Manuscrisele de la Marea Moartă au apărut online pe internet !

Conținutul acestui articol, care fusese o traducere a articolul de AICI si care lăuda munca de digitalizare a acestor manuscrise ( realizată în colaborare cu Google), dar oferea și link gratuit către arhiva manuscriselor, a fost șters la cererea unei persoane care s-a recomandat curatorul digital al acestui proiect și care se consideră îndreptățită să solicite aceasta, la câteva ore după primirea a două mesaje de la respectiva persoană.

Întrucat nu am dorit sa intrăm in polemici cu respectiva persoană ( deși nu am înteles motivatia indignării din partea unei persoane care a pretins că este parte a unui proiect pe care noi l-am promovat gratuit și voluntar, articol care avea un conținut pozitiv și de bună-credință si promova cultura și religia poporului respectiv, precum și proiectul in sine ( a se vedea articolul original in engleză de pe Bloomberg ), dar și pentru a ne demonstra buna-credința și bună-voință, am decis să ștergem conținut original al prezentului articolul despre Manuscrisele de la Marea Moartă si să il inlocuim cu prezenta explicație.

"Comoara din Dealul Magiarului" si "Secretul comorii"

A venit timpul sa mai prezentam si cate ceva din biblioteca cautatorului de comori, de data aceasta literatura recomandata de un cititor al site-ului nostru.
La Editura „Contrast” din Bucuresti a aparut anul trecut o noua carte semnata de Artemiu Vanca, inginer nascut in satul Banisor, din judetul Salaj, in 1936: „Secretul comorii”. Autorul si-a inceput studiile in satul natal si le-a continuat in orasele Simleu Silvaniei, Zalau, Cluj si Bucuresti.

A profesat in Hunedoara, Craiova, Targu Jiu si Bucuresti, oras in care si locuieste. „Secretul comorii”, „carte de aventuri, si nu numai, pentru toate varstele”, este dedicata profesorilor si colegilor autorului din timpul studiilor facute la Simleu Silvaniei, in anul scolar 1947 – 1948. In cuvantul inainte, autorul precizeaza: „Cartea aceasta este, in buna masura, o continuare a « Comorii din Dealul Magiarului », dar, in acelasi timp, ea poate fi considerata ca fiind de sine statatoare.
In spatele localitatii Valea Banului se ascunde Banisorul, satul natal al autorului, iar intreaga povestire se pare ca este imaginata de autor, ca personajele cartii sunt fictive, iar asemanarea lor cu persoane din viata reala este intamplatoare.
Lectorul cartii, Imelda Chinta, a notat: „(...) autorul, prin spiritul sau de observatie si printr-o documentare in detaliu, ne ofera nu doar un roman de aventuri, ci si un document cu accente istorice, folclorice, o monografie, serios realizata, a satului salajean”.

Vorbind de "prima parte" ("Comoara din Dealul Magiarului") intr-o recenzie apărută în revista "Caiete Silvane"( citata de pe blogul autorului Artemiu Vanca), Imelda Chinţa ne spune (cităm):

O carte de marturisiri, dublata de fictiune si asezonata cu personaje desprinse din realitatea scriitorului, ne propune salajeanul Artemiu Vanca prin volumul Comoara din dealul Magiarului, aparut la Editura Contrast din Bucuresti, o carte de aventuri adresata copiilor intre 7 si 70 de ani. Actiunea, cum insusi marturiseste in Cuvant inainte, are loc in vara anului 1947, intr-un spatiu paradisiac, al copilariei autorului, Valea Banului din judetul Salaj, iar timpul este unul marcat de istorie si devastat in urma celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Volumul este gandit ca un serial de istorisiri, legate prin personajele pitoresti si lumea arhetipala a satului transilvanean, un univers desprins parca din povestirile lui Creanga, insa nu la fel de savuros ca al marelui povestitor.

Subiectul simplu se construieste in jurul mitului unei comori care se spune ca ar fi ingropata in Dealul Magiarului inca din „timpul stipanirii turcesti”. Gandul descoperirii acesteia ii preocupa din ce in ce mai mult pe copiii care vad o salvare din greutatile cotidiene, o posibilitate de a-si continua studiile, dar si o desavarsire spirituala prin achizitionarea de carti: „Cred ca as opri si pentru mine niste bani sa-mi cumpar o bicicleta,...un stilou...si...multe, multe carti”.

Discursul este pe alocuri fortat sa pastreze verosimilitatea si culoarea locala, iar personajele construite in tuse simpliste pastreaza ceva din intelepciunea arhetipala: „Veranda, filegoria, cum i se mai zicea in Ardeal, era acoperita cu iedera. (...)Cele doua turturele, din colivia de pe tarnat (pridvor), il salutara si ele cu un gungurit vesel. Bunicul, un batran de 70 de ani, micut si rotofei, se afla pe veranda rasfoind o carte si asteptand ca bunica sa-l pofteasca la masa”.

Curiozitatea juvenila a copilului il obliga pe bunic sa tina lectii de istorie din timpul stapanirii turcesti in judetul Salaj, insa autenticitatea este voalata datorita nevoii de explicitare pe care o simte autorul, acest lucru diminuand frumusetea si veridicitatea discursului narativ: „Ba, mai mult, au inceput sa roada si tot ce-i lemn: ieslele si sosii (stalpii) de sustinere a grajdului”. Folosirea exagerata a explicatiilor contravine actului artistic si naratiunea se transforma in Dictionar explicativ: „Flacaii si fetele se intorceau de la «dant», cum i se zicea horei in sat”.

Limbajul urban atat de familiar autorului umbreste povestirea care se vrea a fi una traditionala, a unui timp care nu permite sa fie intimidat de transformarile si inovatiile societatii contemporane: „Amandoi au fost surprinsi de descoperirea facuta de Cornel si Stefan si, evident, si eu am manifestat dorinta de a participa la acest «proiect»”.

Portretele pitoresti nu lipsesc din naratiune, iar personaje precum Gavriloaia, bunica lui Mihai, „o femeie in varsta, desirata, dar foarte vioaie pentru varsta ei”, „un fel de trepadus al satului” pastreaza ceva din savoarea traditionala prin discursul si autenticitatea rostirii: „O, tuca-ti-as gura, ca de mult nu te-am mai vazut. D-apoi, arati de parca amu ai iesit din coparseu! De ce esti asa pierit copile? Nu-ti da doamna invatatoare de mancare? Ia vino pana aici sa te pipaie baba un picut”.

Povestirea gliseaza pe marginea etosului popular, redand traditiile locale cum ar fi impletitul de damigene, sau superstitiile transmise din batrani „mama mi-o descantat si mi-o stins taciuni de multe ori cand i s-o parut ca sunt deochiat”, inradacinate in constiinta populara.

Descrierile uneori lirice, dau contur peisajului local, insufletindu-l: „Livada era raiul fluturilor, albinelor si al cosasilor, iar zumzetul lor domina registrul ei sonor. La fiecare pas al copiilor, lacustele ascunse in iarba faceau salturi mari in aer”.

Convinsi de existenta comorii, copiii pornesc o aventura initiatica prin padurile ce inconjoara satul, iar glumele joviale despre comoara nu lipsesc din dialogul inocent al celor mici: „Poate ne impiedicam de ea, glumi Mihai”. Erijandu-se in adevarati arheologi, ei cauta semne vizibile, „fundatii ramase la suprafata”, „urme de ziduri”, „resturi de caramizi sau de alte materiale de constructii”.

In peregrinarile lor mundane descopera o grota, motiv de suspiciune, apoi o groapa ce s-a dovedit a fi prea neincapatoare pentru „ditamai comoara”.

Autenticitatea rezida din amanuntele pe care naratorul ni le ofera, iar ochiul vigilent si familiarizat cu locurile recunoaste detaliile. In aceasta naratiune pactul autobiografic se interfereaza cu cel romanesc: „La Unghitau se putea ajunge mergand de la Podul Magiarului, de-a lungul Valcelei, pana la varsarea ei in Vale si apoi, inca putin, in sensul de curgere al apei”.

Descrierea aminteste de tehnica rebreniana, in naratiunile caruia aceasta devine o poarta spre lumea fictionala, avand menirea de a topografia spatiul si a da autenticitate relatarii.

Initierea copiilor este si in universul feminin cand, intr-un episod, Stefan si Cornel, protagonistii neofiti ai relatarii, descopera nuditatea unor „frumuseti locale” aflate la scalda, camuflate de salciile si arinii de pe mal.

Pentru a descoperi provenienta comorii, baietii apeleaza la descantecele Gavriloaiei, personaj mitic, cunoscatoare a acestei practici arhetipale, transmise prin viu grai din generatii: „ Va inconjor si va poruncesc banilor sa iesiti afara, precum a poruncit Dumnezau in Dealul Vavilonului, de-au iesit din deal multe feluri de hrana pentru oamenii flamanzi ai Israelului. Asa poruncesc si eu acestui loc sa sloboada banii afara. Banilor, pana acum ati fost ai pamantului, dar de acum inainte sunteti ai nostri, cei care suntem aici. Si va stropesc cu apa de la casa lui Dumnezau, ca sa nu sa poata apropia de voi Diavolul”.

Expeditia continua insa nu fara peripetii; copiii sunt invadati de puricii care „joaca tontoroiul pe corpurile lor”, convinsi fiind ca duhul comorii i-a pedepsit.

Padurea devine spatiu al initierii, ascunde mistere ca acela povestit de Costel despre Fata Padurii, o faptura neverosimila ce inspaimanta feciorii din sat pe care-i ademeneste si „vre sa se culce cu ei”, iar „feciorul cu care s-o culcat nu se mai insoara, nu mai poate iubi pe nimeni. Ii duce ei dorul”; poveste ce conserva mitul ielelor si aminteste de naratiunile lui Eliade si de superstitiile ce se consuma in universul traditional.

Descoperirea comorii ii antreneaza pe baieti intr-un adevarat ritual: gasirea buruienii, Vartejul pamantului, ziua de post si spovedania, toate devin instrumente ce ce fac parte din recuzita materiala si spirituala, necesare pentru realizarea descantecului. Insa Providenta este neinduratoare si ii va pedepsi pentru nesabuinta lor, astfel povestirea ia o intorsatura moralizatoare : „de acum inainte cea mai buna minciuna este adevarul”. Dupa asa o patanie in care iti risca viata, bunicul afirma: „Copiii astia nu-s prosti deloc! (...) Judeca precum oamenii mari, dar se poarta ca niste copii”, iar pedeapsa vine si din partea parintilor care hotarasc o corectie pentru fapta comisa.

Paginile de istorie se armonizeaza cu cele de literatura si folclor, menite a defini si contura zona Vaii Banului: „La 1660, principe al Transilvaniei era Gheorghe Rakoczi II. La 22 mai 1660, acesta a fost infrant si ranit grav, intr-o batalie cu turcii, care a avut loc la Floresti, langa Cluj”, poveste relatata de Domnisoara ce are menirea de a-i lamuri pe baieti in legatura cu comoara.

Cartea devine dintr-o anume perspectiva o monografie a satului salajean: „Mai departe era Togul, un grup de case razlete, izolate de sat, apoi, Coastea, islazul satului si, in fine, padurea Dosul, cea mai mare din sat. Se vedeau si satele vecine Ban, Mal, Pecei”, iar limbajul regional da savoare lecturii.

Naratiunea poate fi amendata pe alocuri cu excesul de explicatii nepermise intr-o scriere cu pretentii literare, de asemenea jargonul devine suparator intr-o povestire traditionala: „Ar fi extraordinar ca busteanul acesta sa fie reperul cautat! continua el. Asta zic si eu bomba!”; amestecul de registre bulverseaza cititorul, iar dialogul pe alocuri facil este dublat de erori literare si gramaticale ce nu scapa cititorului avizat: „Cornel avea sa recite Luceafarul de Mihai Eminescu, cu toate cele 94 de strofe ale sale, invatata inca anul trecut, in schimbul unui briceg promis de tatal sau”.

In ciuda acestor sincope si stangacii, cartea devine interesanta prin informatiile cu aspect documentar, realizand o panorama a unui judet ce nu a prea fost surprins in scrierile artistice; e un exercitiu, care, desigur, impune un efort de stilizare pentru a deveni literatura.

Acestea fiind spuse, fie ca este vorba doar de simpla fictiune, fie ca este vorba despre literatura care are la baza legende despre comori ale zonei respective, noi va recomandam cu mare placere blogul autorului, unde puteti afla mult mai multe informatii interesante: http://artemiuvanca.blogspot.com/

Carti online gratuite despre comori, arheologie si istorie

In cautarile mele pe internet, am gasit diverse site-uri care posteaza carti interesante de istorie si arheologie, in care cautatorii de comori si nu numai pot sa citeasca diverse informatii legate de unele tezaure sau poate chiar date utile cercetarilor. Nu putem sa hostam aceste carti pe prezentul blog ( trebuie respectat dreptul de autor, asa este corect ), dar pot sa va arat link-urile directe unde sunt hostate de catre alte site-uri aceste carti complete, precum si paginile unde au fost gasite respectivele linkuri, pagini unde probabil veti gasi mai multe carti. Astfel oferim si o metoda gratuita de promovare a respectivelor site-uri si carti oferite de acele site-uri, dar si o modalitate prin care orice cititor al blogului nostru poate indica la comentariile acestui articol, ce carti a mai gasit pe internet legate de acest subiect al cautarii de comorii si istorie, link-uri care vor fi updatate in prezentul articol. Singura conditie este ca acel link sa fie direct si catre o lucrare completa si gratuita, oferita de catre site-ul autorului sau de catre site-ul care gazduieste opera autorului in mod legal. Nu ne intereseaza sa promovam linkuri catre lucrari uploadate in mod ilegal prin Rapidshare, Megaupload sau alte asemenea hosturi de upload fisiere.

De asemenea, ar fi indicat sa vizitati periodic acest articol, fiindca va fi mereu updatat, prin adaugarea de noi link-uri catre astfel de carti si lucrari, pe masura ce acestea vor fi descoperite sau indicate de catre cititorii blogului sau chiar de catre autori. Daca respectivele site-uri care hosteaza cartile vor sterge unele lucrari, nici link-urile de aici nu vor mai fi din pacate functionale. De asemenea, daca vor limita accesul pe baza de abonament sau cont, va trebui sa urmati intstructiuniile si conditiile de pe acele site-uri. Noi nu hostam pe acest blog nici un fisier sau document Word sau Pdf, ci doar indicam linkurile ( legaturile directe ) catre aceste lucrari, asa cum sunt oferite de site-urile respective, ajutand la promovarea lor. De asemenea, nu ne asumam nici o responsabilitate privind acordurile pe care le au respectivele site-uri cu autorii lucrarilor respective, fiindca nu le cunoastem, dar prezumam buna-credinta atunci cand le promovam. Orice persoana care dovedeste interes in stergerea unei lucrari, care este promovata si printr-un link in acest articol, trebuie sa se adreseze site-ului respectiv care a hostat lucrarea respectiva ( unde duce respectivul link prin click ) . Noi nu avem posibilitatea de a actiona in administrarea altor site-uri care nu ne apartin. Totusi, daca autorii lucrariilor respective doresc sa nu le mai fie promovata lucrarea prin link direct sau indirect in prezentul articol ( desi este putin probabila aceasta cerere de stergere a unui  link de promovare catre site-ul unde este lucrarea este hostata ), noi suntem de acord sa stergem acel link, chiar daca nimeni nu te poate obliga in mod normal sa stergi un simplu link. Cererea trebuie scrisa la comentarii.

Linkurile catre lucrarile complete trebuie scrise la comentarii in felul urmator: Autorul, titlul lucrarii, link-ul direct catre carte si Pagina web unde a fost gasit respectivul link

Este posibil sa fie nevoie sa instalati Adobe Acrobat Reader ( gratuit ) pentru a putea citi aceste carti.

LISTA CARTI (LINK-URI CATRE DIVERSE LUCRARI COMPLETE SI GRATUITE )

Autor(i) -  Titlul cu link direct catre carte ( Pagina web unde a fost gasit respectivul link )

Vasile Pârvan - Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării ( link gasit aici )

Vasile Pârvan - Cetatea Ulmetum - Partea 1 , Partea 2.1, Partea 2.2, Partea 3 ( link-uri gasite aici )

Vasile Parvan - Cetatea Tropaeum. Consideraţii istorice. ( link gasit aici )

Vasile Pârvan - Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman. ( link gasit aici )

Vasile Pârvan - Histria VII. Inscripţii găsite în 1916, 1921 şi 1922 ( link gasit aici )

Vasile Pârvan  - M. AURELIS VERUS CAESAR ŞI L. AURELIUS COMMODUS  ( link gasit aici )

Vasile Pârvan - DACIA - CIVILIZAŢIILE STRĂVECHI DIN REGIUNILE CARPATO-DANUBIENE ( link gasit aici )

Vasile Pârvan - GETICA - O PROTOISTORIE A DACIEI ( link gasit aici )

Vasile Pârvan - Memoriale ( link gasit aici )

Comoara si cetatile dacice de la Stânceşti, Botoşani

La Stânceşti, sat de pe raza comunei Mihai Eminescu din judeţul Botoşani, s‑au descoperit două cetăţi geto‑dace, ridicate de strămoşii noştri pentru a proteja populaţia autohtonă împotriva invaziilor popoarelor nomade din stepele de la nordul Mării Negre. Cercetările efectuate în anul 1965 la una dintre aceste cetăţi, denumită convenţional Cetatea II de către arheologul ieşean Adrian C. Florescu, au condus la descoperirea - sub podeaua unei locuinţe de suprafaţă din cuprinsul fortificaţiei - a uneia dintre cele mai neobişnuite piese de orfevrărie din antichitatea noastră; este lungă de 47,80 cm, cu o lăţime maximă de 9,70 cm, cântăreşte 100 grame şi are o formă ciudată, de animal fantastic - capul de mistreţ, trupul acoperit cu solzi, asemenea unui peşte, coada asemănătoare celei a păsărilor. În acelaşi vas în care fusese ascunsă această piesă de aur, se aflau alte două obiecte tot de aur, însă de mai mici dimensiuni (unul foarte deteriorat), înalte de 18,50 cm, late de 8 cm şi cântărind doar 10 grame, alături de zăbale şi fragmente de pulpare din bronz.

