Unde s-a pierdut Diamantul Florentin ?

Diamantul Florentin este un diamant de origine indiană, care a fost pierdut. Este de culoare galbenă deschisă, cu putine accente verzi. Este tăiat în formă neregulată, dar foarte complicată, avand 126 fațete față-verso. Are 137.27 carate (27,454 g). Piatra este de asemenea cunoscuta sub numele de Toscana, Diamondul Toscan, Marele Duce de Toscana, Diamantul austriac și Diamantul Galben.

Originile prețioasei pietre sunt contestate. Potrivit unor opinii, acesta a fost tăiat de către Lodewyk van Berken pentru Charles the Bold, ducele de Burgundia. Se spune că ducele l-a purtat în bătălia de la Morat, din 22 iunie 1476. Un soldat sau țăran a găsit diamantul și l-a vândut pentru un florin, gândindu-se că e un ornament din sticlă. Noul proprietar era Bartholomew May, un cetățean din Berna, care a vandut diamantul genovezilor, care l-au revândut la rândul lor lui Ludovico Sforza. Prin familia bancherilor Fugger, diamantul a intrat în trezoreria familiei Medici din Florența. Papa Iulius al II-lea era numit astfel ca unul dintre proprietari.

O altă versiune a istoriei pretioasei pietre spune ca diamantul a fost luat in secolul al 16-lea de la Regele Vijayanagar din sudul Indiei, de către guvernatorul portughez din Goa, Ludovico Castro ( Contele de Monte Santo ), după înfrângerea regelui indian de către trupele portugheze. Diamantul a ajuns la iezuiții din Roma, până când, după negocieri îndelungate, Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana, a reușit să-l cumpere de la familia Castro Noronha, pentru 35.000 de scuzi crocati portughezi. Cosimo II, fiul ducelui Ferdinand I, a incredintat în cele din urmă diamantul unui tăietor, Pompeo Studentoli, un venețian care lucra in Florența. Bijuteria fost finisata in data de 10 octombrie 1615. Un inventar întocmit la moartea lui Cosimo II confirmă achiziția diamantului brut de catre Ferdinand și descrie bijuteria ca avand "fațete pe ambele parti".

Istoria documentată incepe cu Jean Baptiste Tavernier, un bijutier și călător francez care a văzut în anul 1657 piatra printre posesiunile lui Ferdinando II de Medici, Mare Duce de Toscana.

Imagine desenata de Jean Baptiste

Apoi piatra a trecut în mâinile Habsburgilor. Când ultimul Medici a disparut, diamantul a ajuns la hasburgi, fiind plasat în Bijuteriile Coroanei din Palatul Hofburg din Viena.

După căderea Imperiului Austriac, in timpul Primului Război Mondial, diamantul a fost luat de Carol I al Austriei, în exilul său în Elveția. Piatra a fost furată cândva după 1918 de către o persoană apropiată familiei imperiale și dusă în America de Sud, cu alte Bijuterii ale Coroanei. După aceasta, se zvonește că diamantul ar fi ajuns în Statele Unite ale Americii, în anii 1920, când ar fi fost retăiat și vândut.

Legenda pierdutei săbii Kusanagi

Kusanagi-nu-Tsurugi este o sabie japoneza legendara și unul dintre cele trei obiecte regale imperiale din Japonia. A fost numită initial Ama-no-Murakumo-nu-Tsurugi ( "Sabia care adună norii din Rai"), dar numele său a fost schimbat mai târziu in mai popularul Kusanagi-nu-Tsurugi ("Sabia care seceră iarba" ).

Reconstituire grafică a sabiei Kusanagi, in fața presupusei sale locații actuale, Altarul Atsuta

Legenda

Considerata comoară natională in Japonia, Kusanagi-nu-Tsurugi are o origine care se extinde în mitologie. Zeul Susanoo ar fi întâlnit o familie îndurerată, devastata de temutul Yamata-nu-Orochi, un șarpe cu opt capete, care ucisese șapte din cele opt fiice ale familiei, iar creatura se apropia sa ucida si pe ultima fată, pe Kushinada-hime. Susanoo si-a oferit ajutorul si a cerut in schimb in casatorie pe Kushinada-hime, care a fost de acord. Zeul a taiat capetele monstrului si intr-una din cozi a descoperit sabia, pe care a numit-o Sabia care adună norii din Rai.

