel care a fost la viaţa sa director de şcoală şi de cămin cultural în Tismana. Circulă în folclorul local şi poveşti despre averile Basarabilor, ale unor călugări care ar fi zidit ulterior mănăstirea Tismana, dar şi ale unui prinţ sârb - Abramovici sau Brancovici. Bani şi odoare zidite în munţi. Se spune că până şi Tudor Vladimirescu ar fi lăsat în urma sa o astfel de ascunzătoare. "Trei comori ar fi în Şteiul Coziei", auzim noi. Ştei înseamnă, în graiul local, stâncă. Alte informaţii se referă la tainice ateliere în care, cu sute de ani în urmă, se prelucra arama, undeva în pustietăţile Muntelui Tihomir. "Zona asta este atât de puţin cunoscută, din păcate. Am adunat legende şi poveşti, încât aş putea să scriu trei monografii despre Tismana şi satele din jurul mănăstirii. Dar e greu să publici ceva în ziua de azi, iar eu nu am bani pentru a publica aceste lucrări", este mâhnit profesorul, acum pensionar.


2.000 de peşteri

De ce atât de multe peşteri - peste 2.000 la număr în zona montană a judeţului Gorj? Un alt localnic, tot profesor, de data asta de geologie, la un liceu din oraşul Baia de Arama, ne-a vorbit despre aşa-numitul granit de Tismana, o rocă măcinată cu uşurinţă de izvoarele subterane. "Este o piatră propice formării cavernelor, o rocă sedimentară mezozoică", afirmă specialistul. Problema e că multe peşteri sunt greu accesibile. Unele au gura de acces la sute de metri altitudine, iar ca să intri acolo mai degrabă ar trebui să cobori de pe munte, decât să urci pe versant. Aşa a făcut profesorul Tomoniu, cu ani în urmă, când a intrat în peştera Chiciura, cunoscută ca loc de taină al lui Tudor Vladimirescu. "Am coborât pe frânghie, 30 de metri", ne-a povestit omul la un moment dat. Alte grote au, în schimb, apărători de nădejde, peste care nu se poate trece - viperele cu corn, care îşi fac simţită prezenţa mai ales în zilele cu soare torid.Sursa:http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/unde-au-ascuns-romanii-tezaurul-de-frica-rusilor-194827.html



Niciun comentariu despre subiectul „Adevarul despre Operatiunea Tezaurul de la Tismana ?”:

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.