Ce semnificaţii are această descoperire?
Pornind de la cele trei reprezentări animaliere de pe piesa mare, atât A. Florescu cât şi Ştefan Burda consideră - în scurtele analize pe care le consacră - că ar fi vorba de însemne ale puterii sau de obiecte ce reprezintă o reflectare a credinţei despre structura Universului: capul de mistreţ ar simboliza pământul, corpul de peşte - apa, iar coada de pasăre - văzduhul. Cât priveşte celelalte două figurine, autorii citaţi le consideră antropomorfe, deopotrivă destinate cultului. În realitate, avem de‑a face cu piese de harnaşament, un frontal de cal - podoaba principală - şi două obrăzare în formă de ureche de cal, foarte stilizate, caracteristice artei popoarelor de stepă, în speţă scitice. Dealtfel, pentru originea scitică a acestor obiecte pledează şi analogiile ce se pot stabili cu piesele identice găsite în kurganul de la Soloha şi în alte descoperiri învecinate din sudul Uniunii Sovietice.
Asupra raportului dintre arta scitică şi cea geto‑dacică s‑au emis, cum arătam în alt articol apărut în revistă, mai multe opinii. Cercetările recente au dovedit că influenţa scitică asupra artei geto‑dacice a fost mult mai redusă decât se credea într‑o anumită perioadă. Constatare confirmată, dealtfel, şi de tezaurul de aur de la Stânceşti - unul dintre foarte puţinele tezaure de certă sorginte scitică ajunse pe pământul ţării noastre. Dar când? În secolul V î.e.n., când au fost confecţionate piesele componente, sau în altă perioadă?
Cum arătam, la Stânceşti, strămoşii noştri au creat un sistem de fortificaţii - Stânceşti I şi Stânceşti II - care, împreună cu alte importante cetăţi dacice din Moldova (Cotnari, Moşna etc.), alcătuia o puternică apărare împotriva atacurilor populaţiilor de stepă. Cea dintâi dintre aceste cetăţi, Stânceşti I - întinsă pe o suprafaţă de 22 hectare - a fost ridicată la sfârşitul sec. VI î.e.n. şi a dăinuit până la sfârşitul sec. III î.e.n.. A doua - acoperind 23 hectare - a fost construită în vecinătatea primeia, în sec. IV î.e.n., şi a fost abandonată tot la sfârşitul sec. III î.e.n., sub impactul invaziei bastarnilor - populaţie germanică ce locuia teritoriul de la nord de Carpaţi şi la est de Vistula.
Originea scitică a acestor obiecte ne sugerează următorul tablou istoric. Sub presiunea triburilor sarmate, sciţii din câmpiile nord‑pontice au exercitat, la rândul lor, o presiune asupra teritoriilor stăpânite de geţi. Pentru apărare, aceştia au construit fortificaţii ca acelea de la Stânceşti, Cotnari, Moşna etc. Una dintre luptele purtate de geto‑daci a prilejuit şi moartea căpeteniei scitice căreia i‑au aparţinut aceste piese, care astfel au trecut în posesia geto‑dacilor. Căci, în mod logic, asemenea podoabe de aur nu puteau constitui obiectul unor schimburi comerciale. Ulterior, în timpul invaziei bastarnilor, la sfârşitul sec. III î.e.n., obiectele au fost ascunse, dar distrugerea cetăţilor de la Stânceşti a făcut ca ele să nu mai fie recuperate de posesorul lor, dăinuind, astfel, până în zilele noastre.
Acest singur tezaur, de obiecte de aur scitice descoperite pe teritoriul ţării noastre, nu poate semnifica, desigur, o dominaţie a sciţilor asupra geţilor din Moldova, ci se constituie ca un element în plus în cunoaşterea evenimentelor istorice ale acelor vremuri despre care, în afara mărturiilor arheologice, nu avem nici un fel de izvoare scrise...

(Sursa acestei prezentari extraordinare: http://www.mihaigramatopol.ro/. Va recomand cu caldura sa accesati aceasta adresa pentru a studia opera unui mare scriitor si istoric de arta, Mihai Gramatopol, un adevarat loc de studiu pentru istorici si cautatori de comori dacice deopotriva. Aici veti gasi carti integrale precum: "Arta imperială a epocii lui Traian", "Arta și arheologie dacică și romană", "Arta monedelor geto-dacice", precum si alte lucrari complete de mare valoarea documentara si istorica. )

Si fiindca tot discutam despre carti foarte importante, dar si fiindca nu am mai adaugat de mult un articol in categoria Biblioteca, astazi m-am hotarat sa va recomand si o carte legata de subiectul cetatilor de la Stancesti: "Cetăţile traco-getice din secolele VI-VIII a.Chr. de la Stânceşti (jud. Botoşani)". Cumparati-o cat inca exista in stocuri, daca sunteti interesat de acest subiect.

Publicarea integrală a rezultatelor săpăturilor efectuate între 1960-1970 în complexul celor două cetăţi traco-geto-dacice de la Stânceşti-Botoşani reprezintă un moment important pentru arheologia acestei perioade. În ciuda dispariţiei principalului său autor – Adrian Florescu – au fost păstrate principalele linii directoare pe care s-a axat prezentarea materialului arheologic rezultat din săpături în diferite rapoarte de săpătură mai vechi.

Astfel, capitolul I pune accent pe raportul dintre cetăţile de la Stânceşi şi descoperirile similare din sec. VI-VII a.Chr. din Moldova. În cel de al doilea capitol sunt prezentate metodele de lucru şi etapele de desfăşurare a cercetărilor, punându-se accent pe observaţiile de natură stratigrafică. Capitolul III cuprinde descrierea complexelor de locuire iar cel de al IV-lea materialele arheologice din cele două cetăţi – tezaur, unelte, arme, obiecte de uz casnic. În capitolul V sunt surprinse aspecte ale vieţii spirituale. Capitolul VI analizează sistemul de fortificaţii şi sistemul defensiv. În fine, capitolul VII se constituie într-un fel de concluzii ale lucrării, prezentând două probleme principale ce rezultă din studiul siturilor arheologice amintite: structura economică a comunităţilor tribale de la Stânceşti şi locul şi rolul cetăţilor fortificate în cea de a doua jumătate a mileniului I a.Chr.

Comoara de la Pietrele Doamnei, muntii Rarau

Nicolae Gane, prozator, poet, memorialist, eseist, traducător, membru al cercului "Junimea , s-a născut la data de 1 februarie 1838 în orașul Fălticeni, fiind descendent al unei vechi familii boierești, fiul postelnicului Matei Gane și al Ruxandrei Văsescu. Astazi va prezentam o scriere a acestuia, o lucrare din care rezulta clar legenda unei comori, cea ingropata de o domnita, pentru a proteja odoarele in fata atacurilor turcilor.

Pietrele Doamnei inalte de 70 metri se afla la o altitudine de 1634 m, la mica distanta de cabana Rarau. Impreuna cu zona inconjuratoare formeaza o rezervatie complexa (890 ha) care atrage an de an numerosi iubitori ai naturii. Peisajul salbatic, formele bizare ale stancilor au invaluit aceste locuri in aburul misterios al legendelor.

Legenda locului precizeaza ca pe la anul 1541, in cea de-a doua domnie a lui Petru Rares, ajungand aproape de culmile Raraului (care pe atunci se numea Todirescu), domnitorul si-ar fi lasat aici sotia, fiul si o parte din avere. Tatarii care au atacat pestera comorilor, nu au reusit sa patrunda in ea, deoarece o gramada de bolovani s-a prabusit asupra lor, ingropandu-i.

Asa a scapat familia domneasca de navala tatarilor, dar cu pretul bogatiilor ce au ramas inchise pentru totdeauna in maruntaiele pamantului. Asa ca oamenii de pe aceste meleaguri i-ar fi spus de atunci Todirescului Rarau (de la numele domnitorului), iar stancile care au ajutat-o pe doamna sa scape cu viata au fost numite Pietrele Doamnei. Aparent inaccesibile, Pietrele Doamnei au fost escaladate pentru prima data in 1921. Mai tarziu, nu putini au fost cei care s-au catarat impinsi de dorinta teribila de a fi martorii unui rasarit de soare vazut de la o inaltime de 1648 m.

Dar sa citim povestirea...

Întovărăşit de-un călăuz din Dorna, tânărul Costin se urca pe muntele Rarău, care este unul din cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. Deasupra Rarăului stau clădite două stânci gigantice numite Pietrele Doamnei, înnegrite de timp, sfâşiate de furtuni şi care, văzute pintre neguri, cu turnurile lor fantastice, samănă a fi un palat zidit în lumina aerului.

Atras de frumuseţa acelor stânci, Costin se urca încet şi greu în urma călăuzului pe o potică strâmtă unde abia găsea destul loc spre a-şi aşeza piciorul, având în dreapta muntele ce se înălţa ca un zid deasupra capului său, şi la stânga o prăpastie fioroasă, în fundul căreia se zărea şerpuind Bistriţa mică, ca o cordea. Cu cât înainta, cu atât coasta devenea mai răpede şi mai obositoare. Cărarea se strâmta din ce în ce mai mult şi pe une locuri dispărea cu totul.

Era în luna lui august.

Aerul răcoros şi parfumat ce se râdica din sânul codrilor îi străbătea adânc în piept şi ochii săi alergau rătăcind din loc în loc, privind când figurile bizare ale stâncilor, când cursul împletit al Bistriţei, când şesurile întinse şi aurite ce se zăreau dincolo de munţi la marginea orizontului.

Trei oare şi jumătate Costin urcase mereu la deal şi căldura soarelui începuse a-i acoperi fruntea de sudoare.

— Domnule, îi zise călăuzul desfăcându-şi traista cu merinde, te văd cam ostenit; gustă ceva din vinul ista să mai prinzi la putere, şi să ne grăbim pasul, ca nu cumva să fim siliţi să dormim la Pietrele Doamnei, cu liliecii şi stafiile.

— Ce, sunt stafii pe-acolo?

He, ba ce! Acolo nu-i loc curat, cică în toată noaptea se preumblă pe vârful Rarăului umbra domniţei care a botezat stâncile cu numele ei.

— Ai văzut-o vreodată?

— Să mă ferească Sfântul!

— Şi ce domniţă era aceea?

— Da mai ştiu eu, domnule! Se povesteşte din părinţi că, gonită de turci, ea s-a urcat pe Rarău şi a îngropat sub stânci toate odoarele ţării. De aceea se vede uneori acolo în miez de noapte o pară de foc galbenă ieşind din pământ. Când ai plecat de la câmp, n-ai venit aice pe valea părăului Suha?

— Ba da.

— Apoi n-ai trecut prin un sătuleţ care se cheamă Tabăra? [1]

— Am trecut.

— Ei bine, acolo se spune că s-a oprit tabăra turcească care gonea pe domniţa, şi de aceea satul a rămas cu numele de Tabăra. Apoi mai în sus, tot pe Suha, n-ai întâlnit un alt sat care se numeşte Iesle?

— Am întâlnit.

— Acolo cică erau ieslele călărimii domniţei care fugea de oastea păgânilor. Dar să mergem, domnule, că e târziu şi n-am gust să fac la noapte cunoştinţă cu ştima comorii.

— Ştii una, zise Costin surâzând, dac-am rămâne astă-noapte acolo sus la Pietrele Doamnei, să vedem şi noi para cea galbănă şi umbra domniţei?

— Ba zău, răspunse călăuzul jumătate serios, jumătate în glumă, ţi-ar trece prin minte să faci una ca asta?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După alte două ore de suiş, ei ajunseră pe vârful Rarăului, unde domniţa îşi îngropase comorile. În acest timp un fum alb şi umed începu a se ridica din fundul văilor şi în curând îmbrobodi toţi munţii cu un văl argintiu, din care răsărea, ca nişte verzi insule, numai culmile lor. Costin, care de pe înălţimea muntelui vedea la picioarele sale întinzându-se acest ocean de aburi, deasupra căruia razele soarelui scânteiau cu mii de colori, nu-şi putu stăpâni mirarea.

— A! cât e de frumos! strigă el.

— E frumos, nu-i vorbă, zise călăuzul, dar nu prea îndemănos. Ce dracu! adause el după o pauză, uitându-se cam cu îngrijire la ceri, de câte ori mă urc la afurisitele astea de pietre, trebuie să mi se întâmple câte ceva.

— Ce ţi s-a mai întâmplat?

— Într-un rând mi-a luat dracul pălăria din cap şi a aruncat-o în râpă; în alt rând mi-am sclintit un picior, ş-acuma o să ne prindă furtuna.

— Unde vezi furtuna?

— Ian uită-te colo hăt departe, spre dealul Măgurii.

— Ei bine?

— Nu vezi nourul cel negru cum vine ca un balaur peste noi? Vai de oasele noastre, dacă n-om da dos undeva; o să ne ducem după pălărie!

Ei se găseau acuma lângă stâncile uriaşe, numite Pietrele Doamnei. S-ar zice că Rarăul, cât e de mare, geme purtând pe spinare povara lor. Mâncate de şiroaie, brăzdate de fulgere, ele se desfac pe unele locuri în adâncimi întunecoase, în sânul cărora s-aude din când în când strecurându-se picăturile de apă ce izvorăsc din umezeala nourilor.

Costin privea cu sfială la stâncile ce-l apăsau prin măreţia lor şi iată că i se opriră ochii pe-un soi de vizunie, care se deschidea fioroasă la picioarele stâncilor şi mergea adânc în pământ.

— Ce este aceasta? întrebă Costin pe călăuz.

— Astă groapă n-are fund; se zice că merge până la măruntaiele pământului. Ea nu de mult s-a ivit, şi într-însa locuieşte stafia muntelui. Dar pentru Dumnezeu, domnule, să nu pierdem vremea! Furtuna ne grămădeşte din urmă, şi, dacă nu vrei să te dai hrană corbilor, haide iute la vale; cunosc un loc unde ne putem adăposti.

În adevăr, munţii luase o înfăţişare posomorâtă. Vălul cel întins de neguri se desfăcu în nenumărate pâlcuri, care, mânate de vânt, rătăceau şi se încrucişau în văzduh, întocmai ca nişte legiuni ce se pregătesc de luptă. Turmele împrăştiate pe plaiuri, simţind apropierea furtunii, alergau să caute adăpost, şi tălăncile lor sunau fioros prin freamătul codrului. Tunetul începu să clocotească în văi.

— O să mă jur să nu mai calc pe aici, murmură călăuzul, ia sama unde pui piciorul... Ţine-te de mine şi nu te prea uita în jos... Bine-mi spune tata că nu-i loc curat aice.

Costin, simţind pericolul, îşi grăbea paşii cât putea spre a ajunge mai curând la locul de scăpare. Fulgerele îi sclipeau pe dinaintea ochilor, şi nourii, spărgându-se într-un şuvoi de ploaie, umflară într-o clipă toate păraiele, care în cursul lor turbat luau cu sine pământ şi pietre şi le rostogoleau la vale.

De la un loc Costin nu mai putu face nici un pas înainte. Cărarea era ruptă în două. O râpă înfricoşată sta deschisă înaintea sa, prin care era cu neputinţă să treacă spre a ajunge la celalalt capăt de cărare. Atunci el se crezu pierdut. Având în faţă şi în stânga râpa, în dreapta zidul, obosit de osteneală, udat până la oase, el se încleştă cu amândouă mânile de-o rădăcină de brad şi se culcă la pământ.

— Fii mai verde, domnişorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. Ducă-se pe pustii ne-a tăiat drumul; dar bun e Dumnezeu! De-om trece de aici, suntem scăpaţi.

Şi, fără a pierde un minut, călăuzul scoase din traistă o funie lungă, legă pe Costin de-a curmezişul trupului şi luând celalalt capăt în mână îşi făcu semnul crucii şi apucă de-a dreptul pe păretele muntelui. Întreprinderea sa era din cele mai îndrăzneţe. Deasupra sufla furtuna aşa de puternic, încât ducea păserile de-a roata în aer, şi ameninţa când de când să-l răstoarne în prăpastie, dedesupt pământul năsipos şi ud îi luneca sub picioare, şi, cu toate aceste, el se urca mereu ajutânduse când cu piciorul, când cu braţul de fiecare ruptură unde putea să se sprijine, de fiecare bolovan, de fiecare creangă, până ce, în fine, ajunse pe coama stâncii. Apoi, răsuflându-se adânc, el începu a trage cu funia la sine pe tovarăşul său din vale!

— Ia sama şi nu te teme! strigă el.

Costin, văzându-se atunce râdicat în sus în mijlocul unei furtuni care urla a moarte în urechile lui, şi sprijinit numai în funie deasupra unei adâncimi de câteva mii de picioare, pe marginea căreia se legăna întocmai ca limba unui ornic, simţi tot sângele amorţindu-i în vine şi un văl negru i se puse pe ochi.

