Harta aurului egiptenilor, prima hartă geologică din lume

Istoricii antici au lăsat mărturii în care povesteau că în regatul Egiptului aurul era la fel de răspândit ca nisipul. Dincolo de metaforă, este totuși documentat că din anul 3200 î. Hr. căutătorii publici de aur au prospectat în mod constant depozite și filoane pentru a satisface necesarul de metal prețios pentru faraoni. De exemplu, în mormântul lui Tutankhamon au fost depozitate peste 500 de obiecte din aur pur. Totuși, originea aurului egiptean a fost necunoscută pentru mult timp.

Harta comorii și povestea căutării tezaurului de la Baia de Aramă

Pe 12 noiembrie 2013 izbucnește un urias scandal, într-un loc dedicat rugăciunii si păcii sufletești: curtea unei mănăstiri. Miza războiului este aurul, foarte mult aur, un tezaur imens îngropat acum trei secole de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Tezaurul, dacă exista si ar fi fost descoperit, ar fi reprezentat una dintre cele mai mai comori din lume. Cel putin aceasta sperau arheologii si cautatorii de comori să descopere sub Biserica Sfinții Voievozi din Baia de Aramă.

"Sa nu spui niciodată "niciodată". Nu putem pretinde că știm totul despre Brâncoveanu. In teorie nu putem exclude că ar exista acolo un tezaur ascuns. Trebuie sa elucidăm chestiunea. Aurul îți ia mințile. Mai ales când aurul devine p legendă, îți poate întuneca judecata", declara Ministrul Culturii, Daniel Barbu.

Goana dupa tezaurul ascuns începe în anul 1997, când sute de persoane iau cu asalt zona, auzind de la alții ca s-ar săpa după o comoară. Incidentul este confirmat de către polițiști. Un subcomisar de la Poliția Mehedinți a precizat că "au încercat să sape sub altarul bisericii, dar apoi altarul a fost betonat", când Poliția intervenit.

Dar Baia de Aramă nu s-au liniștit, din cauză că respectivele căutări au fortificat legenda comorii.

În anul 2008, un reporter aude povestea si purcede sa găsească adevarul. Astfel, acesta află că totul ar fi pornit de la unul sau mai multe documente, descoperite in anul 1996, în timpul lucrărilor la altarul bisericii.

Documentul se afla intr-o cutie neagră de tablă, alaturi de alte documente. La un moment, documentele ar fi ajuns la un avocat al aparării, care le-a xeroxat, apoi le-a predat înapoi, cand a fost solicitată aceasta.

Dacă originale există si copiile sunt dupa documente autentice, acestea ar fi cu adevarat explozive, fiindca sunt semnate chiar de către Constantin Brâncoveanu. În document se vorbește despre un tezaur pe care domnitorul l-ar fi ascuns la Baia de Aramă.

Actul este împărțit în patru scrieri, dintre care una pare să fie un testament redactat în limba română, dar cu litere chirilice.

Cu Mila lui Dumnezeu, eu, Basarab Voievodul Constantin Brâncoveanu, Domn al Țării Românești, azi leatul 1703, împreună cu Starostele băieșilor Milco Băiașul si cu Banul Olteniei, Constantin Brăiloiu, am hotărât, în Băiașa de Sud, Cornet, la hotarul Bulbei, să îngropăm, de la Crucea Sfântului Altar, la patru picioare, un cazan și mai jos Visteria Domnească și nimeni să nu îndrăznească să tulbure decât în folosul monastirii. Am scris aceasta în taină în luna maiu, ziua a saptea, 1703 și încă blestem am pus, din porunca mea, cu mila lui Dumnezeu Domn, eu, Basarab boierul.

Documentul are semnăturile celor care l-au redactat, iar sigiliul, studiat după copiile xerox, a fost declarat autentic de către specialiști.

A doua parte a documentului este o schiță, care pare sa indice că sub mânăstire s-ar găsi o grotă, iar în grotă ar fi aurul.

Un căutator de comori din zonă spune că a descifrat inventarul comorii, printre care s-ar găsi 10 lăzi de aramă umplute cu ducați, 3 gropi cu galbeni ( 99 de poveri) astupate cu var, argintărie, arme, 3 butoiașe (unul cu 3 cutii cu odoare mânăstiresti, al doilea gol, dar cu o capcană cu otravă, iar al treilea cu arhiva și sigiliu). În total, se crede că tezaurul ar conține 20 de tone de aur.

Documentele ar indica două căi de acces spre comoară.

Una este în interiorul bisericii si este extrem de complicată și periculoasă: trebuie să fie urcată scara ce duce la clopotniță, apoi să se spargă zidul ce duce la intrarea într-un tunel. Apoi trebuie să se străbată acest culoar, care are capcane greu de interpretat si de evitat, marcate pe schiță cu semne care nu au putut să fie descifrate. Urmează alte scări cu țepe ascunse, apoi o mică fereastră sau deschizătură spre o cavitate, iar în aceasta, o ușa blocată cu jug, de fapt intrarea în grota cu comori.

A doua cale de acces ar fi în afara mânăstirii și ar consta într-un tunel săpat în stâncă, aflat la aproximativ 7 metri sub pământ. Cu un semn ciudat este marcată pe schiță locația cazanului cu aur, despre care se vorbeste în asa-zisul testament. Obiectul pare așezat sub altarul bisericii ( sub o lespede ) și ar putea sa fie o momeală amplasată special pentru căutatorii de aur, pentru ca ei să creadă că au descoperit întreaga comoara. La acest cazan s-ar fi încercat să se ajungă în anul 1997.

Lăcașul a fost spart de mai multe ori si diverse persone au săpat ilegal gropi, conform preoților si altor martori. De asemenea, de pe un zid a dispărut și un semn grafic, care apare și pe document, un fel de semnătură secreta, denumită "chirogramă".

Pe 11 noiembrie 2013, după ce au obținut aprobări, arheologii au încercat sa realizeze mai multe cercetari, pentru a lămuri misterul. Dar au întâmpinat probleme, însă au descoperit si dovezi ale săpăturilor ilegale. Arheologii au săpat 3 metri cu excavatorul, apoi au ajuns la stâncă. Din această cauză, au realizat un orificiu cu freza si au ajuns la o cavitate, în care a fost introdusă o camera video.

Apoi au încearcat să realizeze o a doua gaură, dar oblic. Însă la 3 metri foreza s-a blocat, din cauză că au ajuns posibil la o cavitate, după cum credeau arheologii.

Foreza nu a putut să fie extrasă, iar camera video nu poate fi introdusă, deoarece orificul era ocupat de foreză. E posibil ca vârful forezei să fi ajuns la o structură de lemn, credeau arheologii, care au explicat că tipul de foreză folosită forează în stâncă, dar se înfundă în pământ și se blochează în aer, dacă ajunge într-o cavitate sau o grotă, din cauza că îi pică la freză, în virtutea gravitației, capătul flexibil.

Apoi cercetările s-au blocat de asemenea, din cauză că arheologului i s-a facut plângere penală, iar acesta a ajuns pentru câteva ore la Poliție.

Când a revenit si a analizat imaginile din cavitatea la care s-a ajuns prin orificiul de la prima gaura forată, echipa a observat filmate mai multe insecte, la 6,40 metri adâncime. Arheologii au dedus că este posibil ca în pământ să fie o cavitate cu oxigen, cu excepția cazului că insectele au ajuns acolo în timpul lucrărilor.

A doua zi, când se încearca să fie continuată forarea, arheologilor le-a fost interzis accesul. Poliția a declarat ulterior că nu a emis nici un ordin de restricție.

Până la urmă arheologiii au reușit să intre în zona de cercetare, dar a reizbucnit scandalul, care a durat o jumătate de zi.

Arheologii au cedat si au plecat, cu speranța că este o problemă temporară, mai ales autoritatile au spus că autorizația este legală si nu s-a încălcat legea, iar cercetările vor fi continuate.

