Câini antrenați pentru a adulmeca antichități

Câinii au fost reprezentați pe diverse artefacte arheologice. Acum, datorită programului K-9 Artifact Finders, câinii vor avea ocazia să joace un rol în protejarea tezaurelor.

Sursa argintului monedelor romane din anii 310 - 101 î. Hr

Un studiu al monedelor romane a relevat în mod științific sursa de argint a Romei de la începutul secolului al III-lea î. Hr. Cercetătorii germani și olandezi au prelevat mostre de la 70 de monede de argint dintre anii 310 și 101 î. Hr. Probele au fost supuse unei analize geochimice temeinice, pentru a determina compoziția lor metalică.

Top 10 peșteri cu picturi rupestre

Locul 10 - Serra da Capivara

Serra da Capivara este un parc național în Brazilia, care conține mai multe adăposturi in piatră, cu picturi vechi de 25000 ani. Picturile descriu scene din ritualuri, de la vânătoare sau infatișează animale. Datarea acceptată pentru picturi este în prezent contestată de geneticieni, deoarece există un conflict cu data acceptata a existentei așezarilor umane din zona respectivă.

Locul 9 - Peștera Bhimbetka

Bhimbetka este o peșteră situată în centrul Indiei, care are peste 600 de picturi, cele mai vechi datând de cel puțin 12000 ani. Picturile au fost realizate cu roșu și alb, utilizandu-se ocazional verde și galben. Picturile descriu viețile oamenilor care au locuit în peșteri, precum și o serie de animale, inclusiv tigri, lei și crocodili.

Locul 8 - Peștera Magura

Pestera Magura este situată în nord-vestul Bulgariei, iar picturile datează de acum 8000-4000 de ani. Peste 700 de picturi au fost descoperite în peșteră principală, care infatiseaza oameni dansând sau la vânătoare, precum și mai multe specii de animale. Picturile au fost realizate cu excremente de liliac.

Locul 7 - Tadrart Acacus

Tadrart Acacus, situat în deșertul Sahara, este renumita pentru arta sa pe piatra, care dateaza inca de peste 14000 ani. Picturile sunt deosebit de interesante, deoarece demonstrează că zona avea un climat mult mai umed, picturile înfățișând și lacuri și păduri.

Locul 6 - Picturile de la Kakadu Rock

Picturile de la Kakadu Rock, din partea de nord a Australiei, sunt estimate a fi realizate acum 20000 ani. Parcul Național Kakudu conține o mare varietate de picturi pe rocă. Peste 5000 de site-uri de artă au fost descoperite acolo. Aborigenii au pictat nu doar exteriorul vizibil al personajelor, ci si schelete ale unor animale.

Locul 5 - Picturile Lascaux

Situate în sudul Franței, picturile din pesterile Lascaux sunt estimate ca fiind vechi de 17000 ani.
Pesterile sunt numite si "Capela Sixtină preistorică" și oferă unele dintre cele mai faimoase picturi rupestre din lume. Cea mai faimoasî dintre toate este Sala Mare a taurilor, infatisand tauri, cai și cerbi. Din păcate, pestera este acum închise pentru public. Cu toate acestea, există o locatie unde vizitatorii pot vedea o copie a peșterii.

Locul 4 - Pestera Altamira

Pesterea Altamira se află în partea de nord a Spaniei si a oferit printre primele picturi preistorice descoperite, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Picturile, de o înaltă calitate și bine conservate, au creat suspiciuni, iar autenticitatea lor a fost pusă la îndoială. Insa ulterior a fost dovedit că picturile sunt de fapt autentice.

Locul 3 - Laas Gaal

Laas Gaal este un mare complex de peșteri ( situat în Somalia ) si conține unele dintre cele mai vechi exemple de arta rupestra din Cornul Africii. Picturile sunt foarte bine conservate și infatiseaza bovine cu costumatii ceremoniale, oameni, câini domestici și girafe.

Locul 2 - Pestera Chauvet

Peștera Chauvet este situată în partea de sud a Franței și conține cele mai vechi picturi rupestre preistorice cunoscute de om, datând de acum 32000 ani. Pestera este denumită dupa Jean-Marie Chauvet, care a descoperit-o in anul 1994. Pestera este considerat una dintre cele mai importante site-uri arheologice de artă preistorică și a fost catalogată  în iunie 2014 ca parte a Patrimoniului Mondial UNESCO.

Locul 1 - Cueva de las Manos

Cueva de las Manos se află în Patagonia, în partea de sud a Argentinei și se crede că picturile au fost create în urmă cu 13000 - 9000 ani. Numele peșterii se traduce ca "Peștera mâinilor", datorită picturilor cu mâini omenești, intr-o compozitie stilizată, ce pare artă modernă contemporană. Pictorul a ținut mâna stânga pe peretele pesterii si a pulverizat culoarea printr-un tub ( probabil vegetal ) ținut in mâna dreaptă.

10 descoperiri bizare ale pasionaților de detecție metale

1946 - Banii furați si ascunsi in pâmânt: Folosind un detector împrumutat de la armata SUA, un angajat de la Poștă a descoperit 153.150 dolari îngropati în curtea din spate a unui angajat poștal decedat, care furase banii cu mai multi ani inainte. Prada fusese ascunsă în borcane și cutii în interiorul unui burlan și apoi îngropată 2 metri sub suprafata.

1952 - Descoperirea comorii piratilor : În Massachusetts, un vânător de comori cu numele de Edward Rowe Snow, fiind într-o vizită pe o mică insulă în largul coastei Nova Scotia, a folosit un detector de metale și cateva schițe vechi pentru a găsi opt dubloni spanioli din secolul 18 și părți ale unui schelet care strângea monedele în mână. Comoara se crede că a provenit de pe un galion spaniol capturat de pirați în 1725.

1966 - Mina de aur pierdută: În Texas, un grup de vânători de comori cu detectoare de metale au raportat ca au redescoperit pierduta mina de aur San Saba, care a fost abandonată de către spanioli în 1758, când au fost atacați de catre indienii Comanche.

1966 - Autoturismul Ford ingropat : În Detroit, un grup de căutători dotati cu detectoare de metale au descoperit un Ford Model T pe care cineva il îngropase în curtea casei sale în 1926, probabil ca să-l păstreze pentru posteritate .

1974 - Anii de liceu, pierduti si regasiti: În Florida, un detectorist de metale entuziast, pe numele sau Roy Lloyd, a găsit un inel simbol al unei clase de liceu din 1926, cu inițialele "MB", la patru centimetri adancime, in nisipul unui lac putin adânc. El a predat inelul proprietarului Miles Baker, care il pierduse cu 48 ani înainte, la debarcaderul din oraș.

1974/1975 - Glonțul conspiratiei: Richard H. Lester, un vânător de comori amator, a folosit un detector de metale pentru a găsi un glonț pe proprietatea Căilor Ferate din Dallas, în apropiere de zona în care președintele John F. Kennedy a fost asasinat. FBI-ul a stabilit că glonțul a fost de un alt tip decât cel folosit de către presupusul asasin Lee Harvey Oswald.