El pierdu conştiinţa de sine şi nu se trezi din ameţeală decât mult timp după ce călăuzul îl râdicase şi aşezase deasupra stâncii.

— Pe cât îmi aduc aminte, zise călăuzul, este aici o peşteră unde ne putem ocroti; apoi, uitându-se în dreapta şi în stânga: Ha! strgă el cu bucurie, iat-o!...

Atunci ei se coborâră cu încetul în peşteră unde abia era loc pentru amândoi.

— De-acum şezi jos şi vino-ţi în fire, căci prin mare şi grea cumpănă am trecut.

— Suntem oare scăpaţi? întrebă Costin, uimit de primejdiile prin care trecuse.

— Scăpaţi, buni teferi! Mulţumeşte lui Dumnezeu. Alţii au păţit-o mai rău decât noi.

— N-ar fi fost oare mai bine să fi rămas sus la Pietrele Doamnei în vreo crăpătură undeva, decât să ne coborâm aice?

— Doamne sfinte! Pesemne d-ta tot nu crezi că acolo sălăşluieşte Ducă-se pe pustii? La Pietrele Doamnei se încrucişază vânturile din toate părţile, şi ai fi zburat ca o frunză în văzduh, sau ai fi rămas turtit sub vreun bolovan cât casa, sau te-ai fi prăbuşit în fundul pământului, după cum s-a întâmplat lui Simion flăcăul, Dumnezeu să-l ierte, căci la vremi grele ca de-alde-aceste tivda Rarăului se clatină ca vârful unui copac.

— Ce fel s-a prăbuşit Simion?

— Apoi nu mă mai întreba, că-mi plânge şi acum inima în mine şi doar cât l-am sfătuit să nu se potrivească unui cap de muiere! Numai dă!... Când se leagă păcatul de om, trebuie să-l tragă! Aşa-i părdalnica asta de dragoste!

— Vra să zică era şi o femeie la mijloc?

— Ba bine că nu! Să ştii de la mine că oriunde s-ar întâmpla vro nenorocire, trebuie să fie amestecată o codiţă de femeie acolo. Această vorbă făcu pe Costin să surâdă. El îşi uitase spaimele de când se afla ascuns sub stâncă, când, deodată, o detunătură înfricoşată se auzi deasupra capului său.

— Ce este? strigă Costin, sărind drept în picioare.

— Nimică!... o fărămătură de stâncă se duce de-a roata în vale. Ucigă-l crucea le aruncă cu praştia de sus, dar, ce risipeşte ziua, el pune noaptea la loc. De aceea Pietrele Doamnei stau totdeauna întregi. Fii însă liniştit; aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg, lucru de care ne-a feri Dumnezeu. Vorbeam adineoarea de Simion. Ce bunătate de flăcău mai era! Nici c-a fost un al doilea pe meleagurile noastre.

El era fecior de mijlocaş şi cam sărac, dar voinic ca un pui de zmeu, şi mândru, de fărmăca toate fetele din sat. El însă îşi căuta de sărăcia lui şi nu se uita nici la una dintr-însele; şi, mări, că trăia bine şi liniştit!... Iată că, într-una din zile sosi la biserica din sat un popă de la un târg din vale, care avea o fată naltă şi subţire ca o trestie şi cu nişte ochi adormitori de şărpoaică. O chema Catrina. Fudulă ca toate târgoveţele, ea nu visa decât fuste şi rochii, cordele şi capele, lucruri ce nu erau de obrazul ei, şi nici că se punea alăturea cu vro fată de-a noastre.

Să te ferească Dumnezeu de fetele de popă! Ceva, ceva de-or fi sprincenate, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. De soi ţărănesc şi cu gărgăuni de cucoană în cap, ele sunt cum e mai rău, nici ţărance, nici cucoane.

Simion, de cum o zări, îi căzu curmeziş pe inimă, şi mult amar începu să ofteze. Iar făţarnica de fată nici îl primea, nici îl răspingea, ci îl ţinea mereu în îngăimeală, şi, ca să-l năucească mai tare, uneori îi zâmbea cu noimă, privindu-l pe sub geană, alteori se făcea că nici îl vede, încât bietul flăcău cădea tot mai tare în boala dragostei şi se usca cum se usucă frunza de vântul toamnei. Ziua el nu mai muncea, noaptea nu mai dormea, şi lucru mare! El care se lupta în pădure brăţiş cu ursul, dinaintea ei nu îndrăznea să zică un cuvânt; decât, unde o întâlnea, se uita lung în ochii ei vicleni, şi ea, şărpoaica, râdea în inimă.

Dacă vreun bătrân din sat îi zicea prieteneşte:Măi băiete, ie-ţi de samă, nu te lăsa călcat de-un picior de muiere, el îl privea duşmăneşte şi-i răspundea răstit, crezând că-l sfătuieşte de rău. Iar celelalte fete suspinau şi ziceau:Păcat de el!

Din Câşlegi şi pănă în Paşti el se munci mereu cu patima fără să-şi mărturisească pe faţă dorul ce-l ardea, când atunci Catrina i se arătă mai mult decât totdeauna dulce ca fagurul de miere. Ea se dete în scrânciob cu dânsul, la joc se puse lângă dânsul tot strângându-l de mână şi spuindu-i vorbe prefăcute ce-l umpleau când de frică, când de nădejde, astfel încât Simion, neînţelegându-i mrejele şi socotind c-a venit vremea să-şi verse focul inimii, o ceru de soţie într-un noroc. Inima într-însul se bătea ca vai de el.

Hei, Simioane! îi răspunse Catrina. Ai tu destui bani, să-mi pui pe cap ştergar de mătasă şi în gât salbă de aur?

Ba nu!

Apoi, dragă, caută-ţi femeie de sama ta. Nu m-a învăţat tata carte să mă învălesc în catrinţă şi să dorm pe aşternut de mărăcini.

— Halal! strigă Costin. Îmi place astă mândrie la o fată de popă.

Diavolie femeiască, domnule! Pe urmă s-a ştiut ce-a fost pricina. Adică ea era logodită de mai nainte c-un arendaş bogat din vale şi nici gândea să ieie pe Simion de bărbat.

— A! înţeleg. Ea voia să aibă pe unul pentru arenda moşiei şi pe celalalt pentru trecere de vreme, cum s-ar zice.

— O fi şi asta, că mari şirete mai sunt femeile. Unde pui d-ta mândria Catrinei, când vedea ea că Simion numai la dânsa se uita. Ea voia să fie cea dintăi în sat, şi pentru asta puţin îi păsa ei că el, nemernicul, îşi va sparge capul. Un om ca dânsul nu însemna nimic, când era vorba să umilească pe celelalte fete. Simion însă nu se pricepea la aşa lucruri. El ţinea a lui una şi bună. O iubea şi voia să o aibă de soţie. Auzind răspunsul ei, el rămase ameţit, ca şi cum l-ar fi lovit cineva cu o săcure în cap. De unde era el să adune atâţia bani?... Să muncească, îi trebuia viaţa întreagă; să hoţească, nu-l lăsa cugetul, că era fecior de tată cinstit. Un întuneric i se făcu dinaintea ochilor.

Se vorbea din bătrâni că la Pietrele Doamnei sunt comori îngropate de domniţa care se războise cu turcii, şi el, ştiind aceasta, îşi puse în gând să le sape. Vezi, domnule, unde te duce pustia asta de dragoste! Fereşte-te cât vei putea de dânsa, căci ea muşcă în inima omului cu dinţi de câne turbat! He, multe am văzut eu în viaţa mea până când am cărunţit!

Aşa, într-o bună dimineaţă, Simion, care nu mai ştia ce face, îşi luă hârleţul în spate şi se urcă pe Rarău. Păcatul îl păştea din urmă. Nu ştia sărmanul c-o să-i rămâie casa văduvă şi neamurile cernite, că boii lui au să uite a trage-n plug, că ogorul are să i se părăginească, şi că pe urma lui va plânge tot satul, afară de Catrina. Îmi aduc aminte că în acea zi cânele lui urlă mult a pustiu.

Aice călăuzul se opri, şi o lacrămă i se furişă pe sub geană.

— Să nu râzi, domnule, că eu, om bătrân, nu-mi pot stăpâni plânsul, dar vezi d-ta, când se prăpădeşte pentru nişte minciuni femeieşti o floare de flăcău ca dânsul, mă doare, zău, în suflet. El a săpat tocmai în locul unde ai văzut groapa cea fără fund, şi, pre cât se înţelege, i s-a prăbuşit deodată pământul sub picioare şi l-a înghiţit. Trei zile după aceea, un cioban a găsit cojocul lui şi-a dat peste afurisita de groapă, care nu mai fusese până atunci. Ce s-a mai fi petrecut sus? Dumnezeu ştie; decât părinţii noştri povestesc că oricine s-a suit la Pietrele Doamnei, cu gând să sape comorile, înapoi nu s-a mai întors. Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din câteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti.

Astfel, domnule, s-a prăpădit Simion.

— Dar Catrina ce s-a făcut? întrebă Costin.

— Catrina a murit fată mare, căci arendaşul a părăsit-o, auzind de moartea lui Simion, iar alt nebun nu s-a găsit care să alerge după comori pentru dânsa.

Furtuna încetase. Nu se mai auzea decât foarte slab voacea tunetului care gemea în loc depărtat. Soarele reapăru vesel dintre nori, şi aburi calzi se ridicau din pământ pe urma torentelor; ambii călători părăsiră peştera, şi după două oare de coborâş ajunseră în vale, unde se odihniră de ostenelile zilei. Costin însă avu în acea noapte un somn neliniştit, căci revăzu prin vis toate prăpăstiile prin care trecuse ziua şi toate stafiile despre care îi povestise călăuzul. Ceea ce-i rămase mai puţin în minte fură sfaturile ce-i dăduse bătrânul său tovarăş de a se feri de amor. Astfel de sfaturi au totdeauna soarta de a rămâne neascultate.

(Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)

[1] Tabăra şi Ieslele sunt două sate în drumul ce merge de la Mălini spre Dorna

Dictionar de termeni dacici

Dicţionar de termeni dacici

Razboinici ai antichitatii pe Teritoriul Romaniei, lucrare grafica realizata de catre Radu Oltean, http://art-historia.blogspot.com/

Dicţionar de termeni dacici, nume personalităţi, cuvinte dacice...

Agrianii

Populaţia tracică a agrianilor a locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei de astăzi, cuprinse între munţii Rodopi şi Fluviul Struma, numit în antichitate Strymon. Acest trib este amintit încă în sec.V î.e.n. de către istoricul grec Tucidide. În secolele următoare, agrianii continuă să fie menţionaţi de către istoricii antici, ex.: Polybiu, Ptolomeu. Din toate aceste relatări rezultă că agrianii s-au remarcat prin vitejia lor în războaie şi că au fost recunoscuţi ca buni arcaşi.

Albocensii


Ptolomeu menţionează pe albocensi printre care locuiau în părţile de sud-est ale Daciei. Originea lor dacică nu este pusă la îndoială. Se crede că numele lor provine de la localitatea Alboca, localizată în sudul Banatului de azi.

Ansamensii


Trib localizat, după unele inscripţii din vremea stăpânirii romane în Dacia, pe Someş (numit Samus în antichitate), în nord-vestul Transilvaniei. În plină epocă romană, există atestat epigrafic un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apsinthici


Populaţie tracică menţionată în vechime în bazinul inferior al Fluviului Ebru, pe malul lui drept, deci într-o regiune situată în partea de sud sud-est a Bulgariei (mai târziu acest ţinut este cunoscut sub numele de Corpilica). Centrul acestei formaţiuni tribale a fost localitatea Apsinthis, de la care şi-a luat numele populaţia din jur. Între izvoarele antice care pomenesc pe apsinthici e geograful Strabon, dar inele informaţii au apărut încă din sec.V î.e.n. la Herodot părintele istoriei. Printre altele, acelaşi izvor menţionează faptele că aceşti traci aduceau jertfe omeneşti zeului lor Pleistoros.

Armata - arme

Majoritatea autorilor antici subliniază virtuţile războinice ale daco-geţilor, cu ajutorul cărora s-a creat şi menţinut prestigiul statului dac, fondat în mare măsură pe o bună organizare militară atât ofensivă cât şi, mai ales, defensivă. Ca procedeu tactic de bază, ordinea de bătaie în unghi ascuţit, pentru a străpunge mai uşor liniile duşmane, are similitudini în tacticile scitice cu care războinicii daci au venit deseori în contact, iar sub Decebal exista o armată permanentă care se instruia temeinic şi continuu recrutată pe sistemul teritorial-unional şi pe obşti.

Armata dacă era în majoritate compusă din pedestrime având ca arme principale arcul cu săgeţi otrăvite cu venin de viperă, lănci, suliţe, măciuci, topoare şi la brâuri pumnale scurte şi încovoiate: falx supina iar ca arme defensive nu lipsea scutul.
Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arme participau direct la lupte de regulă în cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau.

Stindardul de luptă caracteristic era reprezentat de un cap de lup de bronz sau de argint înfipt într-o lance, cu gura deschisă şi limba scoasă şi un trup de şarpe care fâlfâia în bătaia vântului, se umfla şi dădea senzaţia de mişcare. În plus aerul trecea printr-un dispozitiv care producea un şuierat puternic care producea un efect psihologic invers: îmbărbăta proprii oşteni şi îngrozea pe cei ai duşmanului, în plus introducea o stare de nervozitate cailor inamici.
Semnalele de luptă se dădeau cu buciumele şi uneori cu ajutorul cornului.


Sabia - îndoită la vârf, ceea ce îi mărea puterea de impact şi penetrare, uneori în formă de seceră: falx sau sica.

Nobilii mai foloseau şi sabia lungă şi dreaptă de factură celtică iar un alt tip de sabie folosită era cea scurtă şi dreaptă cu două tăişuri împrumutată probabil de la romani.

Lancea - era lungă cu mâner de lemn şi vârf de bronz sau fier.

Suliţa - era de fapt o lance mai scurtă şi mai ascuţită care se arunca cu mâna sau cu balista.

Arcul - cu o bătaie în jurul a o sută şi ceva de metri era o armă de bază în lupta ofensivă iar cavaleria o folosea ca o armă defensivă, săgeţile otrăvite se purtau într-o tolbă la spate, tolbă ornamentată frumos.

Praştia - cu ajutorul căreia se aruncau pietre sau plumbi ascuţiţi la ambele capete.

Scutul - de formă ovală era de asemenea frumos împodobit cu figuri geometrice sau florale.

Coiful - era folosit doar de pilleaţi, comaţii luptând adesea doar cu capul gol rar căptuşind căciulile cu pâslă.

Lorica - cămaşă de zale compusă din verigi de fier era purtată de călăreţi iar ca un obicei împrumutat de la sarmaţi uneori se purtau zale complecte pe tot corpul care acopereau chiar şi calul. Aceşti călăreţi se numeau catafractari.

De către marea masă de luptători intens folosite erau: toporul de bronz mai des din fier, măciuca şi ciomagul.

Pe lângă infanteria care era unitatea de bază pentru acţiunile duse în teren accidentat dacii aveau şi unităţi de cavalerie.

Artacii

Ramură munteană a moesilor, care locuiau între Traiana şi Philippopolis (actualele oraşe Stara Zagora şi, respectiv, Plovdiv). Foarte războinici, aşa cum relevă istoricul grec Dio Cassius (c.155-c.236 e.n.), artacii s-au ridicat împotriva cuceritorilor romani, dar în anul 28 î.e.n., au fost învinşi de proconsulul Marcus Licinius Crassus. Pe o inscripţie găsită la Plovdiv şi semnificativă pentru împământenirea unor zeităţi greceşti la mitologia locală, Hera are atributul de artakene, adică "a artacilor".

Astii

Trib tracic localizat în apropierea coloniei greceşti Apollonia Pontică (azi Sozopol, Bulgaria), "puţin mai retras în sus de la mare", aşa cum ne informează Strabon.

În câteva locuri din apropierea litoralului, inclusiv pe teritoriul ocupat de asti s-au descoperit în mai multe rânduri "tezaure" conţinând vârfuri de săgeţi din bronz, turnate anume ca piese de schimb premonetar. S-a emis ipoteza că astii ar fi fost producătorii şi purtătorii acestor mijloace de schimb. Pe baza unor date mai recente, majoritatea cercetătorilor înclină însă să accepte o altă explicaţie şi anume că turnarea acestor vârfuri de săgeţi s-a făcut în principal, în atelierele coloniilor greceşti milesiene: Olbia, Histria şi Apollonia.
Tot de la Strabon ştim că astii au fost piraţi temuţi şi că jefuiau pe cei care debarcau pe coasta pustie şi stâncoasă a promontoriului Thynias. Potrivit unei alte ipoteze, astii ar fi creat un mare regat, ce ar fi luat locul celui al odrisilor jucând un important rol istoric în epoca elenistică. Dar faptele în sprijinul acestei supoziţii ne apar insuficiente. Cert este că astii au dominat litoralul amintit, dominaţie uşurată mult de dispariţia regatului celţilor din Tylis (pe la 218 î.e.n.) şi de decăderea Apolloniei. În anul 108 î.e.n. consulul Cneius Manilus Vulso a intrat în conflict cu astii. Sub Imperiul roman, ţinuturile astilor au devenit un domeniu al provinciei Tracia, cuprinzând şi zona păduroasă de la vest de munţii Istranca.