Povestea mitologica isi deapana firul generații mai târziu, în timpul domniei împăratului Keiko, cand sabia a fost oferita unui mare războinic, Yamato Takeru, ca parte dintr-o pereche de cadouri din partea matusii sale, pentru a fi utila ca protectie în vremuri de primejdie. Insa Yamato a fost prins intr-o capcana, fiind ademenit pe o pășune deschisă, în timpul unei expediții de vânătoare, de catre un dictator militar trădător, care a napustit asupra lui Yamato o ploaie de sageti aprinse. Calul i-a fost ucis, iar iarba inalta si uscata s-a aprins. Pentru a nu arde de viu, războinicul Yamato Takeru a folosit sabia pentru a taia iarba si a-si face drum, dar a descoperit si că sabia i-a permis să controleze vântul și sa deplaseze aerul în direcția miscarii tăișului. Profitând de această magie, Yamato Takeru i-a folosit darul pentru a indrepta focul în direcția atacatorului și a oamenilor acestuia, care au cazut cu totii in propria lor capcana. Yamato Takeru a redenumit sabia ca Kusanagi-nu-Tsurugi, pentru a comemora evadarea și victoria sa. În cele din urmă, Yamato Takeru s-a căsătorit și a cazut prada unui monstru, după ce a ignorat sfatul soției sale de a lua sabia cu el.

Istoria

Deși sabia este menționată în Kojiki, această carte este o colecție de mituri japoneze și nu este considerata un document istoric. Prima mențiune istorică de încredere despre sabie este în Nihonshoki. Cu toate că Nihonshoki conține, de asemenea, povestiri mitologice care nu sunt considerate surse istorice de încredere, se înregistrează unele evenimente care au fost contemporane sau aproape contemporane, iar aceste secțiuni ale cărții sunt considerate istorice. În Nihonshoki, sabia Kusanagi a fost îndepărtata de la Palatul Imperial in anul 688 și mutata la Altarul Atsuta, după ce sabia a fost considerata că a cauzat imbolnavirea împăratului Temmu. Împreună cu bijuteria Yasakani no Magatama și scutul oglinda Yata nu Kagami, sabia este una dintre cele trei obiecte imperiale ale Japoniei, sabia reprezentand virtutea vitejiei.

Se spune ca sabia Kusanagi este pastrata si acum la acest altar, dar nu este disponibila pentru prezentare publica, iar existența sa nu poate fi confirmată. În timpul perioadei Edo, un preot shinto, a pretins că a văzut sabia. Potrivit lui, sabia era de aproximativ 84 de cm lungime, în formă de trestie, de culoare metalică albă și era bine întreținuta. O alta inregistrare susține că acest preot a murit ulterior de blestemul și puterea sabiei, dar acest lucru este cel mai probabil o poveste care a fost raspandita pentru a sublinia puterea sabiei.

Recent, televiziunea naționala NHK a trimis o echipa de reporteri la Altarul Atsuta pentru a filma sabia, dar nu i s-a oferit acordul pentru acest documentar.

În povestea Heike, o colecție de povestiri populare transcrise în anul 1371, se spune că sabia ar fi fost pierduta pe mare, după înfrângerea clanului Heike în bătălia navala de la Dan-nu-ura. Bunica împăratului și anturajul său s-ar fi sinucis, arauncandu-se în apele strâmtorii, luând cu ei două din cele trei obiecte regale: bijuteria sacra și sabia Kusanagi. Scutul oglinda ar fi fost recuperat la limita, atunci când una dintre femeile din anturaj se pregatea sa se arunce cu el in apa. Deși bijuteria sacra se spune că a fost găsită plutind pe o scandura in valuri, sabia Kusanagi ar fi fost pierduta pentru totdeauna. Deși inspirata de evenimente istorice, povestea Heike este o colecție de poezie epică transmisa prin viu grai și este scrisa aproape la 200 de ani de la evenimente, astfel încât puterea dovezii sale ca document istoric este discutabilă.

O alta poveste susține că sabia a fost semnalata ca furata din nou în secolul al șaselea de catre un călugăr de la Silla. Cu toate acestea, nava lui s-ar fi scufundat în mare, iar sabia a plutit intr-o cutie spre uscat, la Ise, unde a fost recuperata de preoții Shinto.

Din cauza refuzului preoților Shinto de a arăta sabia și deoarece are o destul de vaga referință istorică, starea actuală sau chiar existența sabiei ca artefact istoric nu se paote confirma. Ultima aparitie declarata a sabiei a fost în anul 1989, când împăratul Akihito a urcat pe tron, insa sabia (inclusiv bijuteria sacra) au fost prezentate invaluite.

Că este doar un pretext misterios folosit pentru a creste imboldul national japonez, daca a existat si a fost pierduta sau daca este o comoara istorica adevarata bine pazită, probabil doar timpul ne va deslusi adevarul.