Însă trei zile mai târziu, datele problemei s-au schimbat: s-a considerat că au fost depășite limitele autorizației și că s-au făcut deteriorări ale lăcașului de cult. Gropile au fost astupate, iar pământul a fost tasat mecanic.

În final, misterul a rămas nedeslușit, iar presupusa comoară, evaluată ca având 20 de tone de aur, nu a văzut lumina zilei.

Nota: Acest articol este un rezumat al unui reportaj video, transcris în mod sintetizat si completat pe alocuri de către Harta Comorii. Mai multe informatii le puteti gasi in reportajul original, cu o durata de 30 minute, realizat de către Antena 3.

Comoara călugărilor iezuiți

Unii preoți iezuiți, pe lângă misiunea de salvare a sufletelor necredincioase, mai aveau si pe aceea de a îmbogăți biserica. Prin călătoriile lor în Noua Lume, ei au profitat de zăcămintele descoperite de către localnici, pe care i-au determinat să lucreze pentru biserică în mine. Aurul si argintul extras era destinat pentru a fi trimis în Spania.

Undeva în jurul anului 1635, mai multi preoți se stabiliseră la Mănăstirea Plazuela din Cochabamba ( Bolivia ), aflată la intersecția dintre râurile Inquisivi și Ayopayo. Această zonă era foarte bogată în aur și argint, iar mănăstirea devenise un centru de coordonare a exploatărilor. Cantități importante de metale prețioase ar fi fost extrase de aici pentru a fi trimise în Spania .

Regele Spaniei ar devenit atent la bogatia si puterea tot mai mare pe care iezuiții le acumulau.

Zvonurile că preoții doreau să inființeze o colonie independentă în America de Sud au trecut oceanul. Astfel, regele a ordonat în anul 1767 ca toți iezuiții să fie expulzați din Noua Lume.

Spaniolii ar fi trimis o armată pentru a crea blocade în trecerile din munti, prevenind transportul aurului de catre iezuiți.

Preoții din Plazuela erau constienți că era doar o chestiune de timp înainte ca forțele spaniole să îi atace și au adunat intr-un loc toate minereurile extrase și odoarele bisericești de la mănăstire. Ei au apelat la ajutorul a 500 de băștinași și au ales locul unde să ascundă comoara.

Legendele locale amintesc despre o două gropi uriase săpate în zona. Despre una se spune că ascunde rămășițele a 300 de băștinasi care au murit de febra galbena, iar despre cealaltă se afirmă că deține rămășițele altor 200 de localnici, fără referire la cauza decesului. În orice caz, nici un localnic din cei 500 care au ajutat la transportul si ingroparea comorii nu ar supravietuit decat puțin timp după eveniment, lasandu-si familiile fără ajutor.

În 1778 spaniolii au intrat în Plazuela. Ei au descoperit mănăstirea părăsită, dar fără bogățiile pe care se așteptau să le găsească. Ei au chinuit si torturat pe băstinași, in incercarea de a afla locația comorii, dar intr-un final, soldatii spanioli au plecat cu buzunarele goale. A rămas doar legenda comorii preoților iezuiți.

***

După peste un secol, în 1910, o femeie pe nume Corina San Ramon aborda cu o propunere pe renumitul inginer minier Cecil H. Prodgers.

Cecil Herbert Prodgers

Bunicul doamnei San Ramon fusese prefect de Callao în 1778, iar fratele acestuia a fost unul dintre ultimii iezuiți care părăsiseră Plazuela. Preotul iezuit se numea Gregorio San Ramon, iar in ultimele clipe ale vietii lasase fratelui său următoarea descriere a locației comorii:

"Există un deal de pe malul stâng al râului Sacambaya, vis-a-vis de Mănăstirea Plazuela. Este abrupt și acoperit in mare parte cu o pădure. Doar partea de sus este acoperită cu iarbă deasă si înaltă. Undeva in mijloc, sub această iarbă, există o piatră mare în formă de ou, atât de mare încât a fost nevoie de cinci sute de indieni să o ducă acolo. Dacă dai aceasta piatra cumva la o parte si sapi sub această piatră, la cinci pasi vei găsi acoperișul unei peșteri mari, pentru care a fost nevoie de cinci sute de indieni, timp de doi ani și jumătate, să o excaveze. Incaperea are o lungime de 24 de picioare și există două compartimente și un pasaj lung și îngust care duce la o camera de pe latura de est, la două sute de pași depărtare. Acolo e o ușă, dar trebuie deschisă cu mare putere. Ușa este din fier masiv. În interior spre dreapta, lângă perete, vei găsi o icoană a Fecioarei, din aur pur, de trei metri înălțime, iar ochii sunt două diamante mari. Această icoană a fost pus acolo pentru binele omenirii. Dacă vei merge în continuare de-a lungul pasajului, veți găsi în prima camera 37 de grămezi de aur si multe ornamente de aur și argint, precum și pietre prețioase. La intrarea în a doua cameră vei găsi, în colțul din dreapta, o cutie mare fixată cu bare de fier. În acest cufăr sunt 90.000 de bani de argint și 30 de pungi cu bani de aur. Ascunse în scorburi, de pe fiecare parte a tunelului și în cele două camere sunt în total 160 de grămezi mari de aur, care valoreaza cât 60 milioane de bani din argint. Mare grijă trebuie să ai la intrarea in aceste camere, au fost împânzite cu otravă suficientă să omoare toti soldatii din regimentul trimis de Rege. Pereții celor două camere au fost consolidati cu blocuri mari de granit, de la acoperiș până jos inaltimea fiind de peste 5 picioare. În partea de sus a acoperisului exista trei terase pline cu pietre grele si pământ. Daca le vei putea cumva înlătura, vei gasi intrarea intr-un tunel prin care doi oameni pot merge cu ușurință, traversa râul și ajunge la mănăstire, biserică și alte clădiri."

Propunerea doamnei San Ramon a fost de a împărți comoara cu domnul Prodgers, dacă acesta o va descoperi. Prodgers a acceptat. Ea i-a oferit pe lângă informațiile de mai sus și ajutorul unui indian bătrân pe nume Jose Maria Ampuera, care fusese nepotul unuia dintre cei care ajutaseră la ascunderea comorii și pe care oș plătise preotul San Ramon pentru a supraveghea locul.

Prodgers l-a găsit în anul 1905 pe bătrânul Ampuera, care avea peste 100 de ani și care traia în orașul Cuti. Acesta i-a spus că președintele Boliviei, Melgarejo Valencia, a cautat in Negro Muerto după comoară, dar a făcut cercetările pe partea greșită a râului Sacambaya. Locația comorii ar fi fost un deal numit Caballo Cunco.

Privire de pe un platoul de langă râul Sacambaya din Bolivia

Prodgers ar fi inceput cercetările și ar fi găsit piatra in forma de ou, exact unde Ampuera i-a spus că este.  Apoi a dinamitat piatra și a început să sape în acel loc. El ar fi găsit un acoperiș contruit din cărămizi și plăci de ardezie. În timp săpăturilor, a scris intr-un jurnal : "Am găsit o lespede galbenă cu flori frumos gravate pe ea, nu mai exista nici o îndoială în mintea mea că voi descoperi comoara".

Săpăturile au fost dificile, mai ales că localnicii se temeau, considerand că de fapt acestea sunt un afront la adresa lui Dumnezeu. Când săpau, sunstanțe nocive ar fi intoxicat mai multi localnici, ce au renuntat la ajutorul oferit. Până la sfârșitul anului 1907, Prodgers nu ajunsese nici pe departe la adâncimea de care avea nevoie. El a decis să se intoarcă în Anglia pentru a aduna o echipă. De data aceata devenise insă sceptic si nu a fost capabil să se mai întoarcă.

Ziar londonez din 15 august 1912, care aminteste despre căutările comorii

Se pare că Prodgers ar discutat despre descoperirea lui cu un miner pe nume Tredennick, care a plecat peste ocean fără sa anunte si a cercetat zona in perioada de după anul 1921, săpând numeroase tuneluri. Ca o ultimă incercare, el ar dinamitat un tunel săpat de el, care ar fi cauzatm după spusele lui, o prăvălire sunterană. De ce nu a mai continuat căutările tocmai atunci, nu se stie.