Din relatarea lui Procopius, apărută în 551 e.n., reţinem o ultimă informaţie privind regiunea care ne interesează, în 550 e.n., "sclavinii (slavii) jefuiră în voie şi ţara numită Astica, rămasă până atunci nepustiită, şi de aceea avură prilejul să găsească acolo pradă bogată. Răvăşiră astfel un ţinut întins şi ajunseră până la Zidurile cele Mari, cale de ceva mai mult de o zi depărtare de Bizanţ. Nu mult după aceea oastea romană se luă pe urmele năvălitorilor şi se întâlni cu o parte din ei; se încăierară pe neaşteptate şi (romanii) îi puseră pe fugă".

Ausdecensii (usdecensii)

Puternic trib tracic, care a locuit la nord de munţii Haemus (Balcani), între râurile Utus (Vit) şi Asamus (Osem) afluenţi ai Dunării. Prin secolele I-II e.n. romanii i-au colonizat şi împroprietărit pe ausdecensi la sud de Adamclisi şi în alte părţi ale Dobrogei, în mijlocul populaţiei geto-dacice, ostilă stăpânirii romane. Se înţelegecă asemenea împroprietăriri au dat naştere unor ascuţite lupte pentru pământ între geto-dacii autohtoni şi tracii balcanici, deveniţi instrumente ale dominaţiei romane la Dunăre.

În urmă cu 75 de ani, istoricul Gr.G. Tocilescu a descoperit în satul Cetatea din judeţul Constanţa un stâlp de piatră gravat cu o inscripţie în limba latină şi în care este vorba despre astfel de împroprietăriri. În traducere, texul acestei inscripţii care, la vremea respectivă, a fost publicat cu mult lacune de lectură şi pe care am izbutit să-l definitivez, sună astfel: "S-au aşezat stâlpii de hotar al teritoriului comunităţii ausdecensilor, înspre daci. Caius Vexarus a delimitat hotarele, în conformitate cu actele de proprietate ale comunităţii. Dacii sunt obligaţi să iasă dincolo (de aceste semne). Stâlpii de hotărnicie ai teritoriului comunităţii să fie respectaţi. Messalla Pieror (?) a înfipt (în pământ) stâlpii de hotar ai teritoriului. Ordinul fiind dat de către Helvius Pertinax, guvernatorul de rang consular (al provinciei Moesia Inferior), s-a executat de Anternius Antonius, comandantul cohortei I de cilicieni".

Este deci vorba despre un litigiu de propietate între geto-dacii şi tribul tracic al ausdecensilor.
Inscripţia datează din anii 177-179 e.n., perioadă în care, după aflăm din alte documente, Pertinax cumula funcţiile de guvernator al provinciilor Moesia Inferior, Moesia Superior şi al celor trei Dacii. Din textul menţionat rezultă că tracul C. Vexarus, un fel de inginer hotarnic, ajutat de un alt trac. Messalla Pieror (?), a redelimitat teritoriul, aşezând din loc în loc, stâlpi de hotărnicie. Pentru ca în timpul acestei acţiuni să nu se producă încăierări între părţile în litigiu, prudentul guvernator Pertinax a ordonat tribunului Anternius Antonius, care comanda cohorta I de cilieni, cu garnizoana la Tomis (Constanta), să fie prezent la faţa locului cu soldaţii săi. Inscripţia este categorică faţă de daci, cărora li se ordonă să "iasă" din teritoriul acordat ausdecensilor şi, pe viitor, să le "respecte" pământul.

În Dobrogea s-au găsit şi alţi stâlpi de hotărnicie, care reflectă o aprigă luptă pentru pământ între băstinaşii geto-daci şi coloniştii de tot felul, veniţi o dată cu acvilele Romei. Doar poetul Ovidiu, în exilul său tomitan, a manifestat simpatie faţă de acesti autohtoni dârji, exploataţi în vremea stăpânirii romane pentru că se opuseseră legiunilor imperiale, atunci când acestea pătrunseseră între Dunăre şi mare. Aşa se explică de ce, în momentele de criză ale Imperiului roman (năvala costobocilor din anul 170 e.n., războaiele cu marcomanii şi sarmaţii ale împăratului Marcus Aureliu ş.a.) geto-dacii din această parte a Moesiei au căutat să reintre în posesia pământurilor ce le fuseseră răpite. Ei n-au constituit o minoritate de daci alungaţi de peste Dunăre de către Traian, cum gresit afirmă istoricul. A. Alföldi, ci s-au aflat aici încă din vremea expediţiei lui Darius I (514 î.e.n.) opunându-se invaziei persane, fiind "cei mai bravi şi mai drepţi dintre traci", după aprecierea lui Herodot.




Bebricii

Populaţie de origine tracă. A locuit în Bitinia şi în Mysia, într-o regiune de pe ţărmul Hellespontului şi din preajma cetăţii Lampsakos, regiune cunoscută în antichitate sub denumirea de Bebrycia. Era situată în partea de nord-vest a Turciei de astăzi, în zona de coastă. Izvoarele istorice păstrate reţin doar faptul că printre divinităţile cărora li se închiau această populaţie se număra şi Priap. O localitate antică, situată pe coastele sud-estice ale Mării de Marmara, înspre strâmtoarea Dardanele, purta chiar numele acestei zeităţi. Ea se afla în apropiere de locul unde râul Granicus (azi Cian) se vărsa în Marea de Marmara. În ciocnirile pe care le-au avut cu populaţiile învecinate, printre care bitinii şi frigii, bebricii au fost înfrânţi şi li s-a pierdut urma.

Bendis

Zeiţă din mitologia tracă, adorată de geto-daci ca zeiţă a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor. Bustul de bronz descoperit la Piatra Roşie o înfăţişează cu sânii proeminenti cât şi afirmaţia lui Herodot (Istorii, IV, 94;V,7) care sustine că era adorată de femeile trace indică faptul că era o zeiţă a dragostei, a maternităţii, a feminităţii în general.

Biefii

În lucrarea sa Getica (1926), Vasile Pârvan situa acest trib dacic în afara Transilvaniei şi Olteniei. Era o reinterpretare corectă a lui Ptolemeu, care grupase neamurile Daciei preromane şi aşezase pe biefi undeva la nord de buridavensi (III,8;3). Plasarea acestui trib în nord-estul Banatului, pare cea mai apropiată de realitate.

Bisaltii

Neam care a dat numele ţinutului Bisaltia (după Herodot), aflat pe ambele maluri ale fluviului Strymon (azi Struma, în Bulgaria şi Grecia). Bine plasaţi în apropierea celebrelor mine din Pangeu, bisaltii au emis, între circa 500-480 î.e.n., octodrahme de argint de 28-29g, având reprezentat pe avers un călăreţ în picioare lângă calul său, ţinând în mână două lăncii lungi, iar pe revers un pătrat adâncit, împărţit în patru sectoare. Pe aversul unor exemplare era gravată, în litere greceşti, legenda BIS ALTIKON. Asemenea monede au fost găsite, alături de altele, în mai multe tezaure importante ca cele descoperite la Stip, în sudul Iugoslaviei, pe coasta Asiei Mici (Iordan lângă Bostra şi Massayaf, în nordul Feniciei), în apropiere de Ecbatana (Hamadan, în Iran), sau în Egipt.

În vremea celui de-al doilea război medic (sec. V î.e.n.) bisaltii au avut o atitudine favorabilă faţă de greci şi ostilă faţă de persani. Ştim aceasta de la Herodot, care ne povesteşte o cumplită întâmplare: " În acelaşi ţinut, regele trac care domnea peste bisalti şi crestoni săvârşi un lucru neobişnuit de crud. Cum el însuşi făcuse cunoscut lui Xerxes că nu se învoia să-i fie rob şi pribegi pe înălţimile munţilor Rodopi, aşişderea nu îngădui nici copiilor săi să pornească cu război împotriva Elladei. Aceştia însă, fie din îndărătnicie, fie din dorinţa fierbinte de a vedea războiul, îi însoţiseră pe perşi. Când se întoarseră acasă, tuturor celor şase care scăpaseră vii şi nevătămaţi, tatăl lor le scoase ochii pentru vina ce-au avut-o".

După cum ne spune Tucidide, bisaltii şi triburile tracice învecinate locuiau în cetăţi mici, iar dacă este să-i dăm crezare lui Herodot, măcar pentru perioada veche, nu agricultura ar fi fost ocupaţia lor de predilecţie, ci, aşa cum par să confirme şi câteva versuri din Virgiliu (Georgicele), mai degrabă creşterea vitelor. Ceva mai târziu însă, ţinutul locuit de ei apare la Titus Livius ca "bogat în cereale şi metale". În vremea regilor macedoneni Alexandru I (495-454/51 î.e.n.) şi Perdiccas (451 ?-414 î.e.n.), se presupune că bisaltii ar fi făcut parte din regatul Macedoniei. Marile interese care se încrucişau şi se ciocneau în zona bogatelor mine din munţii Pangeu, râvnite de thasieni şi de atenieni au făcut ca dominaţia politică macedoneană în regiunea de la gurile Fluviului Strymon să fie adesea ameninţată, suveranii macedoneni Filip II (359-336 î.e.n.) şi Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.) având de luptat cu triburile de aici.

De la Titus Livius, aflăm că, după victoria romană de la Pydna (168 î.e.n.) Bisaltia întreagă, "locuită de bisalti, bărbaţi foarte curajoşi", a intrat în alcătuirea primei regiuni a Macedoniei "libere".

Bistonii

ÎN VERSURILE LUI Ovidiu (43 î.e.n.), poetul latin exilat la Tomis în sec.I e.n., apar ca un leit-motiv, mai ales în "scrisorile lui Pont", cuvintele biston, bistonian etc., autorul având în vedere neamurile traco-getice, fără alte precizări. În realitate, încă înainte de Ovidiu, bistonii au fost cunoscuţi ca o populaţie tracică de la marea Egee, din zona oraşului antic Abdera. Probabil că, în vremea poetului, cuvântul definea doar anumite caracteristici specifice tracice, neamul biston pierzându-se treptat în masă de triburi sud-tracice, unele grecizate, iar altele, mai târziu, în curs de romanizare. Aşa se face că, în sensul generic amintit mai sus, Ovidiu scrie despre "copitele calului bistonian" sau despre ţara bistonilor mândră de talentele lui Cotys, fiul regelui get Roemetalces.

Magistrat al oraşului Callatis (Mangalia), Cotys nu era doar un om politic respectat, dar şi un om de cultură elenă şi poet lăudat de Ovidiu.

Un alt poet latin, mai puţin cunoscut, Silius Italicus (25-101 e.n.), ne-a lăsat un detaliu semnificativ despre bistoni, scriind că aveau săbii încovoiate. Poate că la el, ca şi la Ovidiu, numele tribului are tot o valoare generică pentru traci, după cum, mult mai târziu îl întâlnim cu acelaşi sens la Claudius Claudianus (sec.IV-V e.n.) şi el poet de limba latină. Momentul evocat de acesta se fixează în anul 391, când împăratul Theodosiu I cel Mare a înfruntat "turmele blonde", adică pe goţii care "acoperiseră câmpiile bistone".

Bitinii

Au locuit în nord-vestul Asiei Mici. După unele izvoare istorice, au fost de origine tracică. Iată ce aflăm de la Herodot în acest sens. Tracii luptau purtând pe cap căciuli de vulpe, pe trup tunici şi se înfăşurau cu zeghi pestriţe, iar pe pulpe şi în picioare aveau încălţări din piei de căprioară. Purtau suliţi, scuturi uşoare şi săbii mici. Acestia, trecând în Asia, s-au numit bitini; mai înainte după cum spun ei, se numeau strimoni, locuind pe râul Strymon..." (astăzi Struma: traversează Bulgaria şi Grecia). Aceste migraţii se petrecuseră cu aproape trei veacuri înaintea lui Herodot, în sec.V populaţiile respective având deja arii stabilite şi destul de bine delimitate. Folosind argumente lingvistice, între care predomină toponimele, Vasile Pârvan afirma încă în 1926: "Elementul dacic a fost precumpănitor în migraţia geto-scitică spre Macedonia, Rodopi, valea de jos a Hebrului şi chiar Bitinia şi nord-vestul Asiei Mici (Getica).

Briantii

Populaţie tracică menţionată de Herodot (VII, 108) ca locuind pe coasta tracică a mării Egee, în faţa insulei Samotrace. Tot aici mai locuiau şi ciconii, o altă populaţie tracică. Briantii continuă să fie menţionaţi şi de alte izvoare antice din secolele următoare. Ne limităm să amintim pe Titus Livius (XXXVIII, 41, 8) şi pe Plinius (Naturalis historia, IV, 41), la care apar sub denumirea de priantae.

Brigii

Sunt cunoscuţi ca populaţie din Asia Mică de origine tracică; ulterior plecării lor din Europa, au primit numele de frigieni. Brigii sunt de neam tracic, o spune Strabon, "ca şi migdonii, bebricii, medobitinii, bitinii, tinii, la care îi adaug şi pe mariandini. Ei au părăsit cu toţii ultimii Europa, iar moesii au rămas pe loc". Aceste informaţii sunt reluate, mai târziu, şi de Plinius cel Bătrân, ambii autori referindu-se, de fapt, la evenimente istorice petrecute în două etape: unele grupuri de traci au migrat spre Asia Mică prin sec.XII î.e.n., împinşi de ilirii care pătrunseră în Balcani, iar altele, prin sec.VII î.e.n., între acestia fiind şi bitinii. Dacă admitem identitatea dintre brigi şi frigieni - păstrând proporţiile evoluţiei istorice - informaţiile lingvistice parvenite de la această populaţie ne apar interesante. Limba frigiană e cunoscută din inscripţiile bilingve din sec.III î.e.n., şi există informaţii că în sec. V e.n. era încă vorbită; astfel, Socrates Scolasticul (380-439) afirmă că episcopul arian Selinas, născut din tată got şi mamă frigiană, slujea în biserică în ambele limbi ale părinţilor.




Carpii

Populaţie de origine dacică. În secolele II-III e.n. au locuit teritoriul de la est de Carpaţi până la Nistru.

După unii cercetători, denumirea de carpi vine de la Carpates (munte), nume ce derivă fie din rădăcina sker="a tăia", fie din alfabetul Karpë, Karme (karp-m)="stâncă; după alţii, el ar deriva din rădăcina indo-europeană Kar="a lăuda". Indiferent dacă numele carpilor vine de la Carpates (munte), ori de la forma indo-europeană Kar, un lucru este sigur şi anume că populaţia carpică a locuit în preajma munţilor Carpaţi. V. Pârvan şi alţi istorici consideră însă că munţii Carpaţi au luat numele de la carpi.

Majoritatea cercetătorilor, români şi străini, au presupus originea dacică a carpilor pornind de la interpretarea unor izvoare literare. Astfel, denumirea de carpo-daci, folosită de istoricul antic Zosimos (IV, 34,6), a fost tradusă prin "carpii de origine dacică". Originea dacică a carpilor poate fi, însă, dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică.

Analiza atentă a izvoarelor scrise (antice) şi a datelor arheologice sprijină autohtonia carpilor în spaţiul est-carpatic românesc şi infirmă ipotezele conform cărora carpii au venit din nord sau din est pe actualul teritoriu al Moldovei. Acei problematici calipizi, amintiţi de învăţaţii antici Herodot (IV,17), Strabon (XII, 3,21) şi Pomponius Mela (II,1,7) ca şi carpizii întâlniţi la Ephoros (frag.158,78) şi Pseudo Scymnos (842-844), nu sunt carpi, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor (W.Tomaschek, E.H.Minns, V.Pârvan, etc.) ei pot fi, cel mult, triburi înrudite cu carpii. În felul acesta nu mai putem susţine că cele mai vechi izvoare literare îi fixează pe carpi în sud-vestul Ucrainei.

Urmele carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei în cca. 200 puncte, majoritatea concentrându-se în zona subcarpatică şi centrală a provinciei, acolo unde au fost îngropate (tot de carpi) şi cele mai multe tezaure monetare (romane). Vestigii ale civilizaţiei carpilor s-au descoperit şi în zona dintre Prut şi Nistru.

Organizaţi într-o puternică uniune tribală, carpii, au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile "barbare" pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmaţi.

După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI,91;CIL,III, 12455, etc.) Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Izvoare literare şi epigrafice (texte, inscripţii pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemnează numeroase conflicte în secolele III-IV e.n. (anii:214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318). Ca urmare a victoriilor obţinute asupra carpilor, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare). În urma acestor conflicte, o bună parte dintre carpi au fost transferaţi în Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goţi şi huni, aşa cum arată ştirile literare antice şi datele arheologice. Teza conform căreia întreaga populaţie carpică a fost transferată în imperiu: Carporum natio translata omnis in nostrum solum sau Carporum gens universa in Romania se tradidit (Aurelis Victor, Caesares, 39, 43; Consularia Constantinopolitan, ad. A. 295-MGH, IX, 230), nu mai poate fi susţinută.

Între carpi şi romani au existat şi relaţii paşnice, fapt dovedit de o serie de materiale arheologice şi tezaure monetare romane (peste 75) descoperite în teritoriul carpis. Unele dintre tezaure provin, probabil, din vânzarea unor produse, iar altele din subsidii plătite de romani, carpilor.

Cultura carpică, datată între anii 107-319, este dacică în esenţa ei şi poate fi considerată ca o formă evoluată a La Tene-ului getodacic, căreia i s-au adăugat influenţele romane şi sarmatice. Este una din cele mai frumoase culturi materiale cunoscute de-a lungul istoriei, fapt ce atestă deopotrivă talentul şi hărnicia oamenilor care au creat-o, cât şi treapta de civilizaţie pe care au atins-o.