1976 - Tancul de langă scoală : În Alabama,un detectorist entuziast pe nume James Garigues, care căuta monezi vechi lângă o școală, a găsit o bucată de rezervor, despre care atoritatile si-au dat seama că era din Al doilea Război Mondial. Mai jos era si tancul, care a fost indepartat cu succes de către un echipaj militar.

1984 - Ororile razboiului : Un arheolog voluntar a descoperit cu un detector de metale un os de deget care purta un inel de la Little Bighorn, unde trupele locotenent-colonelul George Custer s-au luptat cu Siouxii, în anul 1876 .

1997 - Relicvele confederate: În Virginia, doi tineri au descoperit folosind un detector de metale în curtea bunicului lor, o piesă de artilerie .

2008- Potirul de aur : Mike DeMar, scufundânduse în largul Key West, a primit un semnal pe detectorul de metale, care sa dovedit a fi sansa descopeririii unui potir de aur de pe o navă spaniolă scufundată în 1622 .

Discriminarea detectoarelor de metale

Discriminarea este abilitatea detectorului de a cauta doar anumite metale. Fără discriminare, un detector de metale ar da un semnal sonor chiar si la o folie de aluminiu (un metal extrem de conductor) şi cautatorul nu ar fi posibilitatea de a merge de departe, fără a-si umple buzunarele cu obiecte găsite, dar fara valoare.

Un proverb favorit al cautatorilor de comori este că discriminarea ar trebui să fie utilizată "cu discriminare".

Discriminăriea pe un detector de metale ar trebuie să fi setată destul de mare pentru a face detectorul sa ignore alarmele false ( la aluminiu de exemplu ), dar în acelaşi timp, nici aurul nu ar mai putea fi găsit, acesta avand o conductivitate mai mică de aluminiul.

Cele mai multe detectoare au o scară de 0-10 la setarile discriminarii.

Utilizatorii vor găsi propriile setări preferate, şi în funcţie de terenurile pe care fac propriile cercetări.

De exemplu, în cazul în care se caută pe teren arat , multi preferă sa nu foloseasca nici o discriminare, pentru că terenurile agricole nu au prea multe gunoaie.

În cazul în care se caută intr-un parc, se utiliezeză o setare de aproximativ 2-3, pentru că in general la o discriminare de 4 din 10, detectoarele de metale nu mai gasesc aurul.

Bineinteles, toate aceste mici sfaturi pentru incepatori de mai sus, privind discriminarea, sunt relative.

Mai multe detalii privind discriminarea in metal detecting gasiti in filmuletul de mai jos:

Blestemul lui TUTANKAMON

Descoperirea mormantului din Valea Regilor a avut loc în anul 1922, sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter "sponzorizat" de bogatul nobil englez, Lordul Carnarvon.

Howard Carter (n. 9 mai 1874, d. 2 martie 1939) a fost un tânăr englez din clasă medie care va intra în istorie drept cel mai spectaculos și mai de succes egiptolog. Acesta s-a născut în Putney, Londra, la data de 9 mai 1874, dar și-a petrecut mare parte din copilărie în orașul Swaffham, Norfolk. Tatăl său era artist, și își câstiga existența pictând portretele animalelor care aparțineau localnicilor și facând ilustrații pentru ziarul "Illustrated London News". Carter a fost cel mai mic dintre cei 11 copii,el a fost educat acasă, a simțit lipsa acută de educație, tot restul vieții. A invățat de la tatăl său să picteze impecabil, fiind să capabil să rețină o casă sau o scenă dintr-un sat.

Lord George Edward Stanhope Molyneux Herbert (Berkshire, 26 iunie 1866 – Cairo, 5 aprilie 1923), a fost al cincilea conte de Carnarvon; împătimit colecționar de antichități egiptene și, totodată, egiptolog britanic. Posibilitățile materiale l-au ajutat îndeajuns pentru susținerea financiară a expediției de săpături arheologice, a căror conducere a încredințat-o conaționalului egiptolog, Howard Carter, operațiune care a dus la descoperirea mormântului lui Tutankhamon în Valea Regilor, din Egipt.

A intrat în istorie cu numele simplu de Lordul Carnarvon. În anul 1890, la moartea tatălui său, Henry Herbert (cel de-al patrulea conte de Carnarvon, George Herbert a devenit al cincilea conte. Pe 26 iunie 1895 s-a căsătorit cu Almina Victoria Maria Alexandra Wombwell cu care, în 1898, l-au avut pe Henry George Herbert, care va fi al șaptelea conte de Carnarvon. Contele era un mare iubitor de egiptologie și, în 1907, a plecat în Egipt cu intenția de a face o campanie de săpături pentru îmbogățirea propriei colecții. Dându-și imediat seama că era absolut necesar să aibă pe teren un expert care să fie și la curent cu dificultățile unei astfel de cercetări, a cerut părerea lui Gaston Maspero, care l-a indicat pe arheologul Howard Carter, ca fiind persoana cea mai potrivită și care, pe deasupra, în acea perioadă rămăsese fără ocupație. Cei doi s-au înțeles de îndată și, între ei, s-a născut o profundă prietenie.

Cu bogățiile familiei, Lordul Carnarvon, a finanțat săpăturile conduse de Howard Carter la Theba (Egipt) și altele, care au îmbogățit substanțial colecția de piese egiptene a contelui. Arheologul însă, visa să descopere în Valea Regilor mormintele a doi faraoni, despre care se știa puțin pe atunci: Amenoth al IV-lea, „Faraonul eretic”, și Tutankhamon, „Faraonul copil”. L-a convins pe Lordul George Herbert să finanțeze întreprinderea.



Lordul Carnarvon

Grație abilității sale, Lordul a reușit să obțină concesionarea săpăturilor, care pe atunci erau încă în mâinile arheologului Theodore M. Davis, și astfel în 1917 echipa condusă de Carter a început excavările. Au urmat cinci ani de muncă fără nici un rezultat în schimb cu mari eforturi financiare pentru Lordul Carnarvon astfel că în august 1922, dazamăgit, a declarat închis șantierul. Entuziasmul, încă viu, al lui Carter l-a convins, în cele din urmă, să mai acorde „visătorului” încă o stagiune de excavări, timp suficient să termine sectorul care rămăsese încă necercetat. Pe 3 noiembrie 1922 săpăturile și-au reluat cursul și, deja în cea de-a doua zi a văzut lumina scara unui mormânt necunoscut. Arheologii, ajunși curând la intrarea în mormânt, au constatat – plăcut surprinși – că sigiliile de la intrare erau intacte ceea ce însemna că în decursul mileniilor mormântul n-a fost violat de nimeni. Lordul Carnarvon, în acel moment în Anglia, a fost chemat imediat în Egipt, unde a ajuns pe 20 noiembrie.

După numai 7 zile a asistat – împreună cu Carter – la deschiderea mormântului care în acel moment își revela „bogăția sa funerară” exact așa cum fusese dispusă cu mii de ani înainte. Pe bună dreptate această descoperire este considerată cea mai mare descoperire arheologică a sec. al XX-lea, nu atât pentru bogăția conținutului cât pentru faptul că era pentru prima oară când se putea admira mormântul unui faraon neviolat încă. Moartea care l-a surprins pe Lordul Carnarvon pe 5 aprilie 1923 nu i-a permis să asiste și la deschiderea sarcofagului lui Tutankhamon.