În 1920, Prodgers făcuse o înțelegere cu un doctor pe nume Dr. Edgar Sanders. Prodgers i-a dat lui Sanders toate detaliile, cu condiția ca intelegerea initiala cu Corina San Ramon să fie onorată.

Dr. Edgar Sanders

Sanders a plecat în 1925 cu un grup mic, dar a găsit o altă piatră, lunga de 618 de picioare si lată de 128 picioare, având forma unui dreptunghi aproape perfect. Piatra ar fi fost cunoscută ca Square Heap Stone. Sanders a crezut că tezaurului este sub această piatră și că piatra era de fapt acoperișul camerelor subterane cu comori. În apropiere, el a descoperit si un tunel.

Sanders și grupul său s-au bazat mai mult pe localnici pentru sapaturile necesare. A început să dezgroape tunelul. Pe masura ce au progresat, au descoperit peste un crucifix de argint.

Crucifixul descoperit de către Sanders

Patru metri mai departe, au întâlnit un morman din pietre mari si pământ, aproape ca un perete, in care era o gaură în care se afla o cutie de lemn. Săpaturile s-au oprit si cu toții sau adunat in jurul cutiei.

Sanders a scos caseta putrezită și a rupt-o cu mâinele, râmânandu-i in palme un manuscris. Cu localnicii și grupul său din Anglia in jurul său, convinsi că au ajuns la încăperile comorilor, Sanders a citit cu voce tare pergamentul:

"Tu, cel care ai ajuns la acest loc, indepărteaza-te. Acest loc este dedicat lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar pe cel care îndrăznește să intre, o moarte dureroasă îl așteaptă în această lume și o condamnare veșnică în Lumea cea de Apoi. Bogățiile aparțin lui Dumnezeu Stăpânul Nostru și nu sunt pentru oameni. Retrage-te și vei trăi în pace, iar binecuvântarea Învățătorului îți va face viața dulce, iar tu vei muri bogat la bătrânețe, cu toate bunurile pe care ți le-ai doriin această lume. Ascultă de porunca lui Dumnezeu Atotputernicul, Stăpânul Nostru nostru în viață și în moarte. În numele lui Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin".

Localnicii au auzit textul citit si au refuzat să continue. Cu totii au părăsit locul si au renuntat la excavarea tunelului, iar Sanders a fost în imposibilitatea de a continua pe cont propriu. Sezonul ploios era deja aproape, iar orice speranță de a continua munca si a indeparta numerosii bolovani grei era pierdută. Nici un localnic nu dorea sa îi mai ajute.

Sanders s-a întors în Anglia și a găsit rapid investitori. A format un nou grup, in care a mai coptat 22 de persoane. A obinut si echipament format din generatoare, pompe și utilaje. Au plecat de la Liverpool pe 15 iunie 1928.

Evidență cu îmbarcarea de la Liverpool

Au ajuns in Bolivia, au golit tunelurile și au îndepărtat pietrele. Apoi au dat de capătul tunelului.

Localnicii le-au spus că stiau de la strămoșii lor că există trei uși de fier, către trei camere la care se ajunge prin trei tuneluri astupate.

S-au intors înapoi la uriasa piatra si au inceput sa caute alte intrări de tunel, care i-ar fi putut duce în camerele subterane.

Echipa lui Sanders, in 1929

Oamenii Sanders au inceput sa sape la intamplare pe langa piatră, cu credinta ca tezaurul iezuiților se află chiar sub aceasta, insă la un moment dat ar fi terminat resursele financiare si ar fi renuntat la cautari. O varianta a legendei locale spune ca trei localnici l-ar fi gasit intr-o dimineață pe Sanders cu două cupe de aur în mâini, râzand nebuneste, ca si cum ar fi fost otravit de ceva care i-a luat mintile.

***

Aici se incheie legenda comorii preoților iezuiți, despre care se crede că ar fi ticluit mai multe ascunzatori false, care nu adăpostesc comoara, doar pentru a pune pe drumuri gresite pe soldații regelui Spaniei si, fără să își dea seama, si pe căutătorii de comori, de-a lungul secolelor, inclusiv până in zilele noastre.

Cine știe pe unde este ascunsă comoara.. Poate chiar a fost descoperit uriașul tezaur, iar intreaga legendă a fost refabricată pentru a ascunde adevărul. Ori poate preoții iezuiți au reusit de fapt să transporte aurul. Oricare dintre variante este posibilă.

Comoara celor patru mercenari

Era anul 1859. Patru mercenari care-și ofereau serviciile pentru armata peruană ( un spaniol pe nume Diego Alvarez, un irlandez numit Killorain, un englez ce purta numele de Luca Barrett și un american pe care îl chema Brown ) s-au decis că trebuie să existe și alte modalități de a face rost de mai mulți bani. Și au început să caute noi oportunități.

Unul dintre bărbați a mers la preot renegat, pe nume părintele Matteo. Preotul i-a spus despre o comoara ascunsă și bine păzită la o biserică din orașul Pisco din Peru. Cei patru au întocmit un plan, au plecat din armată și au ajuns la Pisco.

Biserica din Pisco, Peru

Alvarez și Killorain erau catolici și a început să participe zilnic la slujbe. Ei au devenit enoriași model. După un timp, s-au dus cu o poveste teribilă la preoții locali. Ei le-au spus slujitorilor bisericii că un preot renegat, cunoscut ca părintele Matteo, știe despre o comoara și adună un grup mare de bandiți cu care să fure tezaurul.

Preoții au crezut povestea, iar Alvarez a venit cu un plan pentru a proteja comoara. A propus să încarce comoara pe o corabie și să o mute în siguranța la Callao. Alvarez și cei trei prieteni ai săi și-au oferit bucuroși serviciile lor, în calitate de gardieni ai comorii pe durata transportului.

Conform documenteler bisericesti, preoții au încărcat următoarele obiecte pe o navă în micul port Pisco :

        14 tone de lingouri de aur
        7 sfeșnice mari de aur cu pietre prețioase
        38 coliere lungi cu diamante
        O anumită cantitate de inele
        O anumită cantitate de brățări cu pietre prețioase
        O anumită cantitate de cruci cu pietre prețioase
        Un braț de pietre prețioase neprelucrate
        Diverse alte bijuterii și obiecte de ornament din metale prețioase
        Un braț de dubloni spanioli

Dubloni de aur

Corabia a inceput să navigheze spre Callao, cu unii dintre preoți, echipajul navei și cei patru gardieni. Odată ajunsi în larg, căpitanul, echipajul și preoții au fost uciși de cei patru "gardieni".

***

Alvarez s-a gândit că ar putea ascunde comoara prădată în partea din față a corabiei, până se apropie de uscat, apoi să ingroape comoara undeva la țărm, să ducă iarăsi corabia în larg. să o scufunde și apoi să anunțe autoritaților naufragiul.

În acest fel, nimeni nu i-ar suspectat vreodată de crime și de furtul comorii bisericii. Apoi ar putea naviga cu altă corabie la locul numai de ei știut al comorii și să recupereze prada.

Cei patru bărbați au stabilit un curs spre Tahiti, pentru a face rost de provizii.

Insule din Tahiti, Tuamotu

După aceea s-au îndreptat într-o zonă cu multe insule mici și atoli.

În decembrie 1859 ajunseseră la un mic atol de corali din grupul Tuamotu. Nu exista nici port în zonă, astfel încât au transportat comoara cu barcă mică, efectuând mai multe tansporturi până cel mai toată comoara a fost adusă pe atol.

Alvarez a făcut o hartă, dar nu a știut ce nume avea atolul. Cei patru au mers în Katiu, iar Alvarez a descris unui localnic singuratic atolul și l-a rugat îi spună numele acestuia . Omul i-a spus că atolul se numește Pinaki. Alvarez nu dorea să existe bănuieli, așa că a decis să curme cu o lovitură năprasnică viața localnicului.