Carpii sunt menţionaţi pentru ultima dată în anul 381 de către istoricul grec Zosimos (IV, 34,6) sub numele de carpo-daci. La acea dată, alături de huni şi sciri, ei au făcut o nouă incursiune în imperiu şi au fost respinşi de împăratul Theodosiu I, fiind obligaţi să se întoarcă în locurile de unde veniseră. Istoricul antic a folosit denumirea de carpo-daci pentru a arăta că cei alungaţi la nord de Dunăre au fost carpii din Dacia şi nu cei care se aflau în imperiu, transplantaţi aici la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV.

Sensibili şi receptivi la influenţa romană, într-o măsură mai mare au asimilat treptat numeroase grupuri de populaşii migratoare şi au contribuit din plin la etnogeneza poporului român. Pătrunzând pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia şi Scythia Minor, ei au revitalizat elementul daco-roman şi l-au făcut să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi cu alţi migratori. Carpii au cunoscut atât romanitatea, cât şi aşa-zisa "barbarie", dar au optat, până la urmă, în favoarea celei dintâi.

Carpo-dacii

Ne-am menţionat în lucrarea istoricului grec Zosimos (sec.V e.n.). Istoria nouă, în lucrarea în care ni se relatează că "Teodosiuus a respins pe sciri şi pe carpodaci şi, învingându-i în luptă, i-a silit să treacă Istrul şi să se întoarcă pe meleagurile lor." Denumirea de carpo-daci, pe care n-o mai întâlnim în celelalte izvoare scrise, a fost interpretată de istorici în mod diferit: carpo-dacii ar fi ori "daci amestecaţi cu carpi", ori "carpi de origine dacică", ori,"daci în ţara carpilor". Fiecare formulare oferă concluzia că n-ar fi vorba despre o singură populatie, ci despre două neamuri de aceeaşi origine (dacă).

V. Pârvan a identificat numele carpo-dacilor cu acela al carpilor, importantă uniune de triburi dace de la Est de Carpaţi. Cercetările şi descoperirile arheologice recente au dovedit justeţea acestui punct de vedere, demostrând o dată în plus identitatea carpo-dacilor cu aceea a carpilor. Denumirea de carpo-daci folosită de Zosimos se referă la populaţia carpică rămasă pe loc, în Dacia, după ce o parte a acestei populaţii a fost transferată în Imperiul roman, la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV e.n.

Caucoensii

Autorul antic care a menţionat existenţa tribului dacic al caucoensilor a fost geograful grec Ptolemeu. Localizaţi de Vasile Pârvan în "regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor", (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru, ceea ce ne face să adăugăm, în mod logic, la zona locuită de tribul caucoensilor, şi în centrul Moldovei. La aceeaşi concluzie ne aduce şi harta ce însoţea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în aşa fel, încât se poate deduce existenţa, în centrul Moldovei, a caucoensilor. O seamă de diferite alte aprecieri referitoare la acest trib sunt greu de acceptat, datorită puţinelor informaţii de care dispunem.
Cavalerul Trac

Zeu tânăr aparţinând pantneonului mitologic trac din aria balcanică şi danubiană reprezentat călare îndeosebi pe fond cinegetic.

Deşi atributele şi originea sunt obscure, pare să fi fost rezultatul unui sincretism rapid datorat penetraţiei, romane în ariile cultului său. Sunt argumente că ar fi patronat războiul şi cultul funerar dat fiind aparitia pe un număr mare de stele funerare târzii.

Iconografia locală l-a păstrat sub forma Sf.Gheorghe (C.R. Vulcănescu, mitologia romană, Bucureşti, 1995.)

Pe teritoriul României au fost găsite peste 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania.

Ceiagisii

Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia se află şi neamul ceiagisilor. Ei sunt amintiţi alături de piefigi şi se apreciază, după cercetările lui V.Pârvan (Getica), că ar fi locuit la sud de potulatenşi, adică în sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).

Costobocii

Triburi de daci liberi care au locuit în partea de nord şi nord-est al Daciei. Apartenenţa lor etnică poate fi dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică. Astfel, cultura Lipiţa, ai cărei creatori sunt consideraţi costobocii, este o cultură prin excelenţă dacică, fapt subliniat de toţi cercetătorii buni cunoscători ai materialului arheologic.

Descoperirile arheologice ajută şi la localizarea costobocilor, problemă controversată şi greu de rezolvat pe baza izvoarelor literare antice. Aria de răspândire a culturii Lipiţa cuprinde bazinul superior şi mijlociu al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina.

Materialul arheologic din faza mai veche (sec.I î.e.n.-I e.n.) îşi găseşte analogii în aşezările de tip Poiana-Răcătău-Tinosul, iar cel din faza mai nouă (sec.II-III.e.n.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicându-se prin situarea culturii Lipiţa la periferia lumii geto-dacice.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec.II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor, prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este mentionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. După alungarea lor din imperiu, romanii I-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-iatace pe costoboci. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, ia alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmat.

Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea de tip Lipiţa, a fost dominat de costoboci până în anul 170 e.n., după această dată intrând sub controlul carpilor, aşa cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor.

Prin acţiunile militare întreprinse în sec.II-III e.n.,costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

Cotensii

Trib menţionat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec îl dispune, ca şi pe cel al buridavensilor, la sud de ratacensi, cancoensi şi biefi. Dealtfel, V.Pârvan îi şi numeşte "enigmaticii cotensi" şi îi localizează în E Daciei, respectiv în S-Moldovei. Cercetările arheologice din această parte a Daciei pledează pentru includerea cotensilor printre neamurile de origine geto-dacică.

Crobizii

Judecând după mărturiile lui Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu, Ptolomeu, Athenaios şi ale autorului, rămas necunoscut, al Periplului Pontului Euxin, crobizii sunt un neam tracic care locuia la sud de Dunăre (Hecateu), fie între Tomis şi Callatis (Strabon) fie lângă Dionysopolis (Pseudo-Skymnos). Această localizare îi face pe învăţaţii moderni să-i considere geţi, locuitorii principali ai ţinutului dintre munţii Carpaţi şi Haemus. V. Beşevliev, renumit lingvist bulgar, consideră că toponimele terminate din dina (Adina, Amlaidina - astăzi probabil localitatea 23 August din Constanţa şi Mangalia - şi Asbolodina - menţionată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu ştim decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumuseţea, puterea şi bogăţia lui (mărturia se găseşte la istoricul Phylarchos şi la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credinţă în nemurirea sufletului, larg răspândită la neamurile getice.



Dantheleţii

Herodot îi situează pe dantheleti la izvoarele Strymonului (Struma), dar Strabon îi localizează, împreună cu corallii, şi bessii, între Munţii Haemus şi Pont. De la istoricul grec Polibiu (203-120 î.e.n) aflăm că regele macedonean Filip V a întreprins, în anul 183 î.e.n., o incursiune prin mijlocul Traciei spre teritoriile odrisilor, bessilor, şi ale dantheletilor, jefuindu-le satele şi locuinţele.

Împreună cu dardanii şi scordiscii, dantheleti au atacat în anul 85 î.e.n. Macedonia, fiind respinşi de generalul roman Sylla. Mai târziu bastarnii au pustiit ţinuturile dantheletilor, conduşi pe atunci de un rege orb, Sitas. În sprijinul lor, după cum relatează Dio Casius, a venit în anul 29 î.e.n., Marcus Licinius Crassus, care a urmărit pe bastarni până la gurile Dunării. De la acelaşi istoric mai aflăm că bastarnii i-au atacat din nou pe dantheleti, răzbunându-se pentru cele îndurate de pe urma romanilor.
Împreună cu scordiscii, dantheletii au întreprins, în anul 16 î.e.n., o campanie de jaf în Macedonia. În epoca Imperiului roman, teritoriul dantheletilor a devenit unul dintre punctele strategice principale ale provinciei Tracia. Numele lor apare şi în Tabula Peutingeriană. Ca soldaţi, dantheletii sunt menţionaţi în legiunile romane de pe limesul de la Rhin.

Deceneu

Sacerdot dac zeificat, mare preot în timpul lui Burebista păstrând totuşi structura de erou civilizator.

După Iordanes, Deceneu era un om de o vastă erudiţie care a avut un rol principal în instruirea spirituală a stratului ierarhic superior de sacerdoţi şi nobili daci. Observând înclinatia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat aproape în toată filozofia, căci era un maestru priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care Goţii (Geţii) transcriindu-le le păstrează până azi (sec.VI) cu numele de Belagines, i-a învăţat logica făcându-i superiori celorlalte popoare în ce priveste mintea, arătându-le practica, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa întru fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc (Getica, XI, 69-70).

Ca mare preot şi ca vicerege, apoi rege el însuşi, Deceneu a dispus de o dublă autoritate morală şi politică (organizându triburile şi casta sacerdotală).



DECENEU - 44-X î.Ch. - Preotul vicerege preia şi puterea laică după moartea lui Burebista (în probabil cel mai mare din cele 4 apoi 5 regate în care reîmparte Dacia burebistiană), imaginându-ne că au existat 2 facţiuni, una răsculată şi una condusă de Deceneu, ultima câştigând, astfel lui Deceneu i se mai adaugă şi titlul de rege, judecător suprem (ceea ce atestă existenţa altor judecători) şi probabil comandant al armatei, titlurilor pe care le avea şi pe vremea lui Burebista: mare preot, instructor în filozofie, morala, ştiinţe - fizică, logică-psihologie, astronomie, medicină -)

Derronii

Trib tracic nemenţionat de izvoarele literare antice şi identificat de savanţi cu ajutorul monedelor de argint pe care le-a emis între anii 520-500 î.e.n. Sunt cunoscute 2 tipuri principale de monede, în greutate de cca. 40,5 g (dodecadrahme) - cele mai grele dintre emisiunile triburilor tracice - sau de cca. 28 g (octodrahme), cu legenda derro (în transcriere latină).

Monede de acest fel sunt prezente în tezaurele de la Ishtib (sudul R.S.F.Iugoslavia), Velicikovo (Bulgaria) şi din Egipt, unde apar împreună cu alte emisiuni monetare, găsite la Fayum, Zagazig şi Asyut (ultimul tezaur - descoperit în 1968-1969). Deoarece unii scriitori antici, printre care se numără Strabon şi Pomponius Mela, vorbesc despre un munte Derris, situat în Sithonia, în partea centrală a Peninsulei Chalcidice, n-ar fi exclus ca derronii, dacă ţinem seama de activitatea lor monetară, să fi locuit într-o zonă din vecinătatea acestuia, nu prea departe de regiunea minieră a Pangeului (azi în Grecia).

Derzelas

Zeu aparţinând mitologic daco-getice având un cult de origine autohtonă. Este considerat fie un zeu al sănătăţii, al energiei vitale umane (I.I. Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H. Crişan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec.III. î.e.n.

Dionii

Unul dintre importantele neamuri din Munţii Rodopi, aşezaţi în număr mare, pe cursul superior al râului Nestos (Mesta), aşa cum precizează în sec.V îe.n. Tucidide. Li se mai spunea şi machairophorii, adică purtătorii de săbii scurte şi încovoiate". Dioii se numără printre triburile trace care şi-au păstrat independenţa faţă de regatul odrisilor, angajându-se în armata lui Sitalkes.

Unii istorici consideră pe dioi o ramură a bessilor, ca urmare a denumirii de diobessi folosită de Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, denumire care desemna populaţia tracă din preajma izvoarelor şi de pe cursul superior al Fluviului Hebrus. După părerea lui V. Pârvan, dioii menţionaţi de Tucidide ar putea fi identificaţi cu o populaţie dacică. Stăruinţa cu care revine totuşi în izvoare localizarea dioilor între Srtymon şi Hebrus pare să nu lase nici o îndoială asupra originii lor sud-tracice.

Gebeleizis

Zeu al cerului înnourat şi pluvial în mitologia daco-getică, diriguitor al furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu săgeţi, considerat uneori şi zeu al luminii, fiind un zeu important.

Herodot îl aminteşte (Istorii IV, 94) citindu-l după Zamolxes, context din care rezultă că ar fi două ipostaze ale aceluiaşi zeu uranian şi veche divinitate daco-getică, patronul aristocraţiei, care ulterior, datorită dezvoltării religiei a suportat un sincretism cu Zamolxis, probabil sub presiunea teologică a preoţilor.

Iambatoules

Zeu cu atribute incerte.

Geto - dacii

Sunt una şi aceeasi populaţie, considerată de lumea antică ramura nordică a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României. Denumirea de geţi, folosită cu predilecţie de scriitorii greci, desemnează în ansamblu populaţia geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile şi uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpaţi şi până la Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de autorii latini, se referă la populaţia din regiunile intracarpatice şi de vest ale Daciei.

Vorbind despre marea expediţie a lui Darius împotriva sciţilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune că regele perşilor, înainte de a ajunge la Istru, "birui mai întâi pe geţi". Aceştia se cred nemuritori şi sunt cei mai viteji şi mai drepti dintre traci. Pentru aceeaşi perioadă se mai întâlnesc unei ştiri succinte şi generale la Hecateu, Sofocle şi Tucidide (Istoirii, II, 96, 1). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumătate a sec.IV î.e.n. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducător al geţilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, după cum ne povesteşte istoricul grec Adrian (Expediţia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină rezistenţa geţilor din stânga fluviului. O puternică forţă getică avea să distrugă armata macedoneană şi pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediţia contra sciţilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 şi Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).

Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe geţii din câmpia munteană uniţi într-o mare şi puternică uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, XXI, 11,12), relatează că geţii conduşi de regele Dromichete reuşesc să înfrângă cele două expediţii ale lui Lysimach, întreprinse la nord de Dunăre şi să facă prizonieri, mai întâi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe însuşi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, reşedinţa căpeteniei gete, situată undeva în câmpia Dunării. Plin de înţelepciune şi mărinimie, Dromichete cruţă viaţa lui Lysimach, după ce mai înainte l-a încărcat de daruri pe fiul acestuia, şi-l eliberează din captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate şi chiar pe fiica acestuia de soţie.

Pentru a doua jumătate a sec.III şi începutul sec.II î.e.n., două documente epigrafice descoperite la Histria, atestă prezenţa la Dunărea de Jos, mai precis prin părţile de sud ale Moldovei şi nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe nume Zalmodegikos şi Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi vreme, după cum spune Trogus Popmpius (la Iustin, Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stăpânea prin părţile Moldovei, poate şi în estul Transilvaniei, pedepseşte pe supuşii săi, pentru motivul că nu au luptat cu succes împotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelaşi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creşte pe vremea regului Robobostes.

Secolele I î.e.n. înseamnă, pe plan economic, politic şi cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această perioadă este dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista şi Decebal. Primul care domneşte aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) "cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată peste Tracia".

Din informaţiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac - şi Jordanes (Getica) rezultă că Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul anului 60 î.e.n., el distruge puterea celţilor boii, până în Slovacia, apoi cucereşte oraşele greceşti de pe coasta de vest şi de nord a Mării Negre, de la Apollonia şi până la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reuşeşte să întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest şi nord-vest până la Dunărea de Mijloc şi Morava spre nord până la Carpaţii Păduroşi şi spre est până la Nistru şi Marea Neagră, iar spre sud, peste Dobrogea până la Balcani. Stăpân pe o Dacie mare şi puternică, Burebista intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatările lui Strabon: "Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci încât în câţiva ani a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, încă a ajuns să fie temut şi de romani". După dispariţia de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al şaselea deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele literare menţionează o serie de regi geto-daci, printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus şi, în Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes.

O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romană, LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale războiului, iscusit la faptă, meşter în a întinde curse şi viteaz în luptă. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcă în mod deosebit prin războaiele purtate împotriva romanilor, primele confruntări având loc în timpul împăratului Domiţian. Războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106, soldate cu înfrângerea şi supunerea geto-dacilor, au însemnat şi sfârşitul lui Decebal, ţara fiind transformată în provincie romană. În toiul luptelor cu romanii, ca şi de-a lungul întregii sale existenţe, Decebal s-a dovedit un mare conducător, priceput şi abil în arta războiului şi în politică, rămânând un exemplu măreţ de dăruire totală pentru binele şi libertatea neamului său.

O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria şi civilizaţia geto-dacilor în cadrul lumii antice rezultă din cercetările arheologice. Graţie acestor investigatii se cunosc acum numeroase aşezări şi cetăţi geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri şi coline subcarpatice, cele mai multe aşezări apar ca centre întărite, prevăzute cu şanţuri şi valuri de apărare şi cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întărite cu ziduri de piatră (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne şi vălături de chirpici ars (Popeşti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mărgăriteşti şi Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate şi unele din davaele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău şi Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popeşti (Muntenia), Buridava-Ocniţa (Oltenia) şi Ziridava-Pecica (Banat).

De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri subcarpatice şi pe coline de munte, cetăţi cu ziduri durate în piatră după moda grecească. Asemenea cetăţi au fost identificate şi cercetate în munţii din zona Orăştiei, la Grădiştea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, la care se adaugă Piatra Craivi (jud.Alba), Băniţa la vest de bazinul Jiului, Tilişca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) şi Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ). În multe din aceste cetăţi s-au ridicat, pe lângă locuinte şi ateliere, sanctuarea măreţe asemănătoare templelor antice greco-romane.

Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua vârste a fierului (epoca Latene), cunoaşte o evoluţie în timp ce poate fi urmărită începând cu a doua jumătate a sec.V î.e.n. Având ca fond principal tradiţiile şi moştenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuţia şi a unor elemente de influenţă grecească şi celtică. În sec.III-I î.e.n. şi sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizează, devenind unitară pentru întreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai răspândit şi cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica lucrată atât cu mâna, cât şi cu roata. Geţii din zona Dunării se dovedesc a fi meşteri pricepuţi în prelucrarea argintului şi în realizarea unor adevărate opere de artă. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Găvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de harnaşament etc., se remarcă prin execuţia tehnică şi prin ornamentaţia lor deosebită. În sec.I. î.e.n., geto-dacii dovedesc o deosebită în confecţionarea unor obiecte de podoabă şi vase-cupe lucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lănţişoare, fibule, brăţări şi alte podoabe din tezaurele de la Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania), Herăstrău, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori şi Ţifesti din Dacia extracarpatică.

În mod cu totul deosebit, geto-dacii evidenţiază prin monetăriile lor proprii. Ei emit o gamă variată de monede de argint folosind tehnica grecească şi preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi şi uniuni de triburi din sec.III-î.e.n. În vremea lui Burebista se trece la o monetărie unică de tipul denarilor romani republicani.

Numeroasele unelte de fier descoperite în aşezările şi cetăţile geto-dacilor sunt o dovadă a nivelului la care se situa meşteşugul prelucrării fierului, tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrii, construcţia de locuinte ş.a.

Tezaurele de monede, obiecte de podoabă şi diferite alte produse de factură, greco-romană, venite pe calea schimburilor indică raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioară.

O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă să supravieţuiască mult timp după cucerirea Daciei de către romani, atât în cadrul provinciei, cât şi în afara acesteia.

Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană, servind ca argument la netăgătuit al continuităţii geto-dacilor până la topirea lor în populaţia romanică de mai târziu.



Harpii

Trib carpic (sau înrudit cu carpii) de origine traco-getică, care în secolele II-III e.n. a locuit la nord de gurile Dunării, în zona dintre Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte în Geografia sa de un "oraş" Harpis. Prezenţa unei populaţii getice în această regiune, respectiv carpi sau harpi, ne este atestată şi arheologic de ceramica descoperită într-o serie de morminte din zona amintită.

Kogaionon (Kogaion)

Munte sacru din mitologia daco-getică, în masivul căruia se localizau sediul şi sanctuarul lui Zamolxis cât şi locuinţa Marelui Preot dac.

Cea mai probabilă localizare e vârful Omul din Bucegi.

Ktistai

Sectă de anahoreţi daci (Stabon în Geografia, VII;3;3).

În traducerea lui I.I. Russu "Ktistai" înseamnă "strălucitorii". O altă denumire a lor este kapnobatai tradus de V. Pârvan prin "călători prin fum".

Ioseplus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII;1;5;22) folosind pentru aceiaşi tagmă cuvântul: pleistoii îi compară cu secta esenienilor.


Laii

Vechi trib traci menţionat încă de Tucidide (II, 96). Informaţia este reluată mai târziu, în sec.VI e.n., de compilatorul Stefanos din Bizanţ, cu explicaţia că laii sunt un neam peonic. Monedele proprii apar în sec.V î.e.n. de-a lungul râurilor Strymon (azi Struma) şi Axios (azi Vardar). În timpul stăpânirii romane, o parte a acestei populaţii a fost transplantată în Dobrogea, deopotrivă cu bessii. Îi găsim atestaţi pe teritoriul histiran în 198-248 e.n. alături de cetăţeni romani, în satul Secundini (vicus Secundini) şi, eventual, în aşa-numitul Turn al Lailor în 137-138 e.n. lângă Tomis, în satul Turris Muca (fostul sat Anadolkioi, astăzi înglobat în teritoriul municipiului Constanţa), sunt semnalaţi de asemenea alături de cetăţenii romani, în vremea domniei împăraţilor Maximin şi Maximus (235-238 e.n.).


Medobitinii

Până în momentul de faţă avem foarte puţine cunoştinţe despre acest neam. Medobitinii sunt amintiţi de Strabon - în lucrarea lui foarte des citată, Geographica, scrisă în limba elenă - ca făcând parte din rândul neamurilor trace care "au părăsit Europa" în două valuri (după ulimele cercetări - în sec.XII î.e.n. şi apoi în sec.VII î.e.n.), stabilindu-se în Asia Mică. Acelaşi lucru s-a întâmplat, afirmă geograful grec, şi cu brigii, migdonii, bebricii, butinii şi tinii.


Obulensii

Trib traco-getic menţionat de Ptolemeu ca locuind în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, adică în actuala Dobroge. Acelaşi geograf antic precizează că ţinutul obulensilor se afla la nord de cel al crobizilor. Aşadar, dacă informaţiile despre localizarea crobizilor parvenite din antichitate, cât şi recentele cercetări de toponimie antică sunt corecte, ar fi posibil ca obulensii să fi ocupat partea de est a Dobrogei centrale. Nu avem nici o indicaţie privind capitala acestui trib. O ipoteză în acest sens poate fi sugerată de o recentă informaţie epigrafică, potrivit căreia în limitele teritoriului histrian din epoca romană a existat localitatea Arcidava, cândva sediul unei importante uniuni getice - poate a obulensilor - cu care grecii de pe litoral au căutat să întreţină relaţii cât mai prieteneşti. Dar şi alte centre getice pot fi presupuse că au fost capitala acestui trib
Odrisii

Unul din cele mai importante triburi tracice. A locuit pe ambele maluri ale râului Tonzos (azi Tundja) până în apropierea Apolloniei (azi Sozopol, Bulgaria), ocupând astfel centrul Traciei. Încă din sec.V î.e.n., Herodot şi apoi Tucidide menţionează existenţa unui mare regat, ale cărui limite s-ar fi extins, potrivit precizărilor lui Ticidide de la Abdera (azi lângă Polystylo, Grecia, până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat se numea Teres I (aprox. 470-440 î.e.n.). Urmasul său, Sitalkes (aprox. 440-424 î.e.n.), a purtat o serie de lupte cu sciţii de la nord de Dunăre, căutând să întreţină bune relaţii cu grecii din Abdera şi încheind chiar un tratat de alianţă cu Atena. Sub acest cârmuitor regatul odris, având o organizare internă perfecţionată şi întemeindu-şi autoritatea celorlalte seminţii tracice, ca şi a unor cetăţi greceşti, pe care le obliga la plata unui greu tribut, a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare. O vreme, în partea de apus a Traciei a domnit fratele lui Sitalkes, Sparadokos, care a dus o politică opusă, potrivnică aliantei cu Atena. Puternica cetate a ridicat împotriva sa pe regele Macedoniei, Perdiccas, şi pe Sitalkes, aliaţi în această împrejurare, deşi în altele au fost război. Adokos s-a refugiat la sciţi, care au sfârşit însă prin a-l preda fratelui şi adversarului să. Urmaşii lui Sitalkes, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor. În schimb în vremea lui Kersebleptes, mai exact în anul 341 î.e.n., Filip II, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a cucerit regatul Odris (Diodor).

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi ai odrisilor care au emis, în a doua jumătate a sec.V şi în sec.IV î.e.n., până la cucerirea macedoneană, monede de argint şi de bronz, cu legende în alfabetul grecesc: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis (membru activ al unei coaliţii îndreptată împotriva lui Filip II, în 356 î.e.n.). Chiar dacă aceste monede nu au avut un rol prea important în circulaţie, ele sunt o dovadă a prosperităţii regilor odrisi; destul să mai arătăm că, pe la 400 î.e.n., regele Seuthes şi-a permis să angajeze 6.000 mercenari greci, în vederea rezolvării unor conflicte locale (Xenophon, Anabasis).

Cu toată că Alexandru cel Mare i-a schimbat sau antrenat pe cârmuitorii locali în campania din Asia, în Tracia au rămas puternice nuclee de rezistenţă, care au dat mult de furcă macedonilor, atât în anii glorioasei domnii a lui Alexandru (Curtis Rufus), cât şi mai târziu răscoalei cetăţilor vest-pontice în frunte cu Calatis când Lisimah s-a îndreptat spre sud pentru a face faţă debarcării generalului grec Pausanias, a găsit trecătorile Balcanilor blocate de fortele regelui trac Seuthes III şi a reuşit să treacă doar cu preţul unor mari pierderi (Diodor). Regatul lui Seuthes III era situat în Valea Trandafirilor, între munţii Balcani şi Sredna Gora. Arheologii bulgari i-au descoperit şi cercetat capitala, Seuthopolis, un adevărat oraş, construit după model grecesc. În ciuda vitregiei vremurilor, Seuthes III a emis monede de bronz de tip grecesc, în spiritul tradiţiei regilor odrisi independenţi.

În 277 î.e.n., celţii, instalaţi în Pensinsula Balcanică, au întemeiat regatul din Tylis, ajungând să controleze cea mai mare parte a triburilor tracice. După aproximativ şase decenii, se pare că în 218 î.e.n., o răscoală a tracilor a pus capăt existenţei regatului din Tylis (Polybiu). Din secolul următor, avem din nou dovezi despre existenţa unor conducători locali traci, unii sigur odrisi, ca Amadokos, menţionat într-un conflict cu regele Filip V, care a cucerit, în 180 î.e.n., oraşul Philippopolis şi a făcut chiar o incursiune pe culmile Balcanilor, împreună cu toată oştirea, pe cât de spectaculoasă la atât de inutilă (Polybiu, Titus Livius), căci zilele regatului său erau numărate. După victoria din 168 î.e.n. asupra Macedoniei, romanii au recunoscut autoritatea regelui Odris, Cotys. Două decenii mai târziu, Macedonia a fost transformată în provincie romană. Din această perioadă merită să amintim isprăvile regelui odris Diegylis, care după ce a eşuat în încercarea de a ajunge pe tronul Macedoniei, a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia, până ce a fost învons, la rându-i, în 145 î.e.n., de regele Pergamului. Merită să amintim şi pe un alt Amadokos, în zilele agitate ale războaielor cu Mitridate VI Eupator, regele Pontului şi adversar temut al Romei şi, în final, pe Sadalas, ale cărui relaţii cu Messembria (azi Nesebăr, Bulgaria) şi cu triumvirul Marcus Antomius prin anii 45-42 î.e.n., ne sunt, de asemenea, cunoscute. Chiar dacă din acel moment dinastia odrisă se va uni cu aceea a sapeilor, o altă seminţie tracă, este cert că sub titulatura de regat clientelar (dependent de autoritatea Romei) al odrisilor, romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice, după 29-28 î.e.n., conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până la sudul actualei Bulgarii. În anul 46 e.n., împăratul roman Claudius, profitând de uciderea lui Rhoementalces III, va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Oinensii

Tot în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, a locuit şi tribul traco-getic al oinensilor. Dacă localizarea lor este corectă, este posibil ca ei să fi ocupat partea de vest a Dobrogei centrale. Nici despre capitala acestui trib nu avem indicaţii. Amintim doar, ca o simplă ipoteză, faptul că Zyraxes, unul din dinaştii cu care a luptat M. Licinius Crassus în 29/28 î.e.n., îşi avea capitala Genucla, undeva pe Dunăre (aşa cum spune Cassius Dio). Dar, ca şi în cazul Arcidavei, multe alte centre indigene (de ex. Troesmis-Igliţa, Capidava, etc)


Orrescii

Trib de etnie încă nesigură, poate tracic. Mai mulţi autori antici (Polybiu, Titus Livius, Strabon, Pliniu cel Bătrân), îl amintesc sub numele de ORESTI şi-l situează la sud de triburile ilirice din Epir. Lociund undeva între Axios (Vardar) şi Strymon (Struma), la apus de edoni, bisalţi, derroni, nu departe de zona minieră a Pangeului, tribul Orrescilor îşi semnează, între 520-500 î.e.n. octodrahmele şi staterii de argint cu legenda - transcrisă de noi cu caractere latine - ORRESKION sau ORHESKION. Tipul iconografic al primelor, pe aversul cărora este reprezentat un luptător cu două lăncii în mână, în picioare, care încearcă să stăpânească doi boi, este foarte apropiat de cel folosit de BISALTI, în timp ce imaginea de pe stateri, înfăţişând un centaur răpind o nimfă, seamănă foarte mult cu reprezentările de pe monedele similare emise de ZAIELI.

Împreună cu alte monede, emisiunile orrescilor s-au găsit în tezaurele monetare de la Ishtib şi Nevrokop (Bulgaria), precum şi în trei tezaure descoperite în Egipt (Fayum, Asyut şi Athribis - azi Benha el Asl), îngropate între circa 500 şi 460 î.e.n.
pot fi considerate drept capitală a oinensilor.

Personalităţi

MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD

ÎNAINTE DE BUREBISTA


Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsă parte din sud-estul Europei, de la nord de Carpaţi până în Asia Mică şi din Panonia şi Iliria până în ţinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărţite prin lanţul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum şi largi spaţii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum şi pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile şi partea de nord-vest a Anatoliei.

Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele; chiar influenţele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, greceşti, celtice, romane - s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-şi dezvoltarea în această direcţie chiar în îndelungata ei situaţie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia şi Dacia, vor sfârşi prin a fi cu desăvârşire romanizate, cu toate că şi în cuprinsul lor influenţele civilizaţiei elene se manifestaseră din vechi timpuri şi cu o intensitate neîntreruptă.

Primul dintre conducătorii cunoscuţi ai unei populaţii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneşte pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirşilor "Părintele istoriei" ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciţi, ceea ce, de altfel, se confirmă şi prin aspectul iranian al numelui său. Se ştie că sciţii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre şi de dincolo de Caspica şi ca medo-perşii şi parţii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite convenţional "iraniei". Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciţi, caracterizându-i ca apropiaţi de traci şi arătându-i ca "foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur", ceea ce corespunde renumelui de ţară auriferă al Daciei. Această diferenţiere reiese şi din atitudinea ostilă a agatirşilor faţă de sciţi, ca a unui popor sedentar de munte faţă de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul grec aflăm că, puţin mai înainte, pe vremea marii expediţii persane a lui Darius I împotriva sciţilor, de prin anul 512 î.e.n., agatişii au refuzat să le dea ajutor acestora, menţinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe perşi într-acolo şi a-i pune în conflict cu agatirsii, aceştia s-au arătat gata de a-i respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.

Din ştirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirşii trebuie să fi fost la origine o populaţie iraniană, diferită întrucâtva de sciţi, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali şi a sfârşit prin a fi asimilată de către aceştia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirşi, pe care numai Herodot îl pomeneşte (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciţi tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec şi-a procurat informaţiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia şi că, după el, nimeni nu-i mai atestă, pe agatirşi în Dacia. Arheologia, după cum a arătat Vasile Pârvan în Getica şi după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al. Vulpe în Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind existenţa în acea vreme a unei asociaţii de forme iraniene şi trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei.

În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârşie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-şi apere cu dârzenie patria tracă împotriva sciţilor.

Au existat şi alţi conducători ai geţilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalităţilor care a condus viteaza rezistenţă a geţilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji şi cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu ştim cum se va fi numit acel, "rege al dunărenilor" (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii sciţilor lui Atheas în ţările din dreapta Dunării şi care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai prin titlul menţionat, a fost un conducător al geţilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe geţii din părţile Teleormanului de azi care, ajutându-i pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-i ameninţe trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totuşi - după cum relatează istoricul Arrianus- să-i urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei geţilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiaşi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufaşul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei ţări getice (Trogus-Iustinus).

În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele geţilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însuşirile sale militare, cât şi prin înţelepciunea politică şi generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obţinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru şi unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze graniţa regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea geţilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari oşti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinţa de a-şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii geţilor, care se retrăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar şi atrăgându-l în părţile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă şi de hrană. Când oastea lui Lisimah, frântă de osteneală şi stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de forţele superioare ale geţilor, lovită de pâlcurile lor de arcaşi călări şi ameninţată cu un măcel îngrozitor, fără putinţă de retragere, nici de rezistenţă.

Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toţi ai săi şi să se lase la voia învingătorilor. Aşa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciţi monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteşte că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesaţ apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristeţe: "Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!".

Numeroşii captivi au fost duşi în cetatea de reşedinţă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însuşi poporul, potrivit stadiului de democraţie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor. Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obţinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente înţelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătaţi de biruinţă şi să-i convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenoşi şi să-i cruţe pe duşmanii prinşi, câştingându-şi recunoştinţa lor şi obţinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat şi, după cum povesteşte istoricul antic Diodor, a urmat un ospăţ de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată şi sărăcăcioasă pentru geţi, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv şi pentru tovarăşii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese i se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia: "Fireşte, a macedonenilor", regele get i-ar fi făcut cu blândeţe o mustrare ironică: "Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut şi de strălucit şi te-ai apucat să vii la nişte barbari cu viaţa aspră, într-o ţară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri şi de crivăţ, unde nici o oaste străină nu poate scăpa teafără?" Lisimah ar fi declarat că îi pare rău de nesocotinţa sa, dar că, recunoscător pentru bunăvoinţa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul geţilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea condiţiilor lui Dromichete şi că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toţi ai săi.

Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact şi mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizaţiei greceşti la nord de Dunăre, şi ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.


Piarensii şi Dimensii

Aceste triburi traco-getice, au fost situate de Ptolomeu tot în Europa provincia Moesia Inferioară (N-E Bulgariei). Presupunând că geograful antic ar fi transmis greşit numele piarensilor, învăţaţii socotesc că denumirea tribului trebuie legate de localitatea Apoiaria (azi Riahov), care ar fi fost capitala sa şi care s-a dezvoltat cu deosebire în sec.IV-VI. O ipoteză plauzibilă, ţinând seama că acest trib e cunoscut şi sub numele de appiarensi.
Dimensii se pare că au avut drept centru, localitatea Dimum (azi Belene), de la care li se trage numele.


