Domnitorii şi marii boieri s-au comportat întocmai celor din Apus atunci când le cercetăm atiitudinea faţă de podoabe scumpe. Nu toate bijuteriile au avut ca provenienţă Transilvania sau lumea europeană occidentală, anunta Radio Romania Actualitati in emisiunea Istorica.
În Moldova au funcţionat ateliere în cadrul breslelor ţinute de meşteri armeni.
În general, bijuteriile din argint predominau lumea moldo-valahă, pe când aurul, mai scump ca valoare se întâlnea frecvent în Transilvania cu centrele sale Braşov şi Sibiu, saşii fiind foarte buni meşteri.
Bijuteriile spaţiului extracarpatic sunt dominate de influenţe bizantine, cu desene şi execuţie dintre cele mai diverse, pe când în Transilvania procesul creativ era respectat cu stricteţe şi avea un caracter unitar.
Ceea ce găseai la Nurmberg, putea fi comandat şi la Sibiu.
Bijuteriile şi confecţiile au cunoscut valori mari ale preţului fiindcă aveau o clientelă selectă, realizarea lor se făcea exclusiv manual, la care se adăuga şi valoarea intrinsecă, fie a aurului, argintului ori a pietrelor preţioase.
Unul dintre cei mai bogaţi domnitori ai Moldovei a fost Ieremia Movilă, Averea acestuia era estimată la o jumătate de milion de florini şi 1500 de zloţi polonezi, însă nu se poate vorbi în cazul domnitorilor şi boierilor români de existenţa unui adevărat tezaur.
Ca regim de convertire, de exemplu o diademă a uneia dintre fiicele domnitorului avea echivalent unul din următoarele categorii de produse ale Evului Mediu românesc : şase mii de oi, sau patru sute de boi, patruzeci de cai de rasă ori 260 de pogoane de vie sau contravaloarea a 150 de robi ţigani.
Domnitorii moldo-valahi ori marii boieri din Principate nu au reuşit să-şi conserve bijuteriile fie prin păstare îndelungată, fie prin transmitere moştenitorilor.
Situaţia politică internă, dar şi mai precumpănitoare a fost pierderea independenţei ţării faţă de Imperiul Otoman şi alţi vecini din jur, în mare o stare de instabilitate şi insecuritate au dăunat păstrării bijuteriilor, cele mai multe fiind confiscate de otomani, atunci când domnitorul era mazilit, fie au fost deposedaţi de ele, când domnitorul şi suita sa s-au aflat în drumurile pribegiei, de adversari ori chiar de bande de hoţi, bine informate.
Lanţuri, cercei, broşe, coliere şi brăţări au completat panoplia valorii tezaurizate în bijuterii şi podoabe.
Un lanţ simplu cântărea 100 de grame, însă au fost confecţionate şi lanţuri de până la două kilograme de aur.
Lungi cât un stat de om şi dublu-înfăşurate.
Desigur, că la o bijuterie contează foarte mult tehnica şi desenul în care sunt executate, ca şi mâna meşterului, frumuseţea fiind o valoare aduăgată de conţinutul pietrelor ; diamant, safir, rubin, smarald.
Soţiile de domnitori şi ai marilor boieri, ori fiicele acestora au dat tonul, au impulsionat comerţul cu bijuterii, au alimentat cererea şi oferta pe această piaţă restrânsă.
Tot ele au făcut diferenţa dintre valoarea bijuteriilor purtate ca şi avântul cu care au impus şi schimbat moda timpului pe tot parcursul Evului Mediu.
Spre deosebire de bărbaţi, femeile au cultivat posesia bijuteriilor îndelung meşterite, sofisticate, cu desene complexe şi un conţinut mai mare de pietre preţioase. În schimb , bărbaţii au îmbrăţişat moda bijuteriilor masive din argint şi aur, mergând mai mult pe volum.
Femeile au încercat să tezaurizeze acest fond personal de bijuterii, fiindcă le asigura în cazul dispariţiei soţului o oarecare stare materială de susţinere, pe când bărbaţii le ofereau şi rolul de cumpărători ai libertăţii fizice ori a tranzacţiilor cu arme necesare preluării puterii.
Am avut domnitori bogaţi cum a fost şi Petre Schiopul sau Gheorghe Ştefan în Moldova faţă de un Ştefan cel Mare mai puţin preocupat de înavuţire aşa după cum a arătat Vasile Lupu, iar în Muntenia, boierii olteni au fost de departe cei mai bogaţi şi economi faţă de alte familii domnitoare.