Dupa aceasta descoperire au avut loc mai multe morti suspecte. Presa vremii a vorbit de Blestemul lui Tutankamon, un blestem care vine de dincolo de mormânt, care i-a ajuns pe toţi aceia care „au profanat" mormântul şi sarcofagele faraonilor. Primul deces a fost al Lordului Carnarvon, care a murit în februarie 1923 la doar trei luni de la Marea Descoperire.

Cu expresia „Blestemul lui Tutankhamon” sau „Blestemul Faraonului” (episod din Tutenstein) se indică o presupusă „moria” (blestem care vine de dincolo de mormânt) care i-a ajuns înainte de timp și pe neașteptate, pe toți aceia care „au profanat” mormântul și sarcofagele faraonilor: mai precis pe toți cei care au participat la căutarea și la descoperirea mormântului Faraonului Tutankhamon, mormânt găsit în Valea Regilor (în Egipt) și catalogat de arheologi cu sigla KV62. Descoperirea a avut loc în anul 1922, sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter "sponzorizat" de bogatul nobil englez, Lordul Carnarvon. De altfel și această întreprindere a lor este cunoscută cu numele de „Carter-Carnavon”. Iată lista participanților direct implicați în această expediție, listă care poate ajuta cititorul la înțelegera fenomenului.

Nume și Prenume	Rolul avut	Data nașterii	Data morții	Vârsta	Supraviețuit după 1922
Lordul Carnarvon	sponsor	1866	1923	57	1
Howard Carter	Șeful expediției	1874	1939	65	17
Arthur Cruttenden Mace	Colaborator	1874	1929	54	6
Alfred Lucas	Chimist	1879	1945	78	23
Harry Burton	Fotograf	1879	1940	61	18
Arthur R. Callender	Inginer și desenator	necunoscută	1936	necunoscută	14
Percy E. Newberry	Egiptolog	1869	1949	80	27
Alan H. Gardiner	Egiptolog filolog	1879	1963	84	41
James H. Breasted	Egiptolog istoric	1865	1935	70	23
Walter Hauser	Arhitect	1893	1959	66	37
Lindslay Foote Hall	Arhitect	1883	1969	86	47
Richard Adamson	Polițist (cu paza)	1901	1982	81	60

Prima moarte este dealtfel și singura care ar putea fi pusă în legătură cu descoperirea mormântului. Aceasta este a Lordului Carnavon, care a murit în februarie 1923 (trei luni după descoperire). Sir Carnavon a fost înțepat de o insectă (probabil o muscă?). În clima umidă și caldă a Egiptului și mai ales un fizic mult slăbit cum era cel al Lordului (în urma unui accident de circulație din 1901) orice zgârâietură putea deveni gravă: este exact ceea ce i s-a întâmplat Lordului. La câteva zile după incidentul cu insecta, în timp ce se berberea (cu briciul), fără să-și dea seama a redeschis rana. În pofida tratamentului făcut imediat cu tinctură de iod (antibioticul cunoscut azi cu numele de Penicilină va fi semnalat de dr. Alexander Fleming abia în 1928), infecția nu s-a lăsat așteptată. Așa se face că, la scurt timp, Lordul Carnavon a fost pus la pat de o febră foarte puternică (peste 38°C), care repede s-a transformat în pneumonie. De la Aswan a fost transferat la Cairo, unde – așa cum scrie Carter în jurnalul său – pe 5 aprilie 1923 „sărmanul Ld. C. (sic.) a murit la primele ore ale acestei dimineți”.

Apoi, alţi zeci de oameni au murit în urmatorii 20 ani... Unii cred că a fost de vină blestemul.

Cât de nefondat și de mistificată este teoria „Blestemului” se poate lesne vedea din lista reprodusă mai sus, listă ale cărei date merită analizate. Media de vârstă în momentul morții (exclusă valoarea minimă „0”, relativ la Callender, și valoarea maximă „86”, relativ la Hall): peste 63 de ani; Media de supraviețuire după anul 1922 – data descoperirii – (exclusă valoarea minimă „1” an, relativ la Lordul Carnarvon, și valoarea maximă „47”, relativ la Lindslay Foote Hall): în jur de 22 de ani. Chiar Lady Evelyn, fiica Lordului Carnarvon, care a participat activ la fazele inițiale ale descoperirii mormântului, născută în 1901, va muri în 1980, iar Dr. D.E. Derry, care a făcut prima necropsie asupra cadavrului lui Tutankhamon, va muri în 1969, la vârsta de 87 de ani. Rămânând tot la datele statistice, merită aduse în discuție și următoarele precizări: din 26 de persoane prezente la deschiderea mormântului, numai 6 au murit în decursul următorilor 10 ani; din 22 de persoane prezente la deschiderea sarcofagului numai 2 vor muri în următorii 10 ani; *iar din cele 10 persoane prezente la „desfășarea” mumiei nici una n-a murit în următorii 10 ani. Toate aceste date mărturisesc în mod decisiv că „Blestemul lui Tutankhamon” nu este adevarat .

Afară de goana după senzațional – specifică ziarelor – au mai fost (se pare) două cauze care au contribuit la răspândirea acestui mit al „Blestemului”: a) puținele știri care erau cu privire la operațiunile lente de cercetare a mormântului (necropsia lui Tutankhamon a fost posibilă abia în 1925; 3 ani după descoperire) și b) Lordul Carnavon în persoană a acordat exclusivitate numai unui singur ziar (american), ceea ce facea ca toate celelalte publicații „să fie puse pe tușă” (într-o perioadă când informația prindea aripi, încet dar sigur). Această exclusivitate voită de Lord a provocat o violentă campanie de denigrare a descoperirii: într-adevăr, cotidienele prezentau, pe cât posibil, descoperirea diminuându-i valoarea.

In jurul acestui blestem s-a creat o adevarata legenda si au aparut multe carti si filme care au tratat acest subiect. În anul 1925, mumia lui Tutankhamon a fost deschisă şi analizată de către echipa lui Howard Carter. În 1969 şi 1986, ea a fost supusă razelor X; în anul 2005, mumia a fost testată cu scanerul. Radiografiile indică mai multe fracturi, dar se presupune că acestea au fost produse de către echipa lui Carter.

HOWARD CARTER

Radiografiile arată că Tutankhamon era sănătos şi nu avea nici o urmă de infecţie, ceea ce indică faptul că el nu a murit din cauze naturale. O radiografie a capului său prezintă un cheag de sânge în zona cefei, ceea ce ar dovedi presupusa lovitură la cap. Howard Carter s-a născut în Putney, Londra, la data de 9 mai 1874, dar şi-a petrecut mare parte din copilărie în oraşul Swaffham, Norfolk. Tatăl său era artist, şi îşi câstiga existenţa pictând portretele animalelor care aparţineau localnicilor şi facând ilustraţii pentru ziarul "Illustrated London News". Surse: wikipedia.org, youtube.com, romanialibera.ro

Dacii milenari şi Dacia strămoşească

Chiar dacă dacii au avut tezaure fabuloase, acum pierdute sau prădate, chiar daca geţii au fost un neam de oameni viteji, dincolo de legende şi de visele de îmbogăţire ale căutătorilor, cea mai mare comoară pe care au lăsat-o umanităţii acesti eroi milenari suntem noi, poporul român. Dar suntem un neam care nu îşi cunoaste istoria, iar un popor fără trecut este o naţie fără viitor.