Legenda butoiului cu bani de aur, legat cu lanțuri de schitul Bâlteni, Ilfov

Legenda spune că un fost schit din Bâlteni, Ilfov ar fi fost ridicat din porunca lui Radu-Negru, in urma unui vis ce 1-ar fi avut chiar pe locul unde a fost zidit schitul, inainte de lupta cu tatarii, loc in care Dumnezeu i-ar fi spus, conform legendei:

"Aveam in gand sa te pierd, atat pe tine, cat si pe ostile tale, prin colnicele astea neumblate; dar din mila pentru popor, care n-a trecut la necredinta, te iert si pe tine. Du-te repede si strange-ti oastea si porneste impotriva păgânului, care-ti va sta inainte peste doua ape mari, in drumul tău. Il vei bate si-l vei face una cu pamantul, iar la intoarcere, in locul asta sa ai grija ca sa-mi faci o mânăstire spre aducere aminte. La zidirea acestei manastiri sa ajute toti robii scapati de sub mâna păgânului !"

Cand s-a trezit, a plecat cu oastea peste apa Snagovului si a Vlasiei si au invins tatarii, dupa o lupta de trei zile si trei nopti. Dupa ce ispravi Radu Voda cu păgânii, luă prada ce o strânsesera tatarii in jafurile ce le facuseră în țară, apoi plecă cu oastea si cu robii eliberati la locul unde avusese visul implinit. Aici, cu totii s-au apucat de muncă. Au fabricat mai intai caramida, iar cum printre boierii lui Voda erau si din cei ce se pricepeau la planuri, acestia desenară o mânăstire strașnică, cu ziduri groase, cu gândul că de-o mai veni dusmanii, sa aiba unde-si adaposti oastea la nevoie. Cum ispravi de invelit manastirea, deoarce il asteptau treburile domniei, Voda lua o parte din oaste si pleca spre scaunul domnesc, iar la manastire lasa o capetenie de-a lui, sa continue munca. Ajutat si de fiul domnitorului, care ajunse acolo mai tarziu, terminara de construit mânăstirea.

La un moment dat, căpetenia si fiul au plecat inapoi la Vodă, iar manastirea ar fi fost lasata in ingrijirea unor calugari bătrani, fosti ostasi ai lui Radu Negru, carora aici le-au putrezit oasele, fiindca ochi cu domnitorul lor nu au mai dat. Se pare ca batranii calugari, avand pe mână averea schitului, si-au condus gospodarirea mânastirii singuri, fara a mai fi nevoie sä recurga la sprijinul domnitorului.

Cateva sute de ani mai tarziu, se spune ca dupa ce mai multe greutati ar fi trecut peste capul manastirii, dupa ce a suferit cateva năvăliri turcesti, dupa ce biserica fusese saracita de tot ce a avut mai de pret, un Voda care a domnit mai tarziu, dupa Radu Negru, ar fi dat mosia Balteni, cu manastirea si cu satele de pe mosie, unui general de-al sau, ca rasplata pentru mai multe vitejii aratate in luptele cu dușmanii, dar si pentru ca fusese credincios domnitorului. Dupa moartea generalului, sotia acestuia, de suparare, s-a calugarit impreuna cu toti copiii ei, inchizandu-se in manastirea Balteni.

Intamplandu-se ca la o vanatoare sa rataceasca prin partea locului, vornicul Hristea a dat aici peste nevasta generalului, care era deja foarte batrana. Placandu-i amplasarea locului, si vazand si zidurile cele groase ale manastirii, se hotari s-o cumpere de la nevasta generalului, cu moșii cu tot, ca sa-si adaposteasca aici oastea, la timp de razboi. Cum calugarita era batrana si neputincioasa, accepta bucuroasa sa faca targul cu Hristea.

Dupa ce s-a incheiat intelegereacu nevasta generalului, Hristea s-a apucat si a reparat manastirea si zidurile acestia, asa cum le-a fost construite prima data Radu Negru Voda.

Tot aici, la manastire, si-a aduse avutii nenumarate. Se mai spune ca a ordonat sa se sape un sant foarte adanc de la biserica si pana in garla din spatele manastirii. Prin acest șant a introdus un lant gros de fier pe care 1-a intors dupa pristol ( masa sfanta din altarul bisericii ), iar cele doua capete ale lantului le-a dus tocmai in mijlocul gârlei. De aceste capete a prins strasnic un butoi mare plin cu bani de aur si a blestemat ca daca va scoate cineva butoiul de bani, acela sa fie legat ca din banii gasiti sa faca manastirea asa de frumoasa, cum nu va mai fi alta in tara pe vremea aceea. Iar daca banii nu se vor mai gasi in veacul veacului, inseamna ca asa este vointa lui Dumnezeu.

Din ce se stie din legendele localnicilor, butoiul cautat nu a mai fost gasit nici pana in ziua de azi.

Aceasta e legenda comorii butoiului cu bani de aur, legat cu lanțuri. Poate nimic nu e adevarat sau poate schitul a fost in alta parte, nu unde este cel actual.

Insa adevarata comoara este schitul existent acum. Acesta a fost declarat monument istoric, servind in continuare obstea satului Balteni, ca biserica de parohie. In Lista Monumentelor Istorice, Schitul Balteni se afla inregistrat cu Codul - IF-II-m-A-15265. Localnicii numesc Lacul Balteni fie Lacul Scrovistea, fie Lacul Manastirii.