Întâmplarea a enervat localnicii, iar cei patru bărbați au trebuit să fugă în grabă din zonă. Alvarez nu și-a dat seamă că localnicul se gândise la un alt atol, confundându-l cu atolul Pinaki.

Cei patru mercenari au scufundat nava în largul coastei Australiei și au vâslit spre țărm. Povestea naufragiului a fost credibilă pentru autorități, iar ei si au trăit o perioadă cheltuind o parte mică a comorii, pe care o luaseră cu ei.

Dar se pare că au trăit prea bine. Pentru că atunci când a venit timpul să pună bani împreună pentru o expediție de preluare a comorii din atol, nu au mai avut fonduri suficiente.

Ei au încercat să împrumute bani, spunându-le unor potențiali investitori că au găsit o hartă a unei comorii. Însă povestea lor nu a functionat. Aveau rapid nevoie de bani.

S-au dus și s-au angajat. Alvarez și Barrett au fost uciși într-o altercație cu localnicii . Apoi Killorain și Brown a ucis un om într-o încăierare. Cei doi au fost condamnați la 20 ani de închisoare. Brown a murit în timp ce ispășea pedeapsa.

***

Legenda continuă în luna mai a anului 1912, când un cu totul alt personaj, Charles Howe, se întorcea la locuința sa de lânga Sydney. Era o seară ploioasă și a intrat repede în casă.

Sidney, 1912

După un timp a auzit o bătaie în ușă. A deschis și a văzut un vagabond bătrân care cerșea. Charles Howe a dat de mâncare cerșetorului, lăsându-l să își usuce hainele. Vagabondul a plecat apoi.

Patru luni mai târziu , Howe a fost chemat la spitalul din Sydney. Bătrânul vagabond era foarte bolnav și dorea să discute cu el. Cerșetorul i-a spus lui Howe că numele său a fost Killorain și că el, impreună cu alții trei tovarăși, au îngropat o comoară departe în ocean. Dar el a petrecut cea mai mare parte a vieții în închisoare și nu a mai fost niciodată capabil să meargă după ea. El i-a dat lui Howe harta desenată de Alvarez și i-a istorisit întreaga poveste, spunându-i să recupereze comoara.

Howe a plecat și a început să verifice povestea bătrânului. El a constatat că într-adevăr nu a existat un transport valoros de la biserica din Pisco și că patru bărbați au ajuns în Cooktown în februarie 1860, după ce corabia lor naufragiase. El a revenit la spital pentru a vorbi cu Killorain, însă fostul mercenar plecase din această lume.

Howe a vândut tot ce avea și a pornit spre Tahiti. De acolo, el a plecat spre micul atol Pinaki. S-a stabilit pe atol în februarie 1913. Howe a petrecut 13 ani căutând comoara din atol, săpând sistematic.

Atolul Pinaki

În cele din urmă s-a întors la Tahiti. Howe a întrebat localnicii despre Bird Bosun, corabia plecase de la Pisco. Unii bătrâni i-au spus că nu a ancorat o astfel de corabie în apropiere de Pinaki, ci fusese una lângă un alt atol în acea vreme.

Howe a plecat spre noua locație, cu harta ascunsă la piept.

În trei zile de căutări, deja găsise bijuterii și monezi de aur.

Trebuia insă să afle unde sunt lingourile.

Potrivit hărții lui Alvarez, aurul era ascuns în partea de jos a unui bazin în formă de pară. El a cercetat locul și a găsit niște bucăți de lemn. Acestea i-au indicat că găsise locația lingourilor de aur si a început să sape. Lingourile de aur erau acolo, o comoară imensă care strălucea în razele soarelui. Dăduse lovitura cea mare, după atâția ani de trudă.

Dar să transporti 14 de tone de aur de pe un atol nu atât de simplu. De asemenea, Howe nu dorea să afle cineva ce găsise.

Localnicii știau că fusese pe atolul Pinaki și că petrecuse ani căutând ceva. El a ingropat în cufere monezile și bijuteriile găsite, a astupat lingourile de aur și a luat doar o cantitate foarte mică din comoară, dând de înțeles localnicilor că nu a găsit nimic.

Howe s-au întors în Australia și a strâns un mic grup de aventurieri și investitori, apoi au inceput să facă planurile pentru a recupera comoara. În timp ce se pregăteau si strângeau cele necesare, Howe a plecat o perioadă.

Era deja anul 1932. A ținut legătura cu grupul cu care planuise recuperarea comorii, dar pentru un timp. Apoi, despre Howe nu s-a mai auzit nimic.

***

În ianuarie 1934, grupul a ajuns in Tahiti. Ei au cautat atolul și de abia a treia zi au crezut că l-au găsit. Au inceput să caute comoara, nu au descoperit nimic, iar după un timp au rămăs fără bani. Investitorii au refuzat să asigure mai multe fonduri într-o vânatoare de comori pe care o credeau fără șanse de reușită, iar echipa a fost forțată să renunțe.

***

Legenda se termina acolo și atunci. Cele 14 de tone de aur, bijuterii și monezi erau aparent de nerecuperat.

Să recapitulăm ce știm de locație, plus elemente noi care au fost adaugate din povestirea lui Howe către membrii expediției din anul 1934:

- Insula este situată în apropiere de Katiu și Makemo.
- A fost o insulă nelocuită în zilele de Alvarez,  ale lui Howe și in perioada expediției din anul 1934.
- Valurile sunt foarte puternice lângă recif.
- Nu există nici o posibilitate de ancorare sau de intrare pentru o navă.
- A fost a treia insulă vizitată de expediție. Ei au găsit locul corect abia in ultima zi.
- Există o culme de corali pe partea de est a atolului.
- Există o trecere doar în partea stângă.
- Există o concavitate în formă de pară, aproximativ la trei mile de trecere, cu șapte blocuri de corali în apropiere.

Așadar, este o hartă a comorii destul de exactă. Însă nimeni nu a găsit până acum comoara. Sau...

Unde găsești aur în apele României

Aurul extras de om la începuturile istoriei utilizarii sale provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare, din cel puţin două cauze: pe de o parte, culoarea şi luciul caracteristice, gratie inerţiei sale chimice, au atras atenţia omului primitiv, iar pe de altă parte, în zacamintele aluvionare, aurul atinge în general concentraţii mai mari decât în zăcămintele primare, deoarece procesele de dezagregare, transport şi eroziune, la care se adaugă greutatea specifica şi stabilitatea chimică ridicate, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor, fapt ce a permis o valorificare artizanală. Mult mai târziu, aurul a fost găsit în geodele de cuarţ din filoanele aurifere, care apăreau la zi, şi ca urmare a început cea de a doua etapă în istoria extracţiei aurului, mineritul.

Zăcămintele secundare se formează pe seama celor primare, în urma dezagregarii şi alterării minereurilor aurifere. Materialul rezultat a fost transportat, apoi depus, aurul concentrându-se alături de mineralele cu greutate specifică, numite minerale grele.

Zăcămintele secundare de aur sunt importante din punct de vedere economic, ponderea lor în ceea ce priveste aportul la cantitatea de aur extrasă la nivel mondial fiind de aproximativ 50% în cazul paleoplacersurilor, şi sub 7% daca se discuta de aurul aluvionar.

Descoperirea aurului în pietrişurile şi nisipurile bazinelor râurilor şi pârâurilor a avut loc în jurul anului 4000 î.Chr., însă există cercetatori care o plasează mult mai timpuriu în jurul mileniului VII. Dovezile arheologice directe plaseză începuturile exploatării aurului aluvionar în jurul anului 3000 î.Chr. în India, 1765 î. Chr. în China, 1400 î.Chr. în Europa, 1200 î.Chr. în Peru, 1122 î.Chr. în Corea şi 900 î.Chr. în Indonezia. Oricum există părerea cvasiunanimă că aurul nativ este primul metal remarcat de om pe suprafaţa scoarţei terestre.