Asadar, sa ne cunoastem originile... 

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.

 Geto-dacii

Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe grecii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor".

Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".

De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geti mancand cu linguri si castroane de lemn,iar comandantii capturati mancand cu tacamuri si din farfurii de aur,pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.

Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci". Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".

Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".

În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".

Înfățișarea caracteristică dacilor

Imbracamintea lor era asemanatoare cu cea a taranilor romani din zilele noastre. Erau bărboși cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodați la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiți pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică. Femeile îmbrăcau o cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte.

Civilizație și cultură


Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.

Religie

Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.

Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.

În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.

Societate

Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".

Economie

Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei faceau comert cu cetatile grecesti care, pe atunci, se aflau pe tarmul Marii Negre.

De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, inconstatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.

Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.

Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.

Limbă

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita.



Entități politice

Dromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.Hr. - 109 î.Hr., 74 î.Hr.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători diferiți.

Cucerirea romană

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Diurpaneus / Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.

Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.

Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.

Stăpânirea romană

Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia și vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staționând în castrele din Alba Iulia și Potaissa. Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De asemenea și mulți daci fugiți în alte zone ale Daciei au revenit.

Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.

Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.

În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.


Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la granița Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști” .

Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.

Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.

Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.

Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.

În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.

Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.

Retragerea romană

Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.

Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.

Imperiul Roman ca Imperiul Dac

După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius(c. 260 – Aprilie sau Mai 311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac. Surse parţiale: wikipedia.org.

Smaraldul şi alexandritul, de o mie de ori mai scumpe decât aurul !

Pietrele pretioase si metalele pretioase ne plac tuturor, atat datorita raritatii , cat si frumusetii lor. Si cand ne gandim la cea mai scumpa piatra pretioasa sau cel mai valoros metal, cu siguranta ca primele exemple care ne vin in minte sunt diamantul si aurul sau platina. Dar exista si alte pietre preţioase cu valoare foarte mare, mai scumpe chiar poate de mii de ori decât aurul, dacă sunt naturale, pe care nu e exclus ca unii sa le fi avut in mână si sa nu fi conştientizat valoarea lor.

Alexandritul natural - Preţul ridicat al alexandritului este determinat atât din raritatea sa, cât şi de culoarea extrem de neobişnuită. Piatra apare albastră sau albastru-verzuie la lumina zilei, dar devine roz spre violet în lumina lumânărilor sau expusa la lumina incandescenta. Alexandritul natural a apărut pentru prima dată în Rusia, unde a luat numele ţarului Alexandru al II-lea la începutul anilor 1800. Minele din Tanzania şi Brazilia au acaparat apoi piaţa, după ce resursele din minele ruseşti au fost epuizate, datorită exploatării masive. Alexandritul natural rareori costă mai putin de 10.000 dolari per carat (0,2 grame), deci 50.000 de dolari gramul ! În cazul în care costa semnificativ mai putin, probabil avem de a face cu alexandrit sintetic.

Smaraldul natural - Unul dintre membri cei mai de valoare ai familiei de pietre pretioase, smaraldul poate avea un preţ mai mare decât un diamant de calitate echivalentă. Numele smaraldului provine de la un cuvant grecesc antic care simboliza culoarea de verde intens. Aceste pietre sunt mai fragile decât ar sugera duritatea lor de 7,5 la 8 pe scara Mohs, din aceasta cauză smaraldele naturale au de obicei fisuri care slăbesc piatra. Un smarald clar, cu o culoare profundă, bogat şi fără defecte poate costa zeci de mii de dolari per carat, deci peste 100.000 de dolari gramul, din cauza rarităţii sale. Spre deosebire de diamant, care castigă in valoare dacă este colorat, smaraldele de altă culoare nu mai sunt considerate smaralde, ci doar pietre semi-pretioase. Smaraldul este deseori imitat prin smaralde artificiale, turmalina verde, dioptaz sau varietăți de granat ca: demantoid și grosular sau sticlă colorată.

Bineinteles, mai exista si alte pietre pretioase naturale al căror preţ pe gram depaseste de zeci sau sute de ori pretul aurului : serendibitul, rubinul, safirul, opalul, painitul, aquamarinul, jadul etc, dar despre aceste mici si extrem de valoroase comori vom discuta intr-un alt articol.

Aur cât să acopere întreg Pământul cu un strat de 4 metri grosime !

Ce ati zice daca cineva v-ar spune ca exista undeva in Pământ aur cât sa acopere intraga planeta cu un strat de 4 metri grosime ? Probabil ca nu l-ati crede, din cauza ca nici toate comorile gasite si negasite nu ar putea sa ajute la realizarea unui strat atat de gros din aur. Asadar, de unde ar proveni atat de mult aur ? Si de aici se naste intrebarea: cum a ajuns aurul atat de indispensabil comorilor, pe planeta noastra ?



Cu ajutorul analizelor de înaltă precizie ale câtorva dintre cele mai vechi roci de pe Pământ, cercetătorii Universității din Bristol au descoperit dovezi clare ale faptului că rezervele accesibile de metale prțioase ale planetei sunt rezultatul bombardării Terrei cu meteoriți la peste 200 de milioane de ani după formarea sa.

În timpul devenirii Pământului, fierul topit de pe suprafața acestuia s-a scufundat în centrul planetei pentru a-i crea miezul. Acest fenomen a luat cu sine și majoritatea metalelor prețioase ale Terrei – cum ar fi aurul și platina. De aceea, se estimează că există destul metal prețios în miezul Pământului pentru a acoperi întreaga suprafață a planetei cu un strat gros de petru metri.

Asimilarea aurului în miezul Pământului ar fi trebuit să lase exteriorul planetei fara strălucirea acestui metal prețios. Totuși, în mantaua de silicați există de zeci până la de mii de ori mai mult minereu aurifer decât se credea. Există o teorie mai veche conform căreia această abundență este rezultatul impactului cu o ploaie cataclismică de meteoriți care a lovit Pământul după formarea miezului. Prin urmare, toată cantitatea de aur din meteoriți s-a depus în manta în loc să se piară în centrul planetei.

Pentru a proba această teorie, cercetătorii Grupului Izotop din cadrul Școlii pentru Științe Geologice a Universității Bristol au analizat roci vechi de patru miliarde de ani din Groenlanda. Acestea au furnizat o perspectivă unică asupra compoziției planetei noastre la scurt timp după formarea miezului, dar înaintea presupului bombardament cu meteoriți.

Experții au determinat compoziția izotopilor de tungsten din aceste roci. Tungstenul (W) este un element foarte rar (un gram de rocă are circa zece milionimi de gram de tungsten) și, asemenea aurului și altor elemente prețioase, ar fi trebuit să ajungă în miezul planetei atunci când acesta s-a format.