De exemplu, Mihai Viteazul a făcut avere din comerţul cu aur şi pietre preşioase, dar şi din vânzarea de cai.
Această deosebire între bărbaţi şi femei - reţineţi că vorbim de clasa conducătoare - s-a păstrat până în timpurile moderne, femeia fiind mai deschisă inovaţiei şi diversificării giuvaericalelor, pe când bărbaţii lor au rămas oarecum conservatori.
Maramureşul are legendele sale despre comorile ascunse în inima munţilor şi văilor din satele din judeţ. Una dintre ele vorbeşte despre o comoară pe care haiducul Pintea Viteazul ar fi ascuns-o în munţii Gutâi. Celebrele berbinţi cu galbeni ar fi fost ascunse într-o peşteră din munţii Gutâi.
Se spune că, în Maramureş, fiecare deal are misterele şi comoara lui. Iar dacă nu există comori, cu siguranţă există legenda unei comori. Ulciorul, brebinţele sau lăzile cu galbeni şi aur reprezintă himere care – secole de-a rândul – au atras căutătorii de comori. Însă, multe dintre ele sunt „păzite” de blesteme crâncene. Bătrânii spun că sunt comori „cu blestem” şi comori „fără blestem”. Dacă acelea fără blestem se mai găsesc din când în când, cele cu blestem pot atrage boala, nebunia sau chiar moartea căutătorilor. Nu face excepţie nici comoara care ar fi aparţinut celebrului haiduc Pintea Viteazu, ascunsă pe muntele Gutâi, într-o pivniţă săpată în stâncă. În noapte dintre ani, câteodată, se văd focuri pe dealurile din Maramureş. Uneori ard cu flacără mai slabă, alteori mai puternică. Bătrânii spun că acolo au fost îngropate comori de „oameni gazde, de călugări sau de hoţi”. Unele dintre ele au fost descoperite, altele nu. Comorile nu pot fi descoperite de oricine, oricând. Conform credinţei populare, comorile sunt păzite de draci, iar căutătorii pot profita de „neatenţia” paznicilor doar în două momente din an: la sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi la Anul Nou, pentru că în aceste nopţi dracilor - puşi să păzească aceste comori - li se îngăduie să încingă o horă. Din depărtare, oamenii pot vedea nişte focuri imense, dar care nu pârjolesc nimic în jur. Atunci, dacă e noapte cu lună plină, înainte de cântatul cocoşilor, pot scormoni pământul după aur. Dacă scot o vorbă în timp ce sapă, nu vor mai găsi comoara niciodată. Una dintre cele mai vechi legende spune că vechii călugări din satul Mănăstirea au fost alungaţi şi schingiuiţi de săteni pentru o comoară ascunsă şi astăzi într-o fântână, care se numeşte „fântâna călugărului”. Călugării au blestemat satul „să nici nu crească, să nici nu scadă”. Iar lumea şi timpul în acel sat chiar că par a sta pe loc. Potrivit informaţiilor furnizate de către Consiliul Judeţean Maramureş, se spune că o altă comoară a fost lăsată de călugării din Bârsana, în locul numit „Dealu’ lui Filip”. Filip era un localnic, care găsind comoara, a ascuns-o sub nişte vreascuri, pe care nişte copii le-au aprins. Văzându-şi comoara arzând, Filip a înnebunit. La fel, se spune că haiducul Ion Godja din Văleni, zis „Oul”, a ascuns o comoară în locul numit „Săcătura” şi multă lume a săpat acolo ca să caute comoara. Şi că tot acolo şi-ar fi ascuns comorile şi alţi haiduci de pe vremea lui Pintea.
Sursa: adev.ro
Am avut domnitori bogaţi cum a fost şi Petre Schiopul sau Gheorghe Ştefan în Moldova faţă de un Ştefan cel Mare mai puţin preocupat de înavuţire aşa după cum a arătat Vasile Lupu...
Sa se stie adevarul ar trebui precizat ca Stefan cel Mare s-a luptat mai mult cu turcii si de multe ori i-a fugarit peste dunare si nu a trebuit sa dea dari multe la sultan in schimb a avut nevoie de aur ca sa reconstruiasca satele distruse de otomani cand ardeau totul in calea lor. Asa ca nu avea timp sa stranga aur in visteria lui.
Pe cand ceilalti domnitori care i-au urmat nu au dus razboaie cu turci si strangeau carute de galbeni pe care ii trimiteau plocon la Stambul erau birul anual platit ca ei sa steie pe tron multi ani fericiti.
Trimiteți un comentariu
☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.