Comorile de sticlă ale romanilor

Probabil multi isi inchipuie ca sticla este o descoperire a epocii moderne. Probabil ca altii nici nu isi inchipuie cat de valoroase sunt artefactele de sticla romană gasite intacte, chiar dupa 2000 de ani. Unii probabil ca nici nu isi imagineaza ideea ca intr-o comoara antica pot exista vase de sticla. E clar ca nu pot fi detectate cu detectorul de metale, poate doar daca sunt asezate langa alte artefacte din metal. Gasirea acestor obiecte de sticla reprezinta doar voia sortii si a norocului, de aceea sunt cu atat mai valoroase. De obicei pretul unui vas roman de sticla, de mai larga productie, din ce am observat pe diverse site-uri din strainatate unde colectionarii vand si cumpara astfel de artefacte ( si nu ma refer aici la vase de lux sau raritati ) este cuprins intre cateva sute de euro ( in stare foarte degradata sau spart) până la 10.000 de euro,  in stare mai buna.

Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a venit la țărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ține vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi câțiva bulgări de sodă de pe corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și apoi dormind. Dimineață, scormonind din întâmplare prin cenușa focului, un marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material obișnuit. Erau bucățele de sticlă.

Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar și pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima condiție pentru apariția sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă. Acest lucru este însă greșit. Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele și deșerturile nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăznete se găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a trăznetului. În anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California) acestea se comercializează, fiind vândute turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări.

Sticla naturală, creată de lovitura trăznetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.

Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip umed și sodă, la ardere acesta se transforma în smalț, adică într-o peliculă subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea smalțul a fost îmbogățit cu var, acesta devenind un element de primă importanță în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obținut smalț de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obținut din amestecul ce producea smalțul, odată ars în cantități mai mari decât subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Tot egiptenii au meritul în a fi fost primii a realiza proteze oculare. Se apreciază că cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.

În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.

Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obținerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.

Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se lipească de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul sticlei era apropiat de cel al pietrelor prețioase.

Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în multe alte domenii, au perfecționat spectaculos tehnologia inițială.

În sec. I d.Hr., un meșter roman anonim a înlocuit vergeaua metalică printr-o țeavă metalică, având la capătul dinspre meșter un muștiuc din lemn, care ferea omul de temperatura înaltă a țevii. Adunând la capătul metalic o bilă din sticlă lichidă și suflând, se obținea o bulă din sticlă ce putea fi apoi ușor modelată.

Această tehnologie nouă a fost făcută posibilă și de cuptoarele avansate ale romanilor, care permiteau atingerea unor temperaturi mai înalte și obținerea, în locul sticlei vâscoase a egiptenilor - imposibil de prelucrat prin suflare - a unei sticle aproape lichide.

Sticla romană comună, de culoare verzuie (opacă) a început să fie folosită tot mai mult.

Era întrebuințată pentru cupe și pocale, pentru vase de apă, ulei, vin, parfum etc, pentru biberoane și alte obiecte practice.

Sticla romană scumpă era obținută din nisipuri albe, foarte pure, fiind incoloră și translucidă (încă nu transparentă!).

Era folosită pentru veselă, bibelouri, podoabe și ornamente prețioase. Alături de aceste culori fundamentale, meșterii romani au izbutit a face nenumărate alte varietăți de sticlă, de la cele ce păreau a fi piatră prețioasă (smarald, safir, opal, peruzea, rubin) până la cele care imitau lemnul sau fructele (ca formă și culoare). În această epocă apare și ornamentarea cu aplicații din sticlă, ca și folosirea formelor sau matrițelor pentru prelucrări complexe (vase care imitau chipuri sau reprezentau scene de luptă etc). De asemenea se realizează primele fire din sticlă, destinate în special colierelor și altor podoabe feminine.

Un produs roman din sticlă a cărui tehnologie nu a fost lămurită este butoiul din sticlă. Acestea erau de mari dimensiuni, putând cuprinde chiar și un adult, iar felul în care au fost suflate nu este încă lămurit (se fac felurite presupuneri, dar nu există siguranță). Prin acest mister butoiul din sticlă se înscrie pe o listă a produselor romane din sticlă alături de care stau cupele murrhine și diatretele.

Cupele murrhine erau mult, mult mai scumpe decât aurul, cele mai ieftine valorând una prețul a zeci de sclavi! Erau mici, fără ornamente, dar aveau străluciri uluitoare, în mii de scânteieri multicolore. Pentru un singur vas de acest fel Nero a dat nu mai puțin de șaptezeci de talanți (echivalentul a trei sute de sclavi tineri, puternici). Tehnica exactă de producere nu se cunoaște, ci doar unele elemente tehnice. La fel de scumpe și misterioase sunt diatretele.

Acestea erau un fel de vase din sticlă duble, cu o cupă în interior și o dantelă de sticlă în exterior. Această dantelă nu atingea cupa interioară, permițând ținerea ori consumarea unor băuturi fierbinți fără pericol de ardere (pentru mână). Altă formă de utilizare a sticlei în care romanii au dovedit un mare talent a fost mozaicul. Realizate fie din ceramică ori piatră smălțuită, fie integral din sticlă, mozaicurile romane au rămas până astăzi un exemplu concludent de măiestrie și rafinament artistic.

Se cuvine a menționa în final așa-numitele vase de Portland, ca vasul Audgio și vasul lui Alexandru Sever. Ele erau lucrate în două straturi, primul de un albastru deosebit de frumos iar al doilea, mult mai subțire, din sticlă albă ca laptele. Odată izbutită realizarea vasului - deosebit de dificilă - urma partea cea mai grea: gravarea. Aceasta se realiza prin zgârierea sticlei albe cu diamant, adâncirea treptată a zgârieturilor și desprinderea sticlei albe fărâmă cu fărâmă. Orice greșeală distrugea vasul. Cu toate inovațiile lor romanii nu au izbutit însă a obține sticlă transparentă (ci doar translucidă) și ca urmare nici geamul, nici oglinda din sticlă.

Sursa partiala: Wikipedia.