Asemenea celor mai multe elemente, tungstenul este compus din câțiva izotopi, atomi cu aceleași caracteristici chimice dar cu mase vag diferite. Izotopii reprezintă urme solide ale originii unui material, iar adăugirea adusă de meteoriți Pământului ar fi lăsat un semn distinctiv asupra izotopilor de W din compoziția sa.

Doctorul Matthias Willbold, responsabil de cercetare, a observat o diminuare de 15 părți la million în abundența izotopului 182W între rocile din Groenlanda și cele din zilele noastre. Această schimbare mică, dar semnificativă, reprezintă o foarte bună confirmare și o explicație a excesului de aur accesibil din Pământ ca urmare fericită a bombardamentului cu meteoriți.

Meteoriții (aproximativ 20 de miliarde de miliarde de tone) care au lovit Pământul au fost absorbiți în mantaua acestuia prin procese de convencție uriașe. Interesant de descoperit pe viitor este cât de mult a durat acest mecanism. Ulterior, procesele geologice au format continentele și au concentrat metalele prețioase (și tungstenul) în depozite de zăcăminte care sunt minate astăzi. Sursă partială: http://www.stiintasitehnica.com/ de-unde-se-trage-tot-aurul-de-pe-pamant-_631.html

Mistere ale graiului dacilor, descifrate ?

In loc de introducere
Astazi va vom prezenta cateva articole scrise si oferite pentru site-ul nostru de catre domnul Florin Croitoru, idei  pe care le-am comasat intr-un articol mai complex, pentru o mai buna imagine de ansamblu a teoriei lingvistice si istorice a autorului. Sursele originale ale acestor articole ( unde se gasesc bineinteles mult mai multe articole pe aceasta tema ) sunt: http://florincroitoru.tripod.com/ si http://florin15.blogspot.com/ . Precizam inca o data ca fotografiile si ideile de aici sunt citate in totalitate din articolele domnului Florin Croitoru, nu ne apartin si nici nu avem pregatire in aceasta arie de studiu, deci nu avem posibilitatea sa confirmam daca sunt teorii corecte sau gresite. Noi doar am publicat cateva informatii ( ca simplu canal de comunicare media ) oferite de catre domnul Florin Croitoru, autor pe care il puteti contacta accesand link-urile sursa de mai sus.

De asemenea, nu ne intereseaza sa promovam si nici sa incurajam animozitatile personale dintre cei care studiaza aceste teorii. Pur si simplu, am oferit un spatiu in care am publicat informatii oferite de o persoana pasionata de un anumit subiect. Comentariile acestui articol trebuie sa ramana la nivel de studiu obiectiv, nicidecum sa devina comentarii asupra personalitatii autorului. De asemenea, oferim cu cea mai mare placere aceeasi facilitate ( adica de publicare a unor teorii si pe site-ul nostru ) oricui doreste sa ne trimita un articol.

Dar sa incheiem aceasta scurta prezentare si sa citam articolele oferite de catre autor, iar dumneavoastra, dupa ce veti avea creata o imagine generala asupra teoriilor discutate, puteti concluziona la comentarii parerea dumneavoastra despre ideile sintetizate de catre domnul Florin Croitoru.

O placuta dacica descifrata ?

Codex Argenteus de la Upsala

În multe locuri citesc despre Codex Argenteus de la Upsala că ar fi copia Bibliei lui Ulfila scrisă în limba gotă în sec 4 la Dunărea de Jos. Este o minciună. Codexul e scris în limba germană. A fost jefuit din Germania de către mercenari suedezi în timpul războiului de 30 de ani, 1618-1648 şi acesta este un lucru dovedit. La Upsala se află o jumătate din el. Nu este limba vorbită în sudul Scandinaviei ci un dialect german.

Orice limbă germanică ar fi, nu a dovedit nimeni că respectiva Biblie din Germania secolului 17 este copia unei Biblii din sec 4 adusă din afara teritoriului german de atunci. Iar nu a dovedit nimeni că s-a vorbit vreo limbă germanică în sec 4 sau în alt secol la Dunărea de Jos, adică prin Bărăganul de azi.

Antigona lui Lozanis

Aceasta sta scris pe o piatră de mormant descoperită la Constanţa, România. De remarcat forma numelui; romanească. Este aceeaşi formă cu aceea de pe placa de plumb 120 care cuprinde mai multe nume dacice. A fost datata in secolul I i. Hr .

Piatră de mormînt secolul  I i. Hr., Dobrogea

Placa dacica 120 si transcrierea lui Branislav Stefanovski

PLAKA 120
ΡΟΤΩ ΠΕΝΕ ΟΜ Θ
ΠΟ ΥΔΕΟ ΟΝΤΟΥΡΝΙΕ ΝΕ ΔΩΕ ΖΑΒΕΛΗΟ / ΛΕΩ ΔΩΕ ΧΗΛΕΑΡΧΙ ΛΩΡΟ ΨΕΩ ΣΟΨΕΟ /
ΑΡΜΩΣΟ ΣΩ ΣΥΕ Ο ΑΨΕΖΟ ΩΝΣΟΛΕΘΩΛΕ ΩΝ ΓΑΛΗ/ ΠΙ ΨΕΛΩΕ ΔΑΒΟ ЏΕΘΩ/ ΦΑΞΤΟ ΩΝ
ΑΝΨΕΟ ΝΩΣΕΘΡΟ + Μ – ΒΩΕΡΟΒΥΣΕΘΟ ΩΝ ΣΑΡΜΗЏΕΤΟΥΖΩ ΚΟΥΕ ΑΡΜΩΣΟ/
Χ ΕΡΙΕЏΕΡ ΔΑΠΗЏΕΟ ΛΩ ЏΕΝΟΥΚΛΟ ΧΧΧΧΧΧ
ΧΕ ΩΡΟΛΥΕΟ ΛΩ ΕΛΥ Α ΚΑΡΣΕΟΥ ΧΧΧΧΧΧΧΧΧΧΧ
ΧΕ ΖΟΡΑΣΕΟΥ ΛΩ ΜΟΛΕΟ ΔΑΒΟ ΧΧΧΧΧΧΧΧ(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΓΟΥΕΡΩ ΛΩ ΔΙΝΩ ЏΕΘΩ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΖΑΠΥΕΩ ΛΟ ΖΟΥΡΟ ΔΑΒΩ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΚΩΡΜΥΟ ΛΩ ΝΟΒΥ ΔΟ ΥΝ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ЏΕΥΖΟ ΛΩ ΣΙЏΙ ΔΟ ΝΟΕ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΜΑΝΗΣΟ ΛΟ ΖΙΔ ΩΔΑΒΟ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΒΕΡΥΣΟ ΣΑΥΧ ΔΑΒΟ ΠΑΝΟΝΕΟ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΔΩΥΕΓΩΕ ΠΟΛΘΩ ΔΑΒΟ ΣΑΡΜΑΤΗΟ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΚΑΡΠΩΔΟ ΛΩ ΣΑΡΤΑΠΙΕΟ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ) ΙΙ –.
Χ ΠΑΡΙΩΖΟ ΛΟ ΕΡΜΥ ΔΑΒΟ (Χ)(Χ)(Χ) ΙΙ
Χ ΜΟΝΓΑΙΩ ΛΩ ΝΑΠΩΚΟΕ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ) – –
Χ ΓΟΥΡΩΕ ΛΟ ΚΟΜΙΕΟ ΔΑΒΟ (Χ)(Χ)(Χ)
Χ ΠΑΛΟΕ ΛΩ ΣΑΡ ΔΑΒΟ ΣΕЏΕ ΣΤΟ ΙΙ – (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)
ΚΩΤΩ
ΠΟΛΕΟΥ