Colectarea aurului din aluviuni a permis utilizarea lui alaturi de chihlimbar şi agat la confecţionarea bijuteriilor neolitice. De altfel, şi primele obiecte de aur ale civilizaţiilor antice au fost lucrate integral din metal nativ. Mitologia greacă aminteşte în acest sens “expediţia argonauţilor în ţinutul Colchidei pentru aflarea lânei de aur”.

Descoperirea aurului în aluviunile unor râuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zacaminte.

În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esențial, descoperirea lui în anumite zone ale Globului fiind la originea declanșării celebrelor “febre ale aurului”, care le-au adus bunăstare și progres; un moment crucial în istoria exploatării aurului l-a reprezentat descoperirea în anul 1848 a primei pepite de aur pe Valea Sacramento, la Sutter's Mill (California). Aceasta a declanşat aşa numita “febra a aurului californian’’, care s-a extins ulterior şi în Nevada, implicând peste o jumătate de milion de oameni. Ca urmare a acestei activităţi miniere intense, între 1849 şi 1869 producţia de aur a Californiei a variat între 77 şi 93 t anual.

“Febra aurului australiană” (sau “victoriană”) a început în anul 1851, odată cu descoperirea primului zăcământ de aur aluvial, în apropiere de Bathurst (New South Wales).

În anul 1896 se declanşează cea mai dramatică si importantă febră a aurului din istorie, cunoscută sub numele de “febra aurului din Klondike”. Deşi unii autori menţionează că în zonă au fost descoperite placersuri aurifere începând cu anul 1893, oficial se consideră că febra a fost declanşată de descoperirea unei pepite de aur în intestinele unui peşte pescuit din râul Tabbit Creek, afluent al râului Yukon, regiunea Klondike, la graniţa dintre Alaska şi Canada.

Pe harta substanţelor minerale utile din România, publicată de Institutul Geologic al României în anul 1984, sunt figurate doar cinci areale cu ocurenţe de aur aluvionar, respectiv Pianu, situat la nordul Munţilor Sebeş, Cibin Olt - pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, Râureni, situat pe rama sudică a Carpaţilor Meridonali, Valea Arieşului din Munţii Apuseni şi Nera/Bozovicidin Munţii Banatului.

Granule de aur aluvionar inechigranular de pe valea Oltului 

Astfel de ocurenţe sunt mult mai numeroase, extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul României de-a lungul istoriei. Activitatea a început în perioada pre-romană şi a continuat, cu intermitenţe, până la începutul secolului XX. Analizând şi sintetizând informaţii din diverse surse geologice şi istorice, Tămaș-Bădescu (2010) a numărat peste 125 de zone cu ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul
României: ”Contextul geologic al Romaniei a fost favorabil formării unor depozite aluvionare purtătoare de aur (...), regimul climatic şi pluviatil au favorizat activitatea de recuperare a aurului din aluviunile râurilor, în special în zona Transilvaniei”.

Aurul aluvionar se găseşte în România în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cândeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa, etc.

Aur aluvionar ce au fost exploatat în decursul istoriei pe teritoriul României ( Tămaș-Bădescu )

Pentru Epoca Bronzului, se semnalează spălătorii de aur la: Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Câmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărâmb şi Someşul Rece în Mţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt).

Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu, cca. 2800-2500 î.Chr. Arheologii indică mai mai multe situri din Transilvania şi Banat în care au fost găsite evidenţe ale activităţii de spălare a aurului din aluviuni în Epoca Bronzului, o activitate destul de răspândită.

Mai jos se poate studia harta cu siturile exploatărilor aluvionare de aur din perioadele preromană, romană şi evul mediu aflate pe teritoriul României. Siturile au fost documentate arheologic sau istoric (compilaţie din mai multe surse, după Tămaş-Bădescu.

Cel mai vechi obiect legat de exploatarea aurului descoperit in România este considerat a fi covata din lemn pentru spălarea aurului de la Căpuş, în judeţul Maramureş, ce datează din Epoca Bronzului târziu (1300-1200 î.Chr.).

După 1990, la nivel național a fost desfășurat un program de probare a aluviunilor râurilor, în zonele cu balastiere. S-au reconfirmat rezultatele obținute cu ocazia activităților de prospecțiune și explorare desfășurate de geologi înainte de 1989, potrivit cărora aurul este prezent în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații aurifere cunoscute, exploatate sau nu până azi. Conținuturi interesante de aur au fost obținute în aluviunile râurilor ale caror afluenți drenează zone cu mineralizații de tip shear zone (asociate unor zone de forfecare), cum sunt cele din Carpații Meridionali. Rezultatele acestui program de probare a aluviunilor recente ale unor râuri din România, exploatate pentru materiale de construcţie le gasiti in harta (Tămaş-Bădescu) de maijos:

Deşi rezultatele obţinute par promiţătoare, în urma unei probări sistematice efectuate în perioada 1990-1992 pe materialului prelucrat în staţiile de sortare (balastiere) amplasate pe râurile Mureş (între localităţile Galaţiu şi Dobra), Strei (între Subcetate şi Băcia) şi Crişul Alb (lânga Rapsig), măsuratorile au dat conţinuturi slabe.

Astfel, conţinutul mediu de aur la alimentare (ce reflectă conţinutul mediu de aur în depozitul aluvionar recent) în staţiile de sortare menţionate, s-a situat între 0,0018- 0,0373 g/t. Conţinutul mediu de aur la alimentare în balastiera de la Captalani a fost de 0,007 g/t, iar in balastiera de la Vinţu de Jos de 0,0229 g/t. Conform Tămaş-Bădescu, diferenţele se datorează atât modului în care s-a raportat conţinutul de aur (la întregul volum de material extras sau la volumul unei fracţii granulometrice), cât şi existenţei unor deficienţe privind recuperarea aurului în cadrul staţiilor de sortare şi calitatea aluviunilor (zonele cele mai favorabile pentru acumularea aurului nu corespund cu zonele în care se acumulează aluviunile ce îndeplinesc cerinţele calitative privind exploatarea lor ca materiale de construcţie).

Valea Oltului

Brana (1958) menţionează că aurul a fost găsit în aluviunile cuaternare din lungul Văii Oltului, provenind în cea mai mare parte din Mţii Lotrului, unde se găsea ca ‘’firişoare de aur”, în Valea Baranga (afluent al p. Ruda, ce se varsă în Olt), în SE comunei Bercioiu, Valea Bisericii, la sud de Găeşti, în malul stâng al Oltului (aici au fost spălate nisipuri cu cca 0,5 g Au/m3), la SE de Gura Văii, la sud de Fedeleşoiu, Lespezi Fedeleşoiu şi la Râureni, începând din Malul Cucoanei în sud (0,2 g Au/m3).

Aur aluvionar d epe Valea Oltului

Aurul şi alte minerale grele din aluviuni (ilmenit, magnetit, granaţi) provin din spălarea acumulărilor din cristalinul Munţilor Făgăraş, cum este cazul ocurențelor enumerate mai sus, dar și din Bazinul Transilvaniei (Borcoş et al., 1984). În legătură cu această ultimă sursă a aurului din lungul Văii Oltului, foarte interesant este că Haiduc (1940) arată că ar fi putut exista în trecut exploatări ale aurului aluvionar la 15 km SE de Mediaș, odată ce pe harta Marelui Stat Major Ungar, la foaia Dumbrăveni, se poate identifica localitatea Sasz-Zalatna=Slanga (>slavon. zlato=aur), iar pe dealurile satului Mazărea se vede inscripția “Auf dem Goldgruben”. Din punct de vedere morfologic, aurul apare ca solzişori, fluturaşi, foiţe în masa unor granule de cuarţ, aur pulverulent.

Zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile şi pietrişurile vechilor cursuri ale Oltului ce apar sub formă de terase. În trecut, aurul aluvionar s-a exploatat intens, dovadă fiind nume de comune ca Aurari, Ruda, Rudari, dar încă din 1940 Haiduc nu dădea activităţii de exploatare prea mari şanse de rentabilitate. Câțiva ani mai târziu, în 1958, Brana va avea o altă opinie, propunând o mai temeinică explorare geologică a acestor aluviuni pe viitor, nu numai pentru aur, ci şi pentru alte “minerale rare”. Fineţea aurului din aluviunile situate de-a lungul Văii Oltului este de cca. 888,8‰ aur şi 111,2‰ argint (Haiduc, 1940).

Muntii Sebes

Haiduc (1940) consemnează “nisipurile şi pietrişurile aurifere ce provin de aici” – adica Mtii Sebes , care au fost exploatate mai ales pe vremea romanilor, dar şi în vremurile mai recente, uneori cu bune rezultate. Sunt descrise destul de amănunţit şi localizate precis, în nordul Mţilor Sebeş, cca. 4-14 km latime și paralel cu aceștia 18-19 km, între comunele Pianul de Sus, Cioara, Șibot, Sebeşul Săsesc, Petrifalău şi Călnic. Grosimea aluviunilor variază între 0,3-6 m. Cele mai importante sectoare au fost pentru istoria exploatării aurului aluvionar, la Dealul Mare, Pianul de Sus şi Cioara, unde “nisipurile aurifere au fost de nenumărate ori întoarse şi spălate pe hurcă şi alese cu şaitrocul. Aurul are o fineţe de 905‰, găsindu-se uneori pepite de zeci de grame greutate”.

La SE de Dealul Mare, pietrișurile conțin 0,4-1,5 g/t aur, dar au existat și zone mai bogate, care au fost deja exploatate. Regiunea dintre Pianu de Sus și Cioara a fost exploatată, extrăgându-se 0,1-0,9 g/t aur fin.
La Pianul de Sus există un câmp metalogenetic cu aur aluvionar, unde aluviunile de pe Valea Pianul de Sus conţin acumulări detritice de aur, sub formă de grăunţi, plăcuţe, solzi, cuiburi, rar pepite, diseminate în nisip, cărora li se asociază ilmenit, magnetit, hematit, zircon, rutil, pirită, granaţi, apatit, si chiar platina nativa, etc. Originea metalelor este în şisturile cristaline ale zonelor de forfecare din Mt. Sebes şi in rocile eruptive din zona nordică a acestora. Finețea aurului în aluviuni este de 902-908‰. Exploatarea aluviunilor
aurifere din Mții Sebeș era deja abandonată în 1940.

Valea Streiului

Ocurențele cu aur aluvionar au fost descoperite în albia inferioară a Streiului. Aluviunile au fost în parte exploatate pe porțiunea din apropiere de Simeria în anii 1909-1914 de Heinrich Paikert. Haiduc (1940) constată că aurul seamănă perfect cu ''acela din șisturile cristaline ale Carpaților Meridionali''. Originea aurului este în rocile Mților Sebeş și Poiana Ruscă. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Streiului era abandonată în 1940 (Haiduc, 1940).

Valea Jiului

Despre aluviunile aurifere din Valea Jiului se vorbește în literatura de până în 1940. Sursele geologice ale aurului aluvionar sunt Mții Lotrului şi M-tii Cimpii, de unde este adus de afluenții Jiului de Est si Jietului. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Jiului era abandonată în 1940

Muntii Apuseni

În Munții Apuseni Haiduc (1940) separă două tipuri de aluviuni aurifere:
- aluviuni aurifere provenite din zăcăminte aurifere
- aluviuni aurifere provenite din prelucrarea minereurilor aurifere, cu exploatarea cărora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor, pe care autorul îi vedea pe lângă șteampuri că triau nisipul, spălau noroiul și extrăgeau aurul pe petice de lână sau cu hurca.

Haiduc (1940) amintește și alte aluviuni aurifere importante în trecutul istoric, cum sunt cele din lungul Crișurilor, Ampoiului, Mureșului.

Aurul din aluviunile cuaternare din lungul Văii Arieşului provine din zăcămintele de la Baia de Arieş şi Roşia Montană şi din mineralizaţiile de tip shear zone (asociate cu zone de forfecare) din Mtii Apuseni.

În aluviuni, aurul se găseşte alături de pirită, ilmenit, granaţi, zircon, amfiboli, sau piroxeni, cuarţ, sfen, magnetit, epidot, zoizit, monazit, rutil, staurolit, apatit, turmalina, kianit, anatas, cassiterit, sfalerit, galenă.

În lungul Mureșului a fost efectuată între anii 1909-1914 o activitate de explorare cu rezultate slabe.

Bibliografie pentru articol: "AURUL ALUVIONAR din ROMÂNIA: SURSELE SI IMPORTANŢA GEOLOGO-ARHEOLOGICĂ", Sef departament DFNA, Dr. Florin Constantin
Responsabil Proiect  Dr. Bogdan Constantinescu; Intocmit,  Conf. Univ. Dr. Antonela Neacsu.

Harta comorilor de pe sulurile de aramă

Situat la vest de extremitatea nordică a Mării Moarte și în apropiere de orașul Kalya, site-ul arheologic Qumran a scos la iveală comori nebănuite, care vorbesc despre locatțile altor comori.

Pe un platou deșertic sculptat de ravene se află peșterile în care celebrele Manuscrise de la Marea Moartă au fost ințtial descoperite de beduini, în anul 1946.

Săpăturile mai târzii din 11 pesteri, efectuate de arheologii sponsorizați de Departamentul Iordanian de Antichități, au scos la iveală 972 pergamente și texte pe papirus, dar și două suluri neobișnuite din cupru. Acestea din urmă s-au dovedit a fi un text împărțit pe două suluri, care de fapt reprezintă harta unor comori, sau mai exact indiciile de găsire a altor tezaure.

Cele două suluri de cupru amestecat cu circa 1 % staniu au fost găsite pe 14 martie 1952, in partea din spate a Pesterii 3, oarecum separate de alte descoperiri.

Sulurile de cupru erau foarte oxidate și fragile la atingere, dar era evident că reprezentau ceva diferit față de celelalte tipuri manuscrise pe piele și pergament: nu erau un manuscris literar, ci contineau o listă detaliată a 64 de locații, in 63 dintre acestea aflandu-se cantități semnificative ( mai exact tone ) de aur și argint.

Aceste indicii fusesera scrise pentra a putea fi citite de cineva care era familiarizat cu locurile și denumirile mentionate. Se crede ca au fost create între anii 110 - 30 î.Hr.

Deși mulți istorici cred că o parte din tezaur ar fi putut fi localizat de către romani în timpul ocupației din regiune, este rezonabil să credem că totuși cel puțin unele dintre locații nu au fost descoperite.

Aceaste suluri diferă de celelalte manuscrise, sunt scrise mai aproape de limba Mișna decât de limba ebraică literară al altor suluri, ortografia, paleografia ( forme de litere ) și data ( c.50 - 100 d. Hr ) demonstrează ascunderea lor mai târzie decât a celorlalte manuscrise.

Sa exemplificăm cum apar scrise locațiile unora dintre cele 63 de comori.

Punctul 3: În altarul de înmormântare, la al 3-lea rând de pietre: O sută de lingouri de aur.

...

Punctul 5: Urcând pe "scara de refugiu", în partea stângă, trei coți de la podea, sunt patruzeci de talanți de argint.

...

Punctul 32: În pestera care este lângă ***** ( locatie necunoscută astăzi după denumirea precizată ), ce aparține la Casa de Hakkoz, sapi șase coți. Vei găsi șase lingouri de aur.

Papirusurile de cupru e posibil sa se refere si la comori păstrate din Templul lui Solomon ( rege care ar fi trăit cu sute de ani inainte ), dar si despre rezerve militare evreiești, iar valoarea curentă estimată a comorii ( efectiv doar valoarea metalelor, fără valoarea istorica), care cuprinde monede de aur și argint, lingouri și alte artefacte, este de milioane de dolari. Există insă specialisti care cred că artefactele s-ar vinde de mii de ori mai scump decat valoarea instrinsecă a metalelor din care sunt confectionate, totalul comorilor precizate in sulurile de aramă depasind pe piața neagră valoarea de 1 miliard de dolari.