Piefigii

Printre neamurile din Dacia, menţionate de Ptolemeu în Geografia sa, se întâlneşte şi numele piefigilor. Toţi istoricii sunt de acord în a le atribui o origine certă geto-dacică. V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia munteană, aproximativ în fostul judeţ Blaşca şi în actualele judeţe Ilfov şi Ialomiţa, iar mai recent R. Vulpe i-a plasat pe valea Argeşului, în jurul aşezării getice de la Popeşti (jud.Ilfov), identificată de acelaşi autor cu "oraşul" Sornum, menţionat de Ptolomeu.

După toate probabilităţile, neamul piefigilor este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III-I î.e.n., determinată pe baza studiului monedelor geto-dacice de tip Vârteju - Bucureşti. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei - foarte probabil acel neam al piefigilor - reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Dacia. Acest nucleu getic va constitui dacă nu principalul, unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

Pleistoi

Termen grec indicând un ordin preoţesc sau monastic din Dacia ai cărei membrii duceau o viaţă ascetică riguroasă comparabilă cu viaţa comunităţii esenienilor de la Qumran. Istoricii români îi consideră de fapt întreg clerul geto-dac.
Pleistoros

Zeu trac adorat de daci, după Herodot şi de Apsintieni (Istorii, IX;119) iar după Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice; XVIII, 22) zeu al pleistoilor daci, considerat zeu al războiului
Portul

Daco-geţii aveau o caracteristică vestimentară unitară, lucru confirmat de numeroasele imagini ale lor de pe columnă sau de pe metopele de la Adamclisi, unde se prezintă un singur tip de veştmânt civil. Ovidiu îi numeşte; "geţii purtători de pantaloni". Aceşti pantaloni erau largi şi lungi până la căpută unde erau legaţi cu o sfoară, iar un alt tip, îl reprezintă iţarii, care erau mai strâmţi pe picior. În picioare aveau opinci legate cu nojiţe. Interesant de remarcat că "opinca" este prezentat de DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE ca derivând din bulgărescul "OPINKA, OPINAK" deşi dacii de pe Columnă le purtau cu mult înainte ca să vină bulgarii să le boteze!

Pe cap se purta o căciulă de stofă moale, încreţită, căciula purtată de nobili, iar poporenii umblau cu capul descoperit.

Corpul eram îmbrăcat cu o tunică lungă până la genunchi încinsă peste brâu iar pe umeri prinsă cu o agrafă. Peste tunică, pe vreme rea purtau o mantie impermeabilă prevăzută cu glugă.

Anticii îi aseamănă pe daci cu celelalte seminţii nordice: sciţi, celţi, germani. Înalţi, robuşti, blonzi roşcaţi spre castaniu cu ochi albaştri.

Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat liber pe spate, ceea ce le-a atras numele de comaţi - pletoşii în traducere. Nobilii, purtau căciula de lână - pileum - ca un semn distinctiv al rangului lor. Şi unii şi alţii purtau mustăţi şi bărbi bogate potrivite din foarfeci.

Femeile dace sunt de o frumuseţe aspră dar expresivă. Zvelte, de statură înaltă, puternice, având părul pieptănat pe tâmple, cu cărare pe mijloc şi strâns la spate într-un coc. Pe cap purtau basmale probabil colorate.

Pe lângă opinca tradiţională se mai foloseau încălţări de pâslă, dar vara, neîndoielnic, umblau desculţi.

Iarna ataşau la opinci crampoane iar călăreţii purtau pinteni.

Potulatenşii

Neam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu prin cele care locuiau în Dacia. După opinia lui V.Pârvan, acest neam ar fi populat părţile de nord ale Olteniei şi zona deluroasă din vestul Munteniei. În parte localizarea potulatenşilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzătoare monedelor geto-dacice de tip Adâncata-Mănăstirea, întâlnite mai frecvent în estul Olteniei şi nord-vestul Munteniei (a doua jumătate a sec.II.î.e.n.).

Predavensii

Vorbind despre neamurile din centrul şi vestul Daciei, autorul Geografiei pomeneste şi pe predavensi, de asemenea de origine dacică. Ei pot fi localizaţi la nord de Muresul inferior, până aproape de Crişuri, ceea ce îi determină pe predavensi cu purtătorii monedelor dacice de tip Toc-Cherelus, care, la sfârşitul sec.II şi începutul sec.I î.e.n., au locuit în părţile din dreapta Mureşului de Jos.

Ratacensii

Sunt pomeniţi, de autorul citat mai sus, în grupa neamurilor din părţile centrale ale Daciei. Au fost consideraţi fără rezerve de origine dacică şi plasaţi în platoul transilvănean dintre Târnave şi Someş (V.Pârvan, Getica). În ultima vreme, ei au fost identificaţi cu uniunea de triburi dace de pe valea Mureşului şi a Târnavelor, întinzându-se spre sud până la Carpaţi. Această uniune de triburi corespunde monedelor de tip Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea, precedând, din timp, momentul unificării de către Burebista.


Sacii

Tribul sacilor este menţionat de istoricul Aurelius Victor. Despre localizarea lor s-a pronunţat Vasile Pârvan, care, în monumentala sa lucrare Getica, propune ca origine a acestora zona din jurul oraşului de pe Dunăre, Sacidava (azi punctul Muzait, comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă). Menţionată în Nititia Digniâatum Orientis ca sediu al unui cuneus equitum scutariorum (formaţiune militară), localitatea amintită a făcut în ultima vreme obiectul unor intense cercetări datorate arheologului C. Scorpan, ale căror rezultate sunt publicate în revista constănţeană Pontica. De aici rezultă că în preajma unei aşezări indigene - care trebuie să fi purtat numele de Sacidava - s-a instalat, pe la începutul sec.II e.n., un castru a cărui viaţă durează până în primele decenii ale sec.VII e.n.. De evoluţia acestor două unităţi castru şi aşezarea indigenă - trebuie legată istoria sacilor în epoca romană, care, în aceste condiţii, pot fi de asemenea, consideraţi un neam getic.


Siensii

Alături de celelalte populaţii din Dacia, pe care acelaşi geograf antic le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt menţionaţi şi siensii. După calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, adică în partea de nord-est a Munteniei, corespunzătoare judeţelor Buzău şi Brăila. Cercetările numismatice recente, bazate pe o mai bună cunoaştere a monedelor geto-dacice de tip Dumbrăveni şi Înoteşti-Răcoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râu Buzău şi până pe cursul inferior al Siretului. Această uniune de triburi ar putea fi constituită de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie să fi ocupat o zonă mai mare faţă de cea propusă de V.Pârvan. Important de amintit în această privinţă este faptul că, însă din sec.III î.e.n., geţii din această regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viaţa politică şi economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre.

Sucii

În izvoarele literare şi epigrafice, acest trib getic este menţionat fie succi, fie suci. După aceleaşi surse, membrii tribului respectiv sunt semnalaţi în trei locuri.

În munţii Haemus se cunoaste trecătoarea Succilor, controlată mult timp de acest trib şi identificată azi cu Sulu Derbend sau Demir Kapu. Despre importanţa ei strategică vorbesc Ammiannus Marcelinus şi alţi istorici. După unii filologi, printre care şi Tomaschek, toponimicul este de obârşie indoeruropeană însemnând "despicătură".

Se pare că din pasul Succilor balcanici au emigrat două grupe de populaţie spre Dunăre. Unii dintre suci s-au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) şi au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoala), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice.

Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s-a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud.Olt. Săpăturile arheologice au identificat la Celei o fortificaţie a sucilor sub temeliile cetăţii romano-bizantine şi o aşezare a lor în zona înconjurătoare. Numai cetatea a fost distrusă de romani mai înainte de cucerirea Daciei. Aşezarea civilă s-a menţinut, putându-se constata că a avut legături economice cu lumea elenistică şi cu negustorii romani din vremea republicii. Sub stăpânirea romană din sec.II-V e.n., sucii din câmpia românăţeană au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense de caracter civil şi militar. De la Aurelian până la invaziile hunilor a rezidat acolo un prefect al Legiunii V Macedonica, ce-şi avea sediul principal pe malul opus, la Oescus (Ghighen, în Bulgaria). La Sucidava, ceramica dacică a sucilor şi alte materiale pot fi urmărite din sec.II î.e.n., până în sec.IV e.n. Ultima menţiune a toponimului sub forma Sycibida o avem de la Procopius.


Tagrii

Populaţia antică, pomenită în Geografia lui Ptolomeu şi localizată de el, "lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi". După părerea lui V.Pârvan (Getica) tagrii ar putea fi un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târziu de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sâmnicolaul Mare.

Terizii

Neamul traco-getic al terizilor este pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos şi apoi de lexicografii bizantini Photios şi Suidas. Istoriografia modernă îi consideră de asemenea geţi, din moment ce - ne-o spune Suidas- cred şi ei în nemurirea sufletului. În legătură cu localizarea lor, istoricii leagă numele terizilor de capul Tirizis, la est de Balcic (Dionysopolis), mentionat de mai mulţi autori antici, printre care Strabon, Ptolomeu, Arrian şi denumit azi capul Caliacra (numele actual se găseşte în izvoarele bizantine începând din sec.XIV e.n.). Din istoria aşezării de pe promontoriul Tirizis, încă în curs de cercetare, se cunoaşte, doar faptul că ea a servit ca ascunzătoare a tezaurului lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru cel Mare şi stăpânul părţii europene a regatului acestuia (323-281 î.e.n.). Tot aici s-a găsit o inscripţie dedicată lui Rhoemetalces, regele odrisilor (16 î.e.n.-14 e.n.). Mai târziu, promontoriul a servit ca loc de refugiu pentru rebelii conduşi de Vitallianus (514 e.n.), comandantul bizantin care s-a răsculat împotriva lui Anastasius I, împăratul Imperiului roman de răsărit.

Tinii

Trib tracic menţionat încă de Herodot printre neamurile din Asia Mică asupra cărora îşi întinsese stăpânirea Cresus (sec.VI î.e.n.), ultimul rege al Lidiei. Strabon îi aminteşte printre triburile trace care "au părăsit cu desăvârşire Europa", fenomen ce s-a produs în două etape, prima în sec.XII, a doua în sec.VII î.e.n.

Această informaţie, pe care o găsim şi la Pliniu cel Bătrân se vădeşte în parte falsă, pentru că în veacurile următoare tinii au fost prezenţi încă în număr mare în sudul Traciei europene, la nord de Bizanţ. Într-adevăr, pe teritoriul lor s-a desfăşurat acţiunea militară din anii 400-399 î.e.n., prin care Seuthes II (cca.405-391) principe din familia domnitoare odrisă, a întemeiat, cu ajutorul grecilor comandanţi de enofon, un regat în sudul Traciei, unde domnise şi tatăl său, Maisades, răsturnat de supusii săi, cu câţiva ani înainte.

Medokos, regele odrişilor, fusese de acord cu această acţiune, ceea ce arată că populaţiile din regiunea respectivă scăpau deseori de sub controlul puterii centrale a odrişilor. Faptul este confirmat de relatările lui Xenofon despre un alt cârmuitor odris Teres, care deşi adunase o armată numeroasă, pierduse mulţi oameni în aceast ţinut, unde tinii îi luaseră până şi lucrurile". Tinii erau consideraţi între traci ca "cei mai buni luptători, mai ales în timpul nopţii".

Satele din câmpia tinilor erau bogate, aşa cum reiese din episodul în care se relatează că într-o singură luptă, grecii aliaţi cu Seuthes au capturat de la ei 1.000 prizonieri, 2.000 boi, şi 10.000 alte capete de vite. Casele lor erau înconjurate de garduri înalte. Din cauza iernilor friguroase, tinii, ca şi alţi traci, purtau pe cap piei de vulpe, care le protejau şi urechile, şi se îmbrăcau în tunici care le acopereau pieptul şi coapsele. Călăreţii purtau în plus mantii ce le atârnau până la picioare.

Pe coasta tracă se afla o regiune pustie şi stâncoasă, din care făceau parte promontoriul Thynias şi oraşul Thynia (azi Iniada în Turcia). Ţinutul aparţinea coloniei greceşti Apollonia, aşa cum ne informează Strabon, dar afirmaţia acesteia pare să fi fost mai mult nominală. Regiunea se bucura de un prost renume în antichitate, ea fiind una din zonele de acţiune predilecte ale piraţilor traci (vezi la Asti). Xenofon în "Anabaxis", ne relatează chiar că "tracii ce locuiau în aceste locuri înfipseseră stâlpi de demarcaţie şi fiecare trib jefuia corăbiile ajunse în portiunea lui" căci înainte de introducerea acestui sistem avuseseră loc ciocniri sângeroase pentru împărţirea prăzii.

De notat că în enumerarea obiectelor găsite de grecii lui Xenofon la faţa locului, se află cea mai veche indicaţie despre comerţul de carte: foi de papirus scrise, care se transportau în butoaie de lemn.

Tracii în bazinul carpatic

În articolul "Tracii în bazinul carpatic" publicat în revista Slovenska Archeologia (1974) - pe care îl prezentăm cititorilor într-o formă prescurtată - arheologul ceh Mikulas Ducek, cercetător ştiinţific la Institul de arheologie din oraşul Nitra, bun cunoscător al preistoriei regiunii carpato-danubiano-pontice, subliniază rolul activ al tracilor în zona Carpaţilor, în primele secole ale celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î.e.n. Între altele, autorul emite părerea că agatârşii au aparţinut neamurilor tracice, opiniile sale în această direcţie fiind convergente cu ale multor cercetători români şi străini. Cât priveste pe sciţi, care au fost un neam iranian şi au locuit în stepele nord-pontice, aceştia nu au putut constitui- după opinia lui Mikulas Ducek - o pătură dominantă în zona carpatică şi în ţinuturile danubiano-balcanice, părere împărtăşită, de asemenea, şi de alţi cercetători.

În ceea ce mă priveste, rămân şi astăzi la teoria mea mai veche, potrivit căreia în bazinul carpatic şi în regiunea precarpatică nu poate fi dovedită o ocupaţie scitică şi, în consecinţă nu au avut loc nici expediţii militare scitice în acest spaţiu. Existenţa unui număr restrâns de morminte cu antichităţi scitice, începând din răsărit, din regiunea Ilbiei, trecând peste Moldova şi, mai departe, spre Transilvania şi Câmpia Maghiară, este mai degrabă dovada unor relaţii comeciale, negustorii respectivi fiind însoţiţi după obiceiul vremii, de escorte militare.

În acelaşi timp, numărul mic al antichităţilor cu adevărat scitice (pumnale-akinakes, plăci de bronz de la tolba de săgeţi, oglinzi, topoare etc.) şi cantitatea mare de imitaţii a adevăratelor obiecte scitice, dovedesc relaţii de scurtă durată între bazinul carpatic şi regiunea Olbiei, eventual chiar Olbia. În ceea ce priveste vârfurile de săgeţi cu trei muchii, acestea au o răspândire atât de vastă în Europa încât nu există temeiuri să fie atribuite peste tot şi cu orice preţi sciţilor. Împreună cu zăbalele de tip Vekerzug, ele sunt o dovadă în plus a folosirii lor de către populaţia autohtonă din bazinul carpatic. Demonstraţia noastră se sprijină pe realitatea că zăbalele de tip Vekerzug sunt o creaţie a unor meşteri locali din bazinul carpatic. Celor care susţin originea lor caucaziană le lipsesc argumente convingătoare. Descoperirile de la Ferigele, Tigveni (România), Brezje Magdalenska Gora, Vace, Zarorje, Donja Dolina (Iugoslavia), Schandorf, Oberpullendorf (Austria) şi Wymysowo (Polonia), atestă că ele sunt o consecinţă a schimburilor comerciale şi nu a unor expediţii militare.

Obiectele de aur în formă de cerb de la Zöldhalompuszta şi Tápiószentmárton (ambele localităţi în Ungaria) nu exprimăm după părerea mea, aşa numitul stil animalier scitic în forma lor clasică; totodată, mărimea lor nu corespunde adevăratelor podoabe scitice de acest gen. Aşa-numitele elemente de factură scitică au ajuns, după convingerea mea, în bazinul carpatic prin Moldova şi valea Mureşului, deci într-o regiune locuită de agatârşi şi într-o perioadă de timp foarte scurtă. O întrerupere a acestor contacte o dovedeşte ridicarea cetăţilor din Moldova din sec.VI-IV î.e.n. (după unii cercetători datate mai precis între 550-470 î.e.n.), datorită pericolului scitic.

Din cele expuse mai sus rezultă deci că nu putem vorbi despre expediţii războinice scitice în bazinul carpatic. Se pot presupune numai contacte comerciale care veneau de la Olbia şi în cadrul cărora au fost răspândite şi antichităţi scitice, după care s-au făcut apoi imitaţii de către localnici.

Prezenţa tracilor şi a culturii lor la nord de Dunăre este documentată - în continuare - şi în a doua jumătate a sec.VII î.e.n.; în regiunea pontică - în sec.VII-Vi î.e.n., în regiunea transilvăneană, în Câmpia Maghiară şi în nordul Tisei- în a doua jumătate a sec.VI, iar în Slovacia de sud, sud-est şi sud-vest - la sfârşitul sec.VI, dar mai ales în sec.V-IV î.e.n.

Organizarea socială a tracilor în Peninsula Balcanică a fost de tipul societăţii împărţită în clase. Apariţia coloniilor greceşti nu numai că accelerase decăderea societăţii gentilice, dar reprezentase, încă din sec.VII î.e.n., una din cele mai importante premise pentru apariţia acestui tip de societate.