ΨΕΝΕΟΥ
ΜΑΕΡΟ ΒΗΡΕΩ – Θ – Α –

Inel Ezerovo traducere

Alfabetul cu care este scris acest text pe inel nu este grec, ci trac. De aceea nu citim numele Rolisteneas, ci Polisteneas. Paciea, nu RAZEA or RAZE ; vii, nu VP sau YP . 

Polisteneasne, Penea ţil tea. Nieskoa paciea Do mea nţileci vii ta miiee paci(iea ta) Alfabetul nu e grec.Unele litere au valori fonetice diferite de cele din alfabetul grec.

P=P ca in alfabetul latin,nu R ca in alfabetul grec.

H=IE

Z=CI; cine, cinci

V=V

Pe rândul 6, ceea ce pare un P grec reprezinta de fapt doi de "i" care se citesc legat ca in "vii" sau "mii"

Textul e scris în limba română.

Polisteneasne ! Penea (o să) ţi-l dea. Nască-o-a paciea ! Dă-mi-nţelegi vei da mie paciiea ta.

Vezi expresiile populare actuale:"dă-i înţeleg....(nevoia,grija etc.); "dă-ţi inţeleg....Exemplu:

"dă-mi înţelegi nevoia mă vei ajuta"; "dacă îmi inţelegi nevoia mă vei ajuta"

Pe text sint două semne diacritice: T cu liniutză lingă el. Se citesc Ţ ca în ţar, ţăran.

Polisteneas; nume masculin grecesc. Polisteneasne e o formă populară romînească de vocativ. Formă posibilă: Polistene.

Penea; nume masculin rominesc.Vocativul este: Peneo. Dacă textul ar fi fost scris cu literele alfabetului clasic grec el ar fi fost descifrat de mult. Tracii au scris puţin altfel. Nu are nimeni in Europa aşa ceva; un text vechi din antichitate care sa fie inţeles de oamenii de azi . Daca ar gasi in limba germană numai 3 vorbe scrise pe vremea lui Arminus, nemţii ar scrie sute de carti. Textul de pe inel dovdedeşte că savanţii crezuţi de noi mari s-au înşelat cînd au scris că dacii s-au romanizat lingvistic. Aşa ca noi au vorbit şi dacii. Penea care a scris pe acest inel este strămoşul nostru, dar şi al urmaşilor lui din Bulgaria de azi, din Macedonia şi din Serbia. Numele lui îl mai poartă încă mulţi contemporani de ai noştri El a scris pe acest inel într-o vreme cînd regiunea dintre Grecia şi Munţii Carpaţi era numită de greci Evropa. Avem dovada că neamul nostru nu s-a format după sclavia romană, din imigranţi, militari romani şi din rămăşiţe autohtone. Noi eram şi atunci cînd Roma era un sat.

Înscris Sânnicolau Mare

Placa de marmura de la Tomis

Inelul de la Apahida, Cluj

Datat in secolul al IV-lea, inelul are un simbol creştin şi 7 litere de tip grecesc. A fost "descifrat" de unii: OMAHARUS, care ar fi după părerea lor un rege gepid, aceasta fiind o dovadă a existenţei unei populaţii germanice pe acest teritoriu. Pentru aceasta ei au modificat literele greceşti în litere latine. Pe inel scrie de fapt OMIELCUŞ, adică predicator. Omilie se mai spune la predică. Litera H, care la greci a avut valoare E lung, nu poate avea aceeaşi valoare aici pentru că limba noastră nu are E lung, în schimb are i,  rostit legat de e ( ca în iepure, omielcuş, ienupăr ). Conform acestei scrieri cuvîntul OMILIE s-ar fi scris cu IE pentru că sunetele nu sînt legate ; sunt 4 silabe, adica O-MI-LI-E. Dar în omielcuş sunt legate O-MIEL-CUŞ, de aceea în scrierea dacică în acest cuvînt apare H.
Inelul constituie o dovadă a continuităţii limbii dacilor.

Omilie este sinonim pentru predică,

iar omielcuş este sinonim pentru predicator.

Acestea sînt literele de pe inel. Ultima literă a avut la greci valoarea J. Aici are valoarea Ş. 

Despre metoda de lucru folosita de catre Florin Croitoru, așa cum o descrie chiar dumnealui

Este eronat să se izoleze de la început anumite cuvinte lungi pe motiv de asemănare cu cuvinte din unele limbi.Intr-un text de 60-100 de litere putem izola sute de cuvinte care au asemănări cu cuvinte din diverse limbi. Finalul va fi însă un text neinteligibil în vreo limbă , aşa cum au făcut toţi cei care au separat textul de pe inelul de la Iezerovo (iaz, iazuri şi iezer, iezere în româneşte înseamnă lac. În bulgară iezer). Este bine de căutat in text grupuri de litere care ar putea forma cuvinte de legătură într-o limbă, pronume, numerale, terminaţii verbale şi orice semn care ar putea indica locul în care se termină un cuvânt. Adică este bine a se încerca la început izolarea unor forme fixe ce apar relativ des într-o limbă. În cazul acestui text am încercat izolarea grupului MIHE cu ideea MIHE pronume echivalent românescului MIE. Pe inel e scris cu H, care la greci era pentru E lung. Am luat în calcul varianta că limba de pe inel nefiind greacă, H nu a fost scris pentru E lung, dar trebuie să fi fost scris pentru ceva asemănător. Deci avem MIHE şi PAZ. Deocamdată nu ştim ce este aceasta, deşi am izolat pe MIHE cu aceeaşi valoare pe care o are în limba română. Observăm că mai sus există din nou combinaţia PAZ iar după ea urmează EA care se află în unele cuvinte româneşti. Aşa că am luat ca încercare din nou PAZ, dar şi PAZEA. In text. mai sus, observăm un punct care nu exista din întâmplare acolo, ci este realizat chiar de cel care a scris textul. Am separat atunci cuvîntul dintre punct şi PAZ PAZEA. Deci avem NHSKOA PAZ sau NHSKOA PAZEA, iar jos MIHE PAZ .