Pentru a ajunge acolo, se merge pe Drumul National 1, Bucuresti - Ploiesti pana la Tancabesti, unde se cotește spre comuna Periș pe Drumul Judetean 101B, apoi pe Drumul Comunal 179, pana in satul Bâlteni. Odata intrati in sat, pe partea dreapta, se inalta minunatul Schit Balteni.

In prezent, aici nu se mai gaseste nimic din fostul schit de odinioara, devastat de tatari in anul 1602. Biserica pe care o gasim astazi in satul Balteni - cu hramul Sfantul Ierarh Nicolae - este de factura mai noua, apartinand anului 1626 si se datoreaza credinciosului vornic Hrizea.

Comoara piratului Șorecar

Olivier Levasseur, poreclit La Buse (Șorecar) sau La Bouche (Gura) din primele sale zile de pirat, datorita vitezei și cruzimii cu care ataca, s-a născut la Calais în timpul Războiului de nouă ani (1688-1697), într-o familie burgheză înstărită si a devenit ofițer de marină, avand o educație excelentă.

În timpul Războiului de Succesiune Spaniol (1701-1714), el a luptat pentru Coroana Franceză. Când războiul s-a încheiat, i-a fost ordonat să se întoarcă acasă cu nava sa. In schimb, el s-a alăturat în anul 1716 piratului Benjamin Hornigold.

După un an de jafuri, grupul de pirati s-a divizat, iar Levasseur decide să își încerce norocul pe coasta Africii de Vest. Levasseur s-a dovedit un bun lider, deși avea deja o rana la un ochi, care îi ingreuna vederea.


În anul 1719, el a operat o perioada împreună cu Howell Davis și Thomas Cocklyn. În anul 1720, au atacat portul Ouidah, pe coasta Beninului, lăsând cetatea locală în ruine. Mai târziu, dar în același an, el a naufragiat în Canalul Mozambic și a ramas blocat în insula Anjouan. Ochiul lui rănit a devenit complet orb, asa ca l-a acoperit.

Din anul 1720 a lansat raiduri de la o bază a piratilor dn insula Sainte-Marie, chiar în largul coastei Madagascarului, împreună cu pirații John Taylor și Edward. Ei au jefuit și au vândut prada comercianților din Olanda, pentru o suma echivalenta in zilele noastre cu 15 milioane de euro. Levasseur și Taylor au naufragiat pe insula Mauritius.

Tocmai ce atacasera si jefuisera un mare galion portughez, denumit Nossa Senhora do Cabo (Maica Domnului din Cape) sau Virgem Do Cabo (Fecioara din Cape), încărcată cu comori aparținând episcopului de Goa, poreclit de asemenea Patriarhul Indiilor de Est, precum și ale viceregele Portugaliei.

Pirații au urcat la bordul navei fără a trage un singur foc de arma, pentru că nava fusese avariata puternic într-o furtună. Pentru a evita scufundarea corabiei, echipajul aruncase toate cele 72 de tunuri peste bord, apoi ancorase pe insula Réunion, pentru a incepe reparațiile.

Prada a constat in lingouri din aur și argint, zeci de cutii pline cu guinee de aur, diamante, perle, mătase, artă și obiecte de cult de la Catedrala Se din Goa, inclusiv Crucea de aur pur din Goa, încrustata cu diamante, rubine și smaralde.

Crucea a fost atat de grea, încât a fost nevoie de 3 oameni pentru a o transporta pe nava piratului Levasseur. De fapt, comoara a fost atât de mare (estimata la peste 150 milioane euro actuali), că pirații nu s-au mai deranjat să jefuiască oamenii de pe bord, ceea ce în mod normal ar fi făcut.

Când prada a fost împărțită, fiecare pirat primit cate 50.000 guinee de aur (valorand cam 10 milioane de euro actuali) si 42 diamante.

Levasseur și Taylor au împărțit aurul rămas, argintul, precum și alte obiecte, lui Levasseur revenindu-i si crucea de aur.

În anul 1724, Levasseur a trimis un negociator guvernatorului, pe insula Bourbon (azi Réunion), pentru a discuta despre o amnistie care au fost oferita tuturor piraților din Oceanul Indian, daca renuntau la atacuri. Cu toate acestea, guvernul francez a dorit o mare parte din comorile pradate anterior, asa ca Levasseur a decis să nu beneficieze de amnistie și s-a stabilit în secret pe arhipelagul Seychelles. În cele din urmă, el a fost capturat in apropiere de Fort Dauphin, Madagascar si a fost apoi dus la Saint-Denis, Reunion, unde a fost spânzurat pentru piraterie, in luna iulie 1730.