Din izvoarele scrise şi arheologice reiese că în sec.VI-V î.e.n., oraşele greceşti de pe litoralul Mării Negre au devenit factori de seamă în istoria tracilor şi sciţilor. Unele localităţi întemeiate pe coasta de apus a Mării Negre, Histria, la sfârşitul sec.VII î.e.n., Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), la începutul sec.VI î.e.n., Dionysopolis ((Balcik) Odessos (Varna), Messembria (Nessebăr), la sfârşitul sec.VI, Apolonia (Sozopol), la sfârşitul sec.VII, Tyras, la gura Nistrului, la sec.VI î.e.n., au devenit centre culturale şi comerciale deosebite de importante, strâns legate de lumea tracică. La nord de Tyras a fost întemeiat, în prima jumătate a sec.VI, oraşul Olbia, care a evoluat într-un oraş-stat şi care a făcut comerţ cu regiunea Bugului şi a Nistrului; judecând după unele descoperiri arheologice, Olbia a întreţinut relaţii comerciale şi cu populaţia tracică din Mildova actuală, din Transilvania şi din Câmpia Maghiară.

Contactul tracilor cu oraşele greceşti se reflectă clar în descoperirile arheologice din regiunea locuită de traci, respectiv de traco-geţi. Ele dovedesc că în aceste oraşe au venit, din Grecia sau din Asia Mică, negustori sau meşteri care au întemeiat ateliere sau magazii de mărfuri. Produsele de provenienţă ateniană sunt un indiciu că şi atelierele din Atena sec.V au participat la comerţul cu tracii. Scenele reprezentate pe produsele de ceramică greacă au fost împrumutate de multe ori din mitologia tracă. Pe de altă parte, tezaurele de aur, argint sau bronz, ca şi alte monumente trace, poartă la rândul lor, urme ale influenţei culturale greceşti sau din Asia Mică, pe lângă forma proprie tracă de exprimare artistică. Descoperirile arheologice dezvăluie, de asemenea, că relaţiile comerciale ale oraşelor greceşti cu teitoriul tracic s-au intensificat în a doua jumătate a sec.VI, pentru a cunoaşte apogeul în sec.V-IV î.e.n.

La începutul sec.V, la traci a apărut prima formaţiune statală mai mare şi anume regatul odrizilor de sub conducerea lui Teres (a domnit pe la 527-435 î.e.n).

Triburile tracilor de nord sunt atestate mereu şi arheologic în regiunea carpato-dunăreană şi în sec.VII-VI î.e.n. După expeditia lui Darius din anul 513-512 împotriva sciţilor, de-a lungul coastei de apus a Mării Negre, este exclus orice contact al sciţilor - şi cu atât mai mult unul militar - cu bazinul carpatic. În această epocă, deci la sfârşitul sec.VI î.e.n. tracii s-ar fi deplasat în mare număr spre vest de-a lungul văii Mureşului, a Dunării şi Tisei. Mişcarea lor poate fi legată şi de grupul cultural Kustanovice şi ea trebuie plasată încă la sfârşitul triburilor nord-tracice în bazinul carpatic a fost, desigur, cauzată de motive economice de dorinţa căpeteniilor trace de a cuceri noi teritorii şi a ajunge la noi surse de bogăţii.

Pătrunderea tracilor în bazinul carpatic a accelerat, din toate punctele de vedere, dezvoltarea social-economică a populaţiei autohtone, tracii acestei epoci venind cu o cultură mai înaltă şi cu o structură socială mai avansată. În Slovacia de sud-vest, de sud şi de răsărit, apariţia tracilor în sec. V î.e.n., a impulsionat trecerea la faza democraţiei militare în toată această regiune, ca, de altfel, şi în Câmpia Maghiară şi în zona Tisei. Prezenţa tracilor a determinat nu numai schimbări sociale sau o mai bună organizare militară, dar a favorizat şi dezvoltarea forţelor de producţie. Astfel, ei au adus un nou mijloc de producţie, roata olarului, care a stimulat dezvoltarea economică. Producţia specializată de ceramică, ca şi a unor obiecte de fier sau bronz (zăbale, vârfuri de săgeţi, topoare) a contribuit desigur, la crearea unui plusprodus. Aceasta se vede şi din faptul că din comerţul cu regiuni îndepărtate au apărut unele obiecte de lux: chihlimbar de pe coasta Mării Baltice, sticlă probabil din sud, din regiunile ilirice. S-a dezvoltat probabil şi producţia agricolă în urma introducerii unei tehnici mai avansate. Urmarea logică a acestui proces a fost o cresterea producţiei într-o serie de ramuri economice, care a dus, în cele din urmă, la o diferenţiere socială a populaţiei din bazinul carpatic şi deci şi din Slovacia.

Populaţia tracică a convietuit în mod paşnic cu populaţia băştinaşă, cum o dovedesc, poate cel mai bine, cimitirele bi-rituale, care dezvăluie continuarea vechii baze culturale. Necropolele descoperite oferă un material documentar satisfăcător cu privire la relaţiile social-economice preconizate. În Slovacia, unul din exemplele cele mai ilustrative îl constituie necropola de la Chotin, regiunea Komárno. Mormintele cu inel de lut, răspândite izolat pe cuprinsul necropolei, arată poziţia socială deosebită a celui înmormântat. Mormintele de cai sau cele umane cu cai pot şi ele constitui indicii referitoare la bogăţia unei anumite pături a acestei populaţii, deoarece calul reprezintă o valoare (care putea fi însă exprimată şi în alte produse). Perlele de chihlimbar şi de sticlă sau inelele de tâmplă argintate, sunt, deasemenea, dovezi că unii membrii ai acestei societăţi s-au îmbogăţit treptat. Mormintele duble sau triple (bărbat-femeie, bărbat-femeie-copil) din acest cimitir confirmă nu numai descrierea lui Herodot referitoare la ritul de înmormântare trac, dar şi poziţia de conducători pe care au avut-o cei înmormântaţi. În ceea ce priveşte mormintele cu săgeţi în trei muchii, ele pot fi socotite ca aparţinând membrilor cetelor militare. Căci triburile trace ale acelei epoci au adus în bazinul carpatic, în afară de organizarea lor tribală, pe care o aveau şi în Tracia sau la nord de Dunăre şi organizarea bazată pe cete militare.

Din privirea de ansamblu asupra materialului arheologic şi din valorificarea lui - sau din revalorificarea unor descoperiri mai vechi - ca şi din confruntarea cu sursele istorice scrise am încercat să dezvoltăm o nouă imagine asupra evoluţiei spaţiului carpatic şi precarpatic. Din acest punct de vedere am fost înclinaţi să ajungem la un nou fel de a privi rolul, până acum necorespunzător reliefat, al tracilor şi al culturii lor, dezvoltarea social-economică a Europei de sud-est şi a bazinului carpatic în Hallstattul târziu, în conexiune şi cu rezolvarea problemei sciţilor în această regiune.

O altă problemă constă în interpretarea etnică a materialului arhelogic. În această privinţă nu trebuie să plecăm numai de la materialul arheologic, ci să avem în vedere şi izvoarele scrise. Pe baza acestui principiu am ajuns la următoarele concluzii:

1. În timpul evoluţiei hallstattiene târzii, în Slovacia a pătruns, la sfârşitul sec.VII î.e.n., grupul cultural nord-tracic Kustanovice, care poate fi urmărit până în sec.III î.e.n. Influenţa lui s-a făcut simţită şi în Slovacia de mijloc. După sec.V î.e.n., înrâuriri ale culturii nord-trace au ajuns treptat şi în Slovacia de sud şi de mijloc, venind dinspre Câmpia Maghiară.

2. În Slovacia de sud şi de mijloc au apărut necropole bi-rituale şi ceramică lucrată la roată. Organizarea gentilică, care dăduse deja semne de dezagregare [...], a fost impulsionată în această perioadă de uniunile de triburi nord-trace.

3. Materialul arheologic din Bulgaria de astăzi, atribuit în mod sigur triburilor trace, cât şi ritul de înmormântare trac dovedesc fără putinţă de tăgadă, identitatea cu monumentele materiale şi ritul de înmormântare constatat în Slovacia, atribuit de asemenea triburilor nord-trace, precum şi cu materialul din epoca necropolelor birituale din Ungaria.

4. Monumentelor nord-trace există şi în România (în Lodova), în partea de apus a Ucrainei şi în Ucraina carpatică.

5. Monumentele scitice, care în regiunile menţionate nu sunt multe la număr, constituie dovezi ale contactelor cu regiunea Olbiei, respectiv chiar cu Olbia. Se ridică însă problema dacă acest comerţ a fost practicat de sciţi sau chia de greci, deoarece, după cum bine se ştie, sciţii au fost consumatori de produse greceşti, care au fost confecţionate pentru ei în aşa-numitul stil animalier. În bazinul carpatic sunt atât de puţine produse scitice veritabile, realizate în acest stil, încât nu se poate vorbi de o ocupare scitică a acestor regiuni.

6. Numărul redus de monumente scitice în regiunea precarpatică poate fi considerat ca rezultatul unui contact bilateral între triburi trace şi scitice, explicabil prin legăturile de rudenie dintre dinastia tracă şi scitică din perioada regatului odris. Vârfurile de săgeţi de bronz în trei muchii nu pot constitui un argument pentru atribuirea etnică.

7. Documentele arheologice şi izvoarele istorice dovedesc că triburile trace ajung treptat, începând cu sec.VI, dar mai ales cu mijlocul acestui secol, în bazinul carpatic şi deci şi în Slovacia.

8. Moştenirea culturală din afara bazinului carpatic (Austria inferioară, Polonia, Slovacia), pe care noi am atribuit-o tracilor de nord, este o dovadă a contactelor comerciale ale triburilor nord-trace cu aceste regiuni.

9. Rituri de înmormântare din regiunea de stepă nord-pontică în decursul sec.VI-V î.e.n. (poate chiar sfârşitul sec.VII) respectiv inhumaţia în camere mortuare de lemn, nu este identic cu cel din spaţiul carpato-dunărean (incineraţia). În sec.VI-V î.e.n. incineraţia nu este cunoscută în stepa nord-pontică, după cum în decursul sec.VII-V î.e.n. nu este practicată nici în regiunea de silvostepă din dreapta Nistrului mijlociu. Aici au fost găsite numai camere mortuare arse, parţial sau total. Această realitate infirmă opiniile după care mormintele de incineraţie - sau eventualele morminte de incineraţie în tumul - ar fi manifestări ale ritului de înmormântare scitic.

10. Descompunerea societăţii gentilice şi apariţia aristocraţiei gentilice sunt datate în Slovacia, la sfârşitul sec. VII î.e.n. În tracia, acest proces este încheiat în prima jumătate a mileniului I î.e.n., când apar comunităţi patriarhale casnice colective de producţie săteşti. În sec.V î.e.n., comunităţile casnice se unesc în colective monograme de familie. Iau naştere comunităţi săteşti şi uniuni tribale, iar aristocraţia îşi însuşeşte pământul. Prin venirea lor în bazinul carpatic, tracii accelerează evoluţia social-economică a populaţiei autohtone şi favorizează dezvoltarea forţelor de producţie, prin intoducerea unui nou mijloc de producţie - roata olarului. Aceasta duce la o producţie specializată care, la rândul ei, determină realizarea unui plusprodus. De asemenea, tracii introduc în Slovacia şi în restul bazinului carpatic o mai bună organizare a uniunilor de triburi.

Tyntenii

Cu câţiva ani în urmă, între Iordania şi Siria, a fost descoperită, într-un important tezaur monetar, o octodrahmă de argint, în greutate de 29,83 g. cu legenda TYN. Moneda, emisă cam la hotarul veacuriloe VI - V î.e.n., are pe verso un personaj în picioare alături de doi boi, iar pe revers o roată într-un pătrat adâncit. Alte monede purtând inscripţia TYNTENON, sugerează ipoteza că octodrahma a fost emisă de tribul tyntenilor. Ţinând seama de iconografia ei, similară ca cea de pe monedele altor triburi tracice din zona muntelui Pangeu, acest trib s-ar situa cam în aceeaşi regiune. Pe de altă parte, începutul de nume TYN ne-ar permite să ne gândim şi la tribul tracic al tinilor, destul de bine cunoscut din izvoarele literare, dar aşezarea lui geografică face puţin probabilă această eventualitate. Dacă facem abstractie de legătura TYN-TYNTENON, ar trebui totuşi, să avem în vedere un trib din celebra zonă minieră, al cărui nume ar urma atunci să facă obiectul unor cercetări viitoare.

Tyrageţii

Populaţie de origine getică, localizată de izvoarele antice pe cursul mijlociu şi inferior al Nistrului. În încercarea sa de dispunere geografică a diferitelor neamuri din Dacia, V.Pârvan (Getica) face precizarea că "pe Tyras (Nistru), în mod special, geţii erau numiţi -Tyragetai".

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabo, din care reţinem următoarele: "Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmanţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmanţii iazygi".

În acelaşi sens se pronunţă şi Ptolomeu:"mai jos de bastarni, lângă Dacia sunt tagrii şi mai jos de ei tyrageţii". La rândul său, Plimin cel Bătrân (23-79 e.n.) ne informează că "de la Istru înainte se află vestitul Fluviu Tyras şi o insulă întinsă locuită de tyrageţi".

Tyrageţii locuiau, deci, în sec.I î.e.n. - II e.n. pe cursul inferior al Nistrului (Tyras), prezentându-se ca o populaţie distinctă şi de sarmaţi şi de bastarni. Săpăturile efectuate în părţile de S-E ale Câmpiei Bugeagului, în necropolele tumulare de la Sabat şi Katargi, care au scos la iveală ceramică locală carpică, sprijină şi ele originea getică a acestei populaţii. Bizuindu-se pe descoperirile arheologice dintre Prut şi Nistru, ca şi pe analiza izvoarelor scrise şi pe unele toponime, arheologii sovietici V.P. Petrov şi G.B. Federov ajung la concluzia că tyrageţii au reprezentat populaţia autohtonă din regiunea Nistrului, de la mijlocul mileniului I.î.e.n. şi până în primele secole ale e.n.

Zaielii

Trib tracic, de asemenea, prin apropierea munţilor Pangeu. A emis monede de argint cu o greutate de 9,16 g purtând pe avers imaginea unui centaur răpind o nimfă şi o legendă, cu caractere greceşti: ZEIELON.

Reprezentări asemănătoare - un satir răpind o nimfă - întâlnim şi pe alte monede găsite în aceeaşi zonă şi pe care unii cercetători le consideră ca fiind emise de un trib tracic anonim. Se pare că este vorba de emisiuni thasiene. Aşa cum am mai arătat, thasienii au manifestat interes faşă de sudul Traciei în general şi de zona minelor din Pangeu în special. Imixtiunea lor în aceste regiuni este de natură să explice atât difuziunea acestor monede, cât şi asemănările iconografice dintre ele şi cele ale zaielilor.

Zamolxis (Zalmoxis, Zamolxe, Salmoxis)

După scriitori, Zamolxis a fost daimon getic: (Herodot) sclav al lui Pytagora (Herodot, Strabon, Celsus, Origene) înţelept iniţiat (Strabon, Iordanes), înţelept prepilagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon) mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon) legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant (Iordanes), profet (Strabon), reformator religios cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus), divinitate feminină (Suidas), Hiperboreu (Clemet Alexandrinul), Saman (E.R. Dodds), zeu dyonisiac după modelul Sabazius (G.G. Tocilescu) zeu celest şi atmosferic (V. Pârvan), zeu uranian (M. Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu Htonic (H. Daicoviciu), zeu Htonic (I.I. Russu), divinitate iniţiatică (T. Herseni), profet Htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (R. Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Al. Busuioceanu), zeu totemic întruchipând ursul (R. Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Al. Popescu), Zeul-Moş (N. Densuşianu, R. Vulcănescu).

Este cert că acest cult a influenţat sau a fost influenţat de celţi.

O dată la 4-5 ani se sacrifică un sol, sacrificiul nu se producea pe pământ ci în aer iar solul era ales în urma unor teste. Dacă solul nu murea era învinuit şi se trimitea alt sol.

Doctrina zamolxiană avea, în linii mari, următoarele principii:

- nemurirea ca atare (sau numai imortalitatea sufletului).

- vindecarea prin corelatia trup-suflet

- ascentismul

- predicarea curajului,mai ales la caste ktistailor, ai căror membrii erau lipsiţi de teamă

- cunoasterea astrelor

- morala dreptăţii şi a cinstei

- conturul personalităţii marelui zeu dac este absolut original în panteonul antic european, prin sistemul de mistere iniţiatice, magia psihomedicală, mitul unităţii spirit-trup, respectiv divinitate-umanitate (confirmat de trimiterea rituală a solului în cer), mitul unităţii astrale (confirmat de calendarul specific al dacilor) ca şi absenţa totală a thanatofobiei (confirmată de constiinţa dacilor că, iniţiati întru Zamolxe ei ajung nemuritori cu adevărat).

Urme ale cultului zamolxian se găsesc în folclorul românesc (Moţii; Caloianul) dar dintre toate cultele antice, aceste s-a pretat cel mai mult la creştinare.
Zbelsusdos

Zeu din mitologia tracă, simboliza lumina cu fulger.

PS: Din pacate nu cunosc sursa acestui dictionar, fiind preluat dintr-un document Word, daca stie cineva cine este autorul, poate sa scrie la comentarii si il adaug cu mare placere.

UPDATE 8 aprilie 2017: Conform unui cititor al blogului ( Dada ), sursa acestor informații este www.enciclopedia-dacica.ro.