Toate încercările de a merge mai departe pe valoarea literelor greceşti au fost infructoase şi atunci din observaţia că şi în cazul folosirii literelor latineşti, azi se constată unele diferenţe de valoare ale lor , am căutat care ar putea fi pe text diferenţele la valoarea fonetică a literelor comparativ cu valorile greceşti. Vedem că litera J se citeşte diferit în cazul textelor franceze, germane, spaniole, englezeşti, deci dacă nici în epoca modernă nu s-a ajuns la un standard, cu atît mai puţin atunci. La fel H, in scrierea germană de exemplu H e citit ca atare, dar poate arăta şi lungimea unei vocale. Hahn, nume de persoană; haş-ul al doilea din nume arată că vocala A e lungă. Chiar în scrierile greceşti antice literele nu s-au citit la fel peste tot, adică într-un loc sunetul R era redat prin P, în altul prin D, iar in altul prin R. Este normal deci ca tracii să nu fi folosit exact toate literele ca grecii. Nici romanii sau alţi italici nu au făcut aceasta.

În partea de sus, până la punct, textul de separat este : rolisteneasnereneat,iltea. Dacă socotim că unii în vechime au citit pe R grecesc ca P , atunci textul este polisteneasnepeneat,iltea. Am pus virgulă pentru că in text cele două T-uri au o liniuţă lângă ele care nu poate fi acolo întîmplător, ci a fost creata de cel care a scris textul, deci trebuie să aibă o valoare. Avînd în vedere că sînt doar două astfel de liniuţe, am dedus că acestea ar putea avea o valoare fonetică. Dacă astfel ar fi fost marcată terminaţia cuvintelor, ar fi trebuit să fie mai multe liniuţe.

Am despărţit în varianta P=P: polisteneas nepenea ţi-l tea , unde Polisteneas este un nume grecesc de persoană atestat, iar Nepenea este un nume presupus de mine. Ţi-l tea ,am presupus că este prescurtare de la o să ţi-l dea, scris fie cu greşeală, fie în vorbirea de atunci din acea regiune. Şi azi se mai pot auzi exprimări regionale ca de pildă " io îi detei" , " iel ţi-l detea". Textul a devenit:

POLISTENEAS NEPENEA ŢI-L TEA. NHSKOA PAZEA. DOMEANT,ILEZVPTA MIHE PAZ

Partea subliniată, încă nedespărţită si cuvintele NHSKOA , PAZEA ; PAZ nu au un înţeles clar. Atunci m-am gîndit că s-ar putea să mai fie cel puţin un semn cu valoare fonetică diferită de valoarea clasică grecească , cel mai probabil o consoană. Mai multe încercări au arătat că singura logică este Z= CI , deci NHSKOA PACEA , adică neeskoa pacea dacă citim H=E lung. Din comparaţia cu MIHE mi-am dat seama că H=IE pentru că şi azi unii oameni rostesc pronumele mie, care e format în limba literară din două silabe, mi-e, MI-IE, tot din două silabe. Atunci, dacă citim NIESKOA PACEA, devine clar ce înseamnă : NIESC-O-A PACEA , despărţire făcută prin comparaţie cu exprimări populare româneşti actuale : Nască-o-a mă-sa înc-o dată.

POLISTENEAS NEPENEA ŢI-L TEA . NIESKOA PACEA ! Este foarte clar că textul e scris în româneşte.Atunci mi-am zis că textul trebuie să fie fals sau că a fost greşit datat. Dacă metoda mea a fost bună până aici şi deasemenea logica folosită a fost bună, atunci trebuie ca şi restul textului să se desfacă conform limbii române. Folosim aceleaşi valori pt T cu liniuţă=Ţ şi Z=CI am separat ANŢILECI ,variantă NŢILECI . Nu e greu de observat în acest stadiu că despărţirea este DO MEA NŢILECI cu sensul Dacă mă înţelegi, avînd în vedere exprimarea populară auzită de multe ori de mine : " nu ştiu dă-nţelegi tu asta" .

Au trecut iar vreo două săptămâni, timp în care am încercat diferite variante pentru YPTA, citit greceşte UPTA, din care nu rezulta nimic şi îmi dădeam seama că fac undeva o greşeală, pentru că nu se poate ca un text să fie pe trei sferturi într-o limbă şi pe sfert să nu fie în alta. Atunci am încercat unele valori pe care le văzusem încercate si de alţi descifratori, deşi textele lor despărţite nu arătau vreo limbă, respectiv VIITA, adică viaţă credeau ei. Am înţeles atunci că nu se poate ...dă mea-nţileci viita miie pace , că nu e viita, substantiv, ci un verb la viitor VII TA (rom actuală literară VEI DA)

POLISTENEAS NEPENEA ŢI-L TEA. NIESK-O-A PACEA ! DĂ MEA-NŢILECI VII TA MIIEE PACE

A fost uşor să-mi dau seama că ultimele litere pe margine sînt HA TA, nu HL TA ; de altfel o poză unde apar toate 4 nu am văzut, ci numai ultimele două, adica TA. Continuarea pe margine e clară şi logică ......PAZHA TA adică paciea ta . Dă mea-nţileci vii ta miiee paciea ta.

Aceasta este despărţirea pe care am terminat-o la 20 martie 2006. Ceva mai tîrziu ,după vreo două luni, mi-am dat seama că al doilea nume nu este Nepenea ci Penea şi că primul nume trebuie să fie un vocativ , deci Polisteneasne.

Polisteneasne , Penea ţi-l tea. Niesc-o-a pacea ! Dă mea-nţileci vii ta miiee paciea ta.

Acesta este textul şi aceasta este limba.

Dacă inelul e bine datat şi este într-adevăr antic, dinainte de Decebal, atunci teoria romanistă clasică despre formarea poporului român şi a limbii române este falsă.

Plăcuţa dacică de plumb cu Nr 16 (numerotarea Romalo)

Din moment ce un text antic din Sudul Dunării s-a lăsat despărţit conform limbii române, avînd în vedere că unii autori antici au spus că pe ambele maluri ale Dunării de Jos se vorbea aceeaşi limbă ,înseamnă că dacă într-adevăr plăcuţele de plumb sunt dacice, textele lor se pot desface folosind limba română. După examinarea atentă a tutror plăcuţelor, m-am decis să încerc textul de pe placa 16, pentru că sunt câteva cuvinte destul de lungi ce pot fi separate imediat şi sunt două particule de legătură (DU) ce permit separarea unor cuvinte. Pe acest text se pot separa imediat cuvintele DACEBALO, ARMOSA, DAKO, SARMIGETAUSA, ARMOSA, RUMUNOS.

Avem de la început 6 cuvinte sigure, plus indicaţii clare despre altele ce se află lângă cuvinte de legătură. DACEBALO ONANCEA DU ARMOSA DAKO ........DOMUCIOILA DU MORIRESO SARMIGETAUSA.

ACINOILADUPUSER(?)STOPESTE ARMOSA RUMUNOS. Nu se văd perfect toate literele.Cel puţin o literă este acoperită de figura în relief.

Dacă textul ar fi fost scris complet şi cu semne de despărţire între cuvinte ar fi arătat aşa:

DACEBALO ONANCEA DU ARMOSA DAKO CEO ADESO SO NTA DO MUCIOILA DU MORIRESO SARMIGETAUSA

ACI NOI LADU PUSEROM

STO PESTE ARMOSA RUMUNOS

cu alfabet actual:

DACEBALĂ ĂNAÎNCEA DU ARMĂSA DACĂ CEĂ ADESĂ SĂ ÎNTA DĂ MUCIOILA DU MĂRIRESĂ SARMIGETAUSA.