O sursă diferita ( „Cartea întâi a împăraților” ) relatează și întăreste ipoteza existenței comorilor lui Solomon, spunând despre acesta că Dumnezeu i-a dat "și ceea ce n-a cerut, adică îi dăruiește bogății și slavă, așa încât în timpul vieții lui nu va mai fi niciun împărat ca el."

De asemenea, s-a lansat și ipoteza că tezaurele din lista sulurilor de cupru ar fi acumulate între primul război evreiesc și razboiul Bar Kochba, în timp ce templul se afla în ruine.

Alti cercetători cred că ar fi fost scrise în jurul anului 100, aproape la o generație după distrugerea Ierusalimului, iar unii cred că tezaurul ar putea fi cel al primului Templu , distrus de către Nabucodonosor , regele Babilonului, în 586 î. Hr.

In ultima ipoteza, sulurile de cupru ar fost lăsate în peșteră în timpul exilului babilonian, rămânând un grup de ingrijitori pzanici, care ar fi fost precursori ai comunității ce a realizat Manuscrisele de la Marea Moartă. Totusi, aceasta este o ipoteză foarte putin plauzibilă.

Ca urmare, aceaste presupuneri au determinat un număr mare de entuziaști să creadă că într-adevăr există comorile listate in sulurile de cupru.

O astfel de persoana a fost arheologul britanic John Allegro, care în 1962 a condus o expediție în unele din locurile enumerate, iar echipa sa a săpat in câteva dintre potențiale zone de ingropare a comorilor.

Cu toate acestea, vânători de comori s-au intors cu mâinile goale sau cel puțin așa au declarat ...

După cum bine ați sesizat, locația posibilă a comorilor este în Israel sau Iordania.

Aurul lui Yamashita, misterul unei fabuloase comori ascunsa in Al Doilea Razboi Mondial

O comoară imensă

Aurul lui Yamashita, cunoscut ca si Comoara lui Yamashita, este numele dat unei prazi de război presupusa a fi furata în Asia de Sud de către forţele japoneze în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi ascunsa undeva în peşterile sau tunelurile subterane complexe din Filipine. Comoara este numita astfel dupa numele generalului japonez Tomoyuki Yamashita, poreclit "Tigrul din Malaya".

Tomoyuki Yamashita

Fiindca se crede ca respectiva comoara este ascunsa undeva în Filipine, legenda a atras căutători de comori din întreaga lume, timp de peste cincizeci de ani.

Unde este ascunsă comoara ?

Printre cei care pledează pentru existenţa comorii lui Yamashita sunt Sterling Seagrave şi Peggy Seagrave, care au scris si două cărţi referitoare la acest subiect: Dinastia Yamato - Istoria secretă a Familiei Japoniei Imperiale (2000) şi Gold Warriors: America's Secret Recovery of Yamashita's Gold (2003). Seagraves susţine că jaful a fost organizat la o scară masivă de către gangsteri Yakuza şi personaje de la cele mai înalte niveluri ale societăţii japoneze, inclusiv împăratul Hirohito. Guvernul japonez intenţiona ca prada din Asia de Sud sa finanteze eforturile Japoniei in război.

Seagraves susţine că Hirohito a numit in acest scop pe fratele său, prinţul Yasuhito Chichibu, in fruntea unei organizatii secrete numita Kin nr Yuri ("Golden Lily").

Printul Yasuhito Chichibu

Se spune că mulţi dintre cei care ştiau locaţiile unde era ascunsa imensa comoara au fost ucişi în timpul războiului sau arestati mai târziu de către aliaţi pentru crime de război şi executati ori încarcerati. Yamashita însuşi a fost executat de catre armata SUA pentru crime de război in 23 februarie 1946.

Bunurile din comoara includ obiecte de valoare furate de la banci, depozite, temple, biserici, spaţii comerciale, moschei, muzee şi case particulare. Toate acestea s-a transformat intr-o imensa comoara, tezaur care a fost denumit astfel, asa cum am mai amintit si anterior, dupa numele generalului Tomoyuki Yamashita, care preluase comanda forţelor japoneze în Filipine în 1944.

Potrivit unor teorii ale specialistilor, prada a fost iniţial concentrata în Singapore, iar mai târziu transportata la Filipine. Japonezii sperau să transporte apoi comoara din Filipine către insulele japoneze.

Insa pe măsură ce războiul din Pacific a progresat, submarinele marinei americane şi avioanele de razboi aliate provocau naufragii din ce în ce mai dese navelor de trasport maritime comerciale japoneze. Unele dintre navelor care transportau aceasta pradă de război înapoi în Japonia s-au scufundat astfel în luptă.

Seagraves şi altii au susţinut că agentii secreti de informaţii militare americane au aflat în mare parte unde este ascunsa prada si au colaborat cu Hirohito şi alte personalităţi importante japoneze pentru a ascunde existenţa acesteia. Apoi au folosit comoara pentru a finanţa operaţiunile secrete americane de informaţii din întreaga lume, în timpul Războiului Rece. Aceste zvonuri au inspirat mulţi vânători de comori plin de speranţă, dar cei mai mulţi experţi şi istorici filipinezi cred că nu există nici o dovadă credibilă în spatele acestor supozitii.

Multe persoanaje şi consorţii, atât filipineze cat şi străine, continua să caute comoara. Ca loviti de blestem, o mare parte dintre acesti cautatori de comori au suferit decese "accidentale", vătămări corporale şi pierderile financiare.

În prezent, Biroul de Stiinte Geologice si Minerit al Departamentului de Resurse Naturale din Filipine este agenţia guvernamentală filipineză care acordă permisiunea de a cauta comoara.

Comoara nu există, cred scepticii
Profesorul Jose Rico de la Universitatea din Filipine a pus la îndoială teoria că aceasta comoara a fost transportata de pe continent, din Asia de Sud-Est in Filipine: "In anul 1943, japonezii nu mai aveau control asupra mărilor ...  Nu avea sens să aducă ceva atat de valoros aici, când ştiau că tezaurul va fi capturat de americani. Cel mai raţional ar fi fost să trimita comoara in Taiwan sau China ".

Istoricul Ambeth Ocampo, preşedinte al Institutului National de Istorie din Filipine, a comentat: "In ultimii 50 de ani mulţi aventurieri filipinezi şi străini au pierdut timpul, banii şi energia în căutarea comorii lui Yamashita. Ceea ce mă surprinde este că, pentru ultimii 50 de ani, în ciuda tuturor eforturilor acestor căutători de comori, a hărţilor comorii, a povestilor si legendelor din batrani si a detectoarelor de metale sofisticate, nimeni nu a gasit nici macar un obiect din comoara".

Dar toate aceste afirmatii ale istoricilor par sa fie contrazise de actiunile cautatorului de comori Rogelio Roxan.

A gasit cautătorul de comori Rogelio Roxas comoara ?

În martie 1988, un vânător de comori filipinez, pe numele său Rogelio Roxas, a intentat un proces în instanta Hawaii împotriva fostului preşedinte al Filipine, Marcos Ferdinand şi a soţiei sale Imelda Marcos, pentru furt şi încălcarea Drepturilor Omului. Roxas a susţinut că în Baguio City, în anul 1961, el s-a întîlnit cu fiul unui fost membru al armatei japoneze, care i-a desenat o harta cu locaţia legendarei comori a lui Yamashita. Roxas a susţinut ca un al doilea om, care a servit ca interpret a lui Yamashita în timpul celui de Al doilea Război Mondial, i-a spus ca odata a vizitat o cameră subterană plina de lazi cu aur şi argint şi ca acolo a mai vazut si un Buddha de aur, despre care stia ca a fost luat de la o mănăstire situata în apropiere de camerele subterane . Roxas a susţinut că în următorii câţiva ani a format un grup de cautatori de comori pentru a gasi tezaurul şi a obţinut un permis pentru a incepe cautarile, de la judecătorul Pio Marcos, o rudă a presedintelui Marcos Ferdinand. În 1971, Roxas a susţinut ca el şi grupul său au descoperit o cameră subterana ascunsa intr-o zona apartinand statului, lângă Baguio City, unde a găsit baionete, sabii de samurai, aparate de radio şi schelete umane îmbrăcate cu uniforme militare japoneze.

