sâmbătă, 2 octombrie 2010

Legenda comorii lui Pahomie Monahul si Sava Haiducul

Unde gasea poporul roman locuri de ascundere a comorilor neamului, in fata navalitorilor?

La mai bine de 20 de km de Iezer, in sus, pe drumul care duce de la Cheia catre Muntele Buila, exista un loc care pare desprins din legendele celor vechi. Departe de orice asezare omeneasca, intr-un loc in care vintul suiera si da glas celor mai cumplite lighioane ale vazduhului, exista un loc de rugaciune si de inchinaciune: este schitul despre care se spune c-ar fi intemeiat de Pahomie, cu sute de ani in urma.


Drumul care duce acolo se sfarseste brusc, in fata unei stinci, lasind impresia ca o forta fantastica ar fi pus stinca in fata celui care ar vrea sa treaca mai departe, ca si cand, dincolo de acel hotar natural s-ar gasi tarimul celalalt. De sus se scurg apele a doua mici cascade. “Aici, pe vremuri, era un templu prin care se putea patrunde in imparatia de dincolo. Dar toti cei care voiau sa treaca hotarul acesta, trebuiau sa se spele in apele care cad de pe stinca si sa paseasca pe poarta doar dezbracati, ca sa arate paznicilor ca nu au ginduri ascunse. Dar si asa multi isi lasau oasele pe acolo, pentru ca paznicii portii puteau citi in cugetul omului si vedeau daca e om ascuns sau om bun”, ne spune doamna Irina Petcu, speolog.

Legenda care a ajuns pana la noi spune ca vechiul schit ar fi fost intemeiat de Pahomie Monahul si de Sava Haiducul, si ca Pahomie, in realitate, ar fi fost marele ban Barbu Craiovescu, disparut brusc din istorie, in urma unor neintelegeri cu domnitorul Mihnea cel Rau. Cei mai multi pun divergentele pe seama luptelor politice din acea vreme, dar realitatea se pare ca depasea puterea de intelegere a unora. Marele Ban Barbu facea parte dintr-una din familiile vechi, ale sarabilor (deveniti Basarabi, n. a.), pazitori ai comorilor din vechime.



Cum Mihnea voia sa puna mina pe tezaur, Barbu a preferat sa se retraga in munti si sa protejeze secretul comorii. Doamna Petcu ne spune in continuare: “Nimeni nu vorbeste despre vechiul templu care ar fi fost cladit la intrarea in stinca, toata lumea fiind convinsa ca Pahomie, adica Barbu si unul din capitanii saI, Sava, devenit, in legenda, haiduc, ar fi intemeiat schitul cel vechi. Eu am gasit un text vechi in care se spunea ca Pahomie, cand a venit pe aceste meleaguri, ar fi ucis un balaur imens, care nu lasa pe nimeni sa se apropie.

Ori e stiut ca balaurul sau dragonul sau cum vreti sa-I spuneti, era un animal sacru pentru vechii daci care pusesera coada sa pe steag. Spunea textul cel vechi ca balaurul traia intr-o pestera si ca cei care intrau nu mai ieseau vreodata. Nimeni nu-l vazuse ci toti vedeau doar un abur verde si urit mirositor care iesea din cand in cand din launtrul muntelui. Pahomie ar fi intrat in pestera si ar fi stat, cu rugaciuni, timp de trei zile si trei nopti iar cand ar fi iesit ar fi pus prima scandura a schitului”.



Aurul zeilor

Tot de la dumneaei aflam ca nu trece nici un an fara ca vinatorii de comori care se avinta pana acolo sa nu gaseasca ceva: ori cateva monede de aur ori obiecte din argint sau aur ori chiar cate un vas plin cu monede.

“Asta nu face decit sa-mi intareasca ipoteza cum ca in zona ar fi fost un templu mult mai vechi iar ceea ce gasesc acum vinatorii de comori sunt, de fapt, ofrande aduse zeitatilor in urma cu 2-3.000 de ani. SI e clar ca, undeva, in galeriile sapate adinc, se gaseste si marea comoara rivnita de toti”.

Chiar daca stiu de existenta comorii, valcenii se tem sa o caute. Ei sunt convinsi ca aceasta ar fi blestemata, pentru ca altfel ar fi gasit-o cineva pana acum. Domnul Ilarie Popa, profesor de istorie, ne spune ipoteza dumnealui.


“Schitul cel vechi nu se gasea acolo unde este acuma constructia, ci la vreo doi kilometri mai departe. Este o zona inconjurata de padure, unde sunt trei izvoare care se scurg in adincul muntelui, nimeni nu stie unde. Eu am studiat mult arhivele locale si am descoperit ca acolo, pe vremuri ar fi fost o pestera care s-a surpat ulterior si nu se mai vede nimic. Am fost si cu aparatele si am vazut urma unei galerii la o adincime de vreo 24 de metri, care se largeste brusc in dreptul unei poienite, dar cine sa sape atitia metri de stinca? Iar cu explozibil nici nu se pune problema, ca nu e voie”. Tot dumnealui ne spune ca cea mai mare descoperire facuta in zona s-ar fi petrecut in 1988, cand un padurar a dezgropat un vas cu cateva zeci de monede de aur din secolul I i. H., alaturi de un coif de aur purtat de capeteniile dace.

“Asta arata cit de vechi era templul si cate bogatii mai trebuie sa existe in zona.Pentru ca aceste ofrande erau ingropate acolo unde spuneau sacerdotii ca le indicasera zeii si niciodata nu se gaseau doua in acelasi loc”, continua domnul Popa. Dumnealui are o teorie proprie, anume ca templele vechi, din zona de munte, erau asezate pe filoane de aur.

“Prin aur se putea comunica cel mai usor cu zeii, asa ca sacerdotii construiau templul, de regula, ori in apropierea unui riu unde se gasea aur, ori in apropierea unei pesteri unde se gasea vreun filon de aur. Stramosii nostri credeau ca filoanele de aur isi au radacinile in lumea zeilor si de aceea aduceau ofrande din aur acestora. Era felul lor de a multumi zeilor pentru darurile primite. Iar darurile primite trebuiau sa se intoarca la zei, prin intermediul ofrandelor. Era o lege nescrisa, un echilibru universal, un circuit al aurului de la zei catre oameni, apoi din nou catre zei, pentru ca acestia sa-l dea, mai departe, si altor oameni care aveau nevoie de el. In felul acesta era cercetata si credinta celui care primea aur: daca el intorcea o parte din aur catre zei, atunci era protejat mai departe el si familia lui. Daca pastra aurul doar pentru sine, el si familia sa erau distrusi pentru ca distrugeau echilibrul impus de zei”. Sursa:http://www.horoscop-astrologie.ro/comorile-romanilor.html



Niciun comentariu despre subiectul „Legenda comorii lui Pahomie Monahul si Sava Haiducul”:

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.