ACI NOI LADU PUSERĂM

STĂ PESTE ARMĂSA RUMUNĂSÎ

Textul este scris cu unele greşeli, iar literele sînt cam neglijent făcute, lucruri care arată că nu e vorba de o cronică regală. În plus, este scris pe un material ieftin. Placa a fost pironită în perete de lemn probabil, într-un mod simplu.

Corect ar fi fost ca adjectivul RUMUNOS să fi fost scris cu O la sfîrşit ARMOSA RUMUNOSO (citeşte armăsa rumunăsă), dar cel care a scris a simţit că acolo la sfîrşit este Î , sunet ce nu e necesar să apară în scris, el fiind subînţeles din numele literelor: ,bî,cî,dî,fî,gî,hî,lî,mî etc.

Dacă încercam să înţelegem textul conform conceptelor cunoscute, acelea învăţate la şcoală, vedem că el nu are logică.

DACEBALO= regele Decebal; nume propriu

SARMIGETAUSA=SARMISEGETUZA

ARMOSA RUMUNOS=ARMATA ROMANILOR

Este absurd să credem ca regele Decebal să stea cumva peste armata romanilor. Încercările unora de a justifica acest lucru sunt la fel de ilare pe cît de ilare sînt despărţirile lor la acest text. Textul are un înţeles logic decât dacă socotim că DACEBALO (dacebală) este substantiv comun cu sensul de rege sau mai degrabă conducător, domn al dacilor, pentru că ştim că la daci conducatorul era ales, deci titlul nu era ereditar, ca mai tîrziu în cazul voivozilor şi că e vorba de armăsa rumînilor, adică formată din ţărani.

Textul vorbeşte despre o dacebală (subst fem) care era aflat înaintea unei formaţiuni înarmate si care dă poruncă de slăvire a unei cetăţi (nu e vorba de capitală), ceremonie religioasă ce se desfăşura înainte de intrarea unor trupe noi în cetate. Aci nou puserăm ladu (placa aceasta de confirmare că....) el stă peste ( adică e şef ,stăpîneşte şi formaţiunea de rumîni) din acea tăuză (deci tăut, plural tăuţi, adcia apărătorii unei tăuze, iar Sarmigetăuza este cetatea principală dintr-o sarmige, adica unitate administrativ teritorială ) .Vedem din acest text, dar şi din altă placă unde sînt înfăţişaţi doi daci ( şi chiar aşa scrie lîngă ei; DACI ) că acest cuvânt nu desemna o etnie, ci o clasă socială, clasa de sus, rumunii fiind clasa de jos. Aceasta este şi dovada că RUMÎN nu vine de la ROMAN şi că termenul a fost folosit în evul mediu la fel ca în antichitate, cu sensul de ţăran dependent. Dacii erau cei care plăteau dări, care dădeau, ei formînd şi unităţile armate (armăse) de elită, iar din rândul dacilor bogaţii se alegeau conducătorii (dacebalele ....o dacebală, două dacebale). Despărţirea aceasta am făcut-o în 2007.

Despărţirile făcute de alti cercetatori sunt eronate şi aceasta se vede din aceea că textele despărţite de ei arată o altă gramatică decît limbile indo-europene sau , mai rău, sînt pe jumătate ca în limba română ( nr: a se vedea mai multe detalii aici .)

Textele despărţite de mine (pe inel şi pe placa de plumb) dovedesc că limba numită azi română se vorbea şi atunci; a vorbit-o şi cel numit Decebal (poate chiar aşa îl chema ; dacebală poate fi substantiv comun, dar şi nume de persoană, cum mai târziu au fost Vodă sau Boieru sau Nemeş (în Ardeal). Aceste texte demontează complet teoria veche despre formarea poporului român şi a limbii române. Se poate scrie cea mai tare şi mai frumoasă teorie în zeci de volume , cum a scris Rosetti de pildă. O singură dovadă contrară însă o va dărîma şi eu am adus mai multe.  Se poate vedea in poza de mai sus a unei pietre de mormînt din Dobrogea antică, ca pe ea e scris un nume de femeie exprimat în româneşte: ANTIGONA LU LOZANIS. O listă cu nume de acest tip se află pe placa de plumb numarul 120. Tot mai sus, in poza inelului găsit la Apahida lîngă Cluj, puteţi vedea crucea şi puteţi citi scris cu acelaşi alfabet de pe inelul mai vechi de la Iezerovo : OMIELCUŞ , adică predicator , omilie fiind un cuvînt din greacă ce înseamnă PREDICĂ. Este dovada că nu a venit creştinismul de la Roma, ci de la început a fost de rit grecesc.

Eu am arătat că se pot despărţi în cuvinte textele dacice de pe plăcile de plumb şi că sunt scrise în limba română. Au încercat şi alţii să le despartă conform limbii romîne, dar nu au reuşit însă pentru că metoda d-lor este eronată .

Sa vorbim si despre placa nr 120 în transcrierea lui Branislav Ştefanovski. Textul este scris tot neglijent ca şi pe alte plăci. Din scrierea numelor se vede că literele O şi omega au fost folosite după cum i s-a părut aceluia care a scris că aude. În mod normal aceste nume sunt spuse cu U în cuvîntul de legătură, adică: Gic-a lu Neamţu , Florea lu Mituş, Jeana lu Cîştig (sînt reale, auzite de mine). Aici se vede că regional s-a pronunţat LO şi LĂ în loc de LU; poate se mai pronunţă şi azi.

-X. ERIGER DAPIEGEĂ LO GENUCLĂ

-X. E. ORĂLEĂ LO ELU A KARSEĂU

-X. E. ZORASEĂU LO MĂLEO (dabo înseamnă va da)

-X. GĂUREO LO DINĂ (getă este un substantiv cred)

-X. ZAPUEĂ LĂ ZĂURĂ (dabo 6x)

-X. KORMUĂ LO NĂBY (dă un ?)

-X. GEUZĂ LO SIGI (dă noe ?) 10x

-X. MANIESĂ LĂ ZID (dabo) 7x

-X. BERUZĂ SAUH dabo pană neă 10x

-X. DOUEGĂE PĂLTO dabo sarmatieă 7x

-X. KARPĂDĂ LO SARTAPIEĂ 7x

-X. PARIOZĂ LĂ ERMY dabo 3x

-X. MĂNGAIO LO NAPOKĂE 4x

-X. GĂUROE LO KOMIEĂ dabo 3x

-X. PALOE LO SAR dabo SEGE (10?) STĂ 10x

KĂTĂ PĂLEĂU CENEĂU (către păleul Ceneu)

Nu ştiu ce ar putea fi păleu, probabil o funcţie. MAERĂ (cred că e o  funcţie) BHR (prescurtare).

Autor: Florin Croitoru

Surse ( cu acordul autorului ) : http://florincroitoru.tripod.com/ si http://florin15.blogspot.com/