De asemenea, a afirmat ca au găsit în camera un Buddha din aur pictat şi numeroase lăzi stivuite care umpleau un volum cu dimesiunile de aproximativ 35 picioare x 6 picioare x 6 picioare. El a susţinut că a deschis doar unele dintre lazi şi a constatat că era pline cu lingouri de aur. Roxas a mai spus că a luat din camera comorii doar statuia Buddha de aur ( pe care el a estimat ca avea aproximativ 1000 kg ) si o cutie cu 24 de lingouri tot din aur pe care le-a ascuns în casa lui. El a susţinut el resigilat si mascat camera unde a gasit comoara, pentru a o pastra ascunsa în siguranţă până când putea sa transporte restul lazilor cu lingouri de aur. Roxas a mai declarat ca a vandut sapte dintre lingourile de aur din lada pe care o deschisese şi ca a căutat potentiali cumparatori pentru statuia Buddha din aur. Două persoane, care reprezintau potenţiali cumpărători, au examinat şi testat metalul din statuia Buddha. Aceste personaje i-ar fi spus lui Roxas că statuia era realizata din aur masiv de 20 de carate.

La scurt timp după aceasta, Roxas a susţinut că preşedintele Ferdinand Marcos a aflat de descoperirea sa şi a dispus sa fie arestat si bătut, iar Buddha şi aurul ramase sa fie sechestrate. Roxas a afirmat că dupa ce a fost eliberat a inceput o campanie de proteste pentru a recupera statuia Budha de aur si lingourile ramase nevandute, dar presedintele Ferdinand l-a amenintat sa inceteze aceste actiuni, apoi, neoprind protestele publice, Roxas a fost iarasi batut şi în cele din urmă încarcerat timp de peste un an.



În urma eliberării sale, Roxas a pus în aşteptare pretenţiile sale faţă de presedintele Marcos, până când acesta a pierdut preşedinţia în 1986. In anul 1988, Roxas and the Golden Budha Corporation, care detin drepturile de proprietate a creanţelor asupra pretinsei comori denumita acum Roxas, a depus plângere împotriva lui Ferdinand şi sotiei sale Imelda într-o instanţă de stat hawaiiana, prin care solicita despăgubiri pentru furt şi abuzuri suferite prin incalcarea Drepturilor Omului, acestea fiind presupuse a fi fost comise împotriva lui Roxas. Intamplator sau nu, Roxas a murit chiar în ajunul procesului, dar înainte de moartea sa, el a depus o mărturie care ar fi folosita mai târziu ca proba la dosar. În anul 1996, organizatia Roxas and the Golden Budha Corporation a primit ceea ce a devenit de atunci cea mai mare si surpinzatoare hotarare acordata de o instanta vreodată în istoria cautarilor de comori, adica decizia sa primeasca despagubiri de 22 milioane de dolari, care cu dobanzi au ajuns la colosala suma de 40.5 milioane de dolari !!! În anul 1998, Curtea Supremă de Justiţie Hawaii a considerat că există suficiente probe pentru a susţine constatarea juriului, respectiv că Roxas a găsit comoara şi că Marcos i-a luat-o. Cu toate acestea, instanţa a blocat atribuirea valorii prejudiciul, considerând că atribuirea a 22 de milioane de dolari despagubire pentru camera plină de aur a fost speculativă, deoarece nu au existat dovezi privind cantitatea si calitatea comorii gasite acolo. Astfel, instanta a ordonat o noua audiere cu privire numai la valoarea statuii de aur Buddha şi a celor 17 lingouri de aur. După mai mulţi ani si mai multe proceduri judiciare, Roxas and the Golden Budha Corporation a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva lui Imelda Marcos, prin care sa ii fie transferate proprietatile fostului presedinte Marcos, in valoare de 13 milioane de dolari, pe langa care sa primeasca o despagubire morala de 6 milioane de dolari pentru abuzurile savarsite prin incalcarea Drepturilor Omului.

Prin acest proces, în cele din urmă s-a concluzionat că Roxas găsit o comoară, şi, deşi instanţa de stat din Hawaii nu a determinat dacă această comoară era sau nu parte din legendara comoara Yamashita, mărturia invocata in instanţa a creat publicului larg aceasta imagine.  De ce ? Fiindca Roxas gasise comoara folosind o harta de la fiul unui soldat japonez; Roxas se bazase pe sfaturi oferite de interpretul lui Yamashita; Roxas declarase ca găsise in camera secreta a comorii, săbii şi schelete de soldaţi japonezi. Toate acestea au determinat ca United States Ninth Circuit Court of Appeal s-a concluzioneze urmatoarele :" Comoara lui Yamashita a fost găsita de către Roxas şi furata de la Roxas de catre Marcos si oamenii sai."

Aceasta este povestea unei comori fabuloase, comoara lui Yamashita, despre care insa nimeni nu poate afirma la ora actuala ca a fost descoperita partial sau in totalitate. Daca vreun norocos cautator de comori va gasi imensul tezaur, ramane ca viitorul sa decida. Pana atunci, cautatorii de comori vor rascoli trecutul, pamantul si oceanele cu aceeasi pasiune cu care s-au aventurat in cercetare in ultimii 50 de ani.

Acest articol a fost prezentat in premiera in Romania de catre site-ul nostru, Harta Comorii, avand sursa in limba engleza: http://en.wikipedia.org/wiki/Yamashita%27s_gold

Manuscrisul comorii negasite a misiunii Temacacury

Există o serie bine-cunoscuta de Misiuni spaniole la Nord din Nogales, Arizona. Una dintre aceste misiuni este numita Tumacacori. Au fost mai multe mine asociate cu aceasta. Amplasamentul actualei Misiuni Tumacacori nu este in locul unde a fost cea originala.

Cu ceva timp în urmă, un autor care a fost cunoscut datorita cărţilor sale despre evenimentele istorice din Utah, a scris o poveste în paginile uneia dintre cărţile sale, care spune legenda "Comorii misiunii Temacacury". Nu este intentia mea de a traduce si interpreta perfect ceea ce a fost scris de autor, ci numai pentru a va prezenta fotografia documentului referitor la "Comoara de Temacacury" si de a face o traducere in romana evaziva a documentului. Următoarul text prezinta documentul, asa cum a fost interpretat de către un lingvist spaniol de la Universitatea din Utah.

Sa ne intoarcem in anii 1598-1658. Vom vorbi despre TEMACACURY şi mina din TEMACACURY. Mina de Temacacury a fost numita mai târziu "Virgen de Guadalupe" şi, de asemenea, menţionată ca "Our Lady of Guadalupe". Pentru a găsi aceasta mina va trebuie să mergi aproximativ 3 mile de "Templul Domnului nostru" (“Temple of our Lord”), care este construit de apele San Ramon. Pentru a începe, la stânga "usii" principale a Templului, mergi pe o distanta de aproximativ 15.000 de picioare spre Nord, pana ajungi la o stâncă mare întunecata. Acesta piatra este situata la aproximativ 111 de picioare de intrarea în mină. Aceasta piatra a fost marcată cu o dalta în jurul ei şi jos cu semne care simbolizeaza 15.000 de picioare de la uşa templului la această stâncă . La aproximativ 55 de metri mai departe de această piatră este un mic monument pe care l-am ridicat şi dedicat Domnului. Pe versantul care se ridica in partea de sus, unde straluceste soarele, imediat la vest de mină, sunt 2 varfuri abrupte, stancoase la exterior, bucati