Legenda spune că atunci când a stat pe eșafod, el avea un colier în jurul gâtului său, care conține o criptogramă formata din 17 rânduri de text, și l-a aruncat-o în mulțimea care privea, exclamând: "Să găsească a mea comoara cel care poate înțelege ce am scris aici".

Unde a ajuns acest colier nu se stie, dar a fost pastrata criptograma. Multi cautatori de comori au încercat sa decodeze criptograma, in speranța că soluția le va indica locatia comorii.

În anul 1923, văduva unui anumit Charles Savy a găsit niște sculpturi în stâncile de pe plajă Bel Ombre, din apropiere de Beau Vallon, pe insula Mahé, ca urmare a nivelului scăzut al apei in acel an. Ea a găsit sculptura unui câine, a unui șarpe, a unei broaște țestoase, a unui cal, a unei zburatoare, doua inimi unite, o gaura a cheii, un ochi mirat, o cutie, o cifră pe corpul unei femei tinere și capul unui om.

Un notar public din Victoria a auzit de această descoperire și a înțeles ca respectivele simboluri au fost create de pirați. El a căutat în arhivele sale și a găsit două conexiuni posibile.

Prima a fost un hartă a plajei Bel Ombre, publicat în Lisabona anului 1735. Aceasta specifica: "proprietar al terenului ... la Buse", adica exact porecla piratului.

A doua conexiune a fost ultima dorinta a piratului Bernardin Nageon de L'Estang, poreclit Le Butin, care a murit 70 de ani dupa Levasseur și care a susținut că a intrat in posesia unor comori ale lui Levasseur. Acesta dorinta scrisă conținea si 3 criptograme, dar și 2 scrisori.

Una dintre scrisori era catre nepotul său: "Am pierdut o mulțime de documente în timpul naufragiului. Am adunat deja mai multe comori, dar există încă patru. Le veți găsi cu cheia din combinațiile acestea și din celelalte documente".

Fratelui său i-a scris: "Căpitanul noastra a fost ranit. El s-a asigurat că eram francmason și apoi mi-a încredințat hârtiile și secretele sale, înainte de a muri. Promite-mi că fiul tău cel mare va căuta comoara și va îndeplini visul meu de a reconstrui casa noastră. Ti-am trimis cele trei documente".

Notarul a contactat pe văduva Savy, iar după câteva săpături in zona "ochiului mirat", au descoperit două sicrie conținând rămășițele a doi oameni, identificati ca pirați dupa inelele de aur din urechile lor stângi, precum și un al treilea corp fără sicriu. Insa nicio comoară nu a fost găsită în această locație.

În anul 1947, englezul Reginald Cruise-Wilkins, un vecin al vaduvei Savy, a studiat documentele, dar criptograma a fost mult prea dificil de rezolvat. Acesta credea ca descifrarea ar putea fi realizată numai pornind de la cele două scrisori si cele trei criptograme scrise într-un alfabet misterios, ce pare un rebus sau cel puțin un scris inițiatic care ar putea fi pus în legătură cu simbolismul masonic.

Cruise-Wilkins a descoperit apoi o legătură cu Zodiile, Solomon și cei doisprezece munci ale lui Hercule. El credea ca diferite sarcini, reprezentând Muncile lui Hercule, ar trebui să fie întreprinse în ordine strictă. Camera comorilor ar fi undeva în subteran și trebuie să fie abordata cu atenție, pentru a evita să fie inundata. Aceasta este protejata de maree, care necesită îndiguire pentru a le tine departe, și ar trebui inceputa munca dinspre nord, mai credea Wilkins.

O posibila cheie de descifrare a alfabetului folosit de piratul La Buse

Până la moartea sa, Cruise-Wilkins a căutat și a săpat în insula Mahé. Într-o peșteră, cu excepția unor arme vechi, unele monede și sarcoface ale piratilor, el nu a găsit nimic. A trecut in Lumea de Apoi pe 3 mai 1977, nedecodand complet codul. Fiul său, profesorul de istorie John Seychelles, caută si acum comoara.

Comoara Biciului lui Dumnezeu

Supranumit în unele texte bisericești ca "Biciul lui Dumnezeu", deoarece a cucerit mare parte din Europa cu hoardele de razboinici călăreti si a impus conditii si taxe, inclusiv Papei, Attila a domnit peste huni in perioada 433 - 453.

Se spune ca a avut capitala in apropierea orsaului Tokaj din actuala Ungarie, de unde armatele sale plecau in expeditii si supuneau popoare si unde se intorceau cu bogate prăzi.

Se crede că până si imparatul roman Teodosius al II-lea, ce a domnit pana in anul 450, îi oferea anual lui Atilla un tribut de aproximativ 350 kg de aur, iar Papa Leon I i-a platit 6000 kg aur, pentru a incheia pacea in anul 452.

În aceste conditii, hunii ar fi creat o economie nouă, bazată pe aur, nemaivand atat de multa nevoie să pastoreasca turmele si axandu-sesi mai mult pe prăzi din razboaie.

Attila este menționat ca Etzel în epopeea-legendă Cântecul Nibelungilor, de asemenea ca Atli în legenda nordică „Volsunga Saga” și ca Attilius în „Thidrekssaga”. Attila ar un fi diminutiv al cuvântului „tatăl”, adica diminutivul „tătucul”.

Desi a călărit si luptat in multe expeditii, Attila s-a intors mereu in viată, insa sfarsitul i-a venit tocmai in noaptea celei de-a 300 nunti, in anul 453. Un an mai tarziu, blestemul victimelor l-a ajuns si pe fiul său Ellac, ce preluase comanda armatei si tronul, acesta fiind ucis intr-o batalie.

Imperiul hunilor s-a destramat in urmatorii 20 de ani, iar multi dintre huni s-ar fi retras pe pământurile Rusiei actuale.

Dupa aventurile acestor vieti zbuciumate, a rămas un mister si mai multe legende, care povestesc despre comorile ingropate impreuna cu Attila si mai tarziu cu fiul său.

Atilila ar fi fost inmormantat intr-un sicriu din aur, acest sicriu ar fi fost introdus intr-un altul din argint, iar in exterior, un alt sicriu de fier le cuprindea pe celelealte două. Aurul și argintul se spune că simbolizau statutul de rege puternic, în timp ce fierul desemna simbolic puterea asupra tuturor neamurilor. Impreuna cu Atilla ar fi fost ingropate si insemnele sale regale, armele sale, dar si cele mai pretioase dintre cele capturate in expeditii, bijuterii si alte obiecte personale, dar si multe lăzi cu aur, argint si pietre pretioase.

Însă locatia aceastei fabuloase comori trebuia să fie tainică in fața celor care o cautau. Una dintre legende povesteste ca un grup de oameni au fost trimiși pentru a îngropa comorile si pe Attila, pe timp de noapte, iar apoi toți martorii au fost ucisi. O alta legenda spune ca ar fi fost ingopat impreuna cu mari comori in stepă, apoi mii de cai au călcat în picioare pământul pentru a ascunde locatia mormântului. În timp ce povestile despre locul de înmormântare lui Attila sunt numeroase, există un consens in toate si anume ca a fost ingropat cu una dintre cele mai importante comori din lume.

Desi se crede ca mormintele ar fi undeva la sud de Budapesta, pe un deal aflat intr-o câmpie întinsă, legenda dăinuie in continuare, fiind alimentată mai ales de faptul ca nu au fost încă descoperite locurile de veci si comorile celor doua căpetenii războinice.

Unde e ascunsă comoara regelui persan Darius al III-lea ?

Aurul pe care l-a detinut regele persan Darius al III-lea, ce a domnit intre 380-330 i. Hr, este considerat una dintre cele mai mari comori din lume. O parte din aur ar fi fost capturată de catre regele macedonenilor Alexandru cel Mare, când a invins Imperiul Persan, in jurul anului 334 i. Hr. Acesta ar fi pradat visteriile de la Persepolis, Damasc, Susa si Isssos.

Alexandru cel Mare ar fi capturat numai din Persepolis aproximativ 9000 de talanti de aur si 40000 talanti de argint. Un talant cântarea peste 26 kg, dei ar fi vorba doar intr-un singur oras de prada a aproape 1300 tone de metale pretioase.

Istoriograful Diodor a relatat ca Alexandru cel Mare a trasportat comoriile, folosindu-se de peste 3000 de cămile si peste 20.000 de catâri.

Din Persia, Alexandru cel mare ar fi pradat in total 750.000 talanti de metale pretioase, deci aproape 20000 tone. La acestea se adaugă alte bijuterii si obiecte de valoare, care nu au mai fost calculate.

Darius III ar fi reusit sa ducă aurul si argintul care rămăsese neprădat la resedinta sa din Ecbana ( orasul iranian Hamadan de astazi ) si ar fi cerut ca aurul sa fie ingropat undeva intr-o zona apropiată.

Alexandru cel Mare a reusit sa cucereasca si acest ultim refugiu, dar nu a mai gasit nicio comoara, desi trupele sale au cautat-o mai multe săptămâni la rând.

Nu doar trupele lui Alexadru cel Mare au cautat aurul.

250 ai mai tarziu, romanul Marcus Licinius Crassus a devenit si el căutator de comori, purtând chiar un razboi cu un trib din Asia Mică, ce devenise un mică forța in zona, pentru a putea incepe cercetarile.

Iulius Cesar, Marcus Antonius si Nero au trimis de asemenea trupe să cerceteze zona, dar nu au gasit nimic, chiar daca 100 de ani oamenii lor au cautat comoara.

19 secole mai tarziu, Reza Pahlevi, ultimul șah al Iranului, a comandat o expeditie de cercetare. Astfel, in anul 1973, aceasta a fost efectuata de catre americani, cu aparatura cea mai moderna a acelei perioade. Insa nu au descoperit uriasa comoara, care rămâne ascunsa undeva in jurul orasului Hamadan, pe o raza de cativa zeci de km.

Totusi, orasul continua sa ofere comori de arta populara, fiind celebru pentru covoarele lucrate manual.

Legenda comorii ascunse într-un tunel de sub râul Someș

În 1705, armata principelui ardelean Rákoczi Ferencz a avut, la Jibou, o confruntare cu armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Principele ardelean a fost înfrânt, iar o legendă spune că, în timpul retragerii, acesta și-a ascuns vistieria armatei sale în tunelul pe sub Someș, pe unde s-ar fi retras.

Legenda și contextul ei sunt redate de scriitorul sălăjean Gyorfi-Deák Gyorgy, într-un volum de curiozități publicat la Editura Caiete Silvane, precizeaza voceatransilvaniei.ro.

Consultând documente și scrieri istorice, autorul povestește cum ”la începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákoczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville.

Oamenii lui Rákoczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.

Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi’, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klockesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grănicerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”

Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákoczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.

La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.

Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.

Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Râkoczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.

Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent Lászlo (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.

Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât numuliți, aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.

În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului’. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci”, spune Gyorfi-Deák Gyorgy

Ce sunt numuliții

Gyorfi-Deák Gyorgy spune că numuliții sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic și altele, mai precizeaza voceatransilvaniei.ro.

Harta comorii și povestea căutării tezaurului de la Baia de Aramă

Pe 12 noiembrie 2013 izbucnește un urias scandal, într-un loc dedicat rugăciunii si păcii sufletești: curtea unei mănăstiri. Miza războiului este aurul, foarte mult aur, un tezaur imens îngropat acum trei secole de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Tezaurul, dacă exista si ar fi fost descoperit, ar fi reprezentat una dintre cele mai mai comori din lume. Cel putin aceasta sperau arheologii si cautatorii de comori să descopere sub Biserica Sfinții Voievozi din Baia de Aramă.

"Sa nu spui niciodată "niciodată". Nu putem pretinde că știm totul despre Brâncoveanu. In teorie nu putem exclude că ar exista acolo un tezaur ascuns. Trebuie sa elucidăm chestiunea. Aurul îți ia mințile. Mai ales când aurul devine p legendă, îți poate întuneca judecata", declara Ministrul Culturii, Daniel Barbu.

Goana dupa tezaurul ascuns începe în anul 1997, când sute de persoane iau cu asalt zona, auzind de la alții ca s-ar săpa după o comoară. Incidentul este confirmat de către polițiști. Un subcomisar de la Poliția Mehedinți a precizat că "au încercat să sape sub altarul bisericii, dar apoi altarul a fost betonat", când Poliția intervenit.

Dar Baia de Aramă nu s-au liniștit, din cauză că respectivele căutări au fortificat legenda comorii.

În anul 2008, un reporter aude povestea si purcede sa găsească adevarul. Astfel, acesta află că totul ar fi pornit de la unul sau mai multe documente, descoperite in anul 1996, în timpul lucrărilor la altarul bisericii.

Documentul se afla intr-o cutie neagră de tablă, alaturi de alte documente. La un moment, documentele ar fi ajuns la un avocat al aparării, care le-a xeroxat, apoi le-a predat înapoi, cand a fost solicitată aceasta.

Dacă originale există si copiile sunt dupa documente autentice, acestea ar fi cu adevarat explozive, fiindca sunt semnate chiar de către Constantin Brâncoveanu. În document se vorbește despre un tezaur pe care domnitorul l-ar fi ascuns la Baia de Aramă.

Actul este împărțit în patru scrieri, dintre care una pare să fie un testament redactat în limba română, dar cu litere chirilice.

Cu Mila lui Dumnezeu, eu, Basarab Voievodul Constantin Brâncoveanu, Domn al Țării Românești, azi leatul 1703, împreună cu Starostele băieșilor Milco Băiașul si cu Banul Olteniei, Constantin Brăiloiu, am hotărât, în Băiașa de Sud, Cornet, la hotarul Bulbei, să îngropăm, de la Crucea Sfântului Altar, la patru picioare, un cazan și mai jos Visteria Domnească și nimeni să nu îndrăznească să tulbure decât în folosul monastirii. Am scris aceasta în taină în luna maiu, ziua a saptea, 1703 și încă blestem am pus, din porunca mea, cu mila lui Dumnezeu Domn, eu, Basarab boierul.

Documentul are semnăturile celor care l-au redactat, iar sigiliul, studiat după copiile xerox, a fost declarat autentic de către specialiști.

A doua parte a documentului este o schiță, care pare sa indice că sub mânăstire s-ar găsi o grotă, iar în grotă ar fi aurul.

Un căutator de comori din zonă spune că a descifrat inventarul comorii, printre care s-ar găsi 10 lăzi de aramă umplute cu ducați, 3 gropi cu galbeni ( 99 de poveri) astupate cu var, argintărie, arme, 3 butoiașe (unul cu 3 cutii cu odoare mânăstiresti, al doilea gol, dar cu o capcană cu otravă, iar al treilea cu arhiva și sigiliu). În total, se crede că tezaurul ar conține 20 de tone de aur.

Documentele ar indica două căi de acces spre comoară.

Una este în interiorul bisericii si este extrem de complicată și periculoasă: trebuie să fie urcată scara ce duce la clopotniță, apoi să se spargă zidul ce duce la intrarea într-un tunel. Apoi trebuie să se străbată acest culoar, care are capcane greu de interpretat si de evitat, marcate pe schiță cu semne care nu au putut să fie descifrate. Urmează alte scări cu țepe ascunse, apoi o mică fereastră sau deschizătură spre o cavitate, iar în aceasta, o ușa blocată cu jug, de fapt intrarea în grota cu comori.

A doua cale de acces ar fi în afara mânăstirii și ar consta într-un tunel săpat în stâncă, aflat la aproximativ 7 metri sub pământ. Cu un semn ciudat este marcată pe schiță locația cazanului cu aur, despre care se vorbeste în asa-zisul testament. Obiectul pare așezat sub altarul bisericii ( sub o lespede ) și ar putea sa fie o momeală amplasată special pentru căutatorii de aur, pentru ca ei să creadă că au descoperit întreaga comoara. La acest cazan s-ar fi încercat să se ajungă în anul 1997.

Lăcașul a fost spart de mai multe ori si diverse persone au săpat ilegal gropi, conform preoților si altor martori. De asemenea, de pe un zid a dispărut și un semn grafic, care apare și pe document, un fel de semnătură secreta, denumită "chirogramă".

Pe 11 noiembrie 2013, după ce au obținut aprobări, arheologii au încercat sa realizeze mai multe cercetari, pentru a lămuri misterul. Dar au întâmpinat probleme, însă au descoperit si dovezi ale săpăturilor ilegale. Arheologii au săpat 3 metri cu excavatorul, apoi au ajuns la stâncă. Din această cauză, au realizat un orificiu cu freza si au ajuns la o cavitate, în care a fost introdusă o camera video.

Apoi au încearcat să realizeze o a doua gaură, dar oblic. Însă la 3 metri foreza s-a blocat, din cauză că au ajuns posibil la o cavitate, după cum credeau arheologii.

Foreza nu a putut să fie extrasă, iar camera video nu poate fi introdusă, deoarece orificul era ocupat de foreză. E posibil ca vârful forezei să fi ajuns la o structură de lemn, credeau arheologii, care au explicat că tipul de foreză folosită forează în stâncă, dar se înfundă în pământ și se blochează în aer, dacă ajunge într-o cavitate sau o grotă, din cauza că îi pică la freză, în virtutea gravitației, capătul flexibil.

Apoi cercetările s-au blocat de asemenea, din cauză că arheologului i s-a facut plângere penală, iar acesta a ajuns pentru câteva ore la Poliție.

Când a revenit si a analizat imaginile din cavitatea la care s-a ajuns prin orificiul de la prima gaura forată, echipa a observat filmate mai multe insecte, la 6,40 metri adâncime. Arheologii au dedus că este posibil ca în pământ să fie o cavitate cu oxigen, cu excepția cazului că insectele au ajuns acolo în timpul lucrărilor.

A doua zi, când se încearca să fie continuată forarea, arheologilor le-a fost interzis accesul. Poliția a declarat ulterior că nu a emis nici un ordin de restricție.

Până la urmă arheologiii au reușit să intre în zona de cercetare, dar a reizbucnit scandalul, care a durat o jumătate de zi.

Arheologii au cedat si au plecat, cu speranța că este o problemă temporară, mai ales autoritatile au spus că autorizația este legală si nu s-a încălcat legea, iar cercetările vor fi continuate.

Însă trei zile mai târziu, datele problemei s-au schimbat: s-a considerat că au fost depășite limitele autorizației și că s-au făcut deteriorări ale lăcașului de cult. Gropile au fost astupate, iar pământul a fost tasat mecanic.

În final, misterul a rămas nedeslușit, iar presupusa comoară, evaluată ca având 20 de tone de aur, nu a văzut lumina zilei.

Nota: Acest articol este un rezumat al unui reportaj video, transcris în mod sintetizat si completat pe alocuri de către Harta Comorii. Mai multe informatii le puteti gasi in reportajul original, cu o durata de 30 minute, realizat de către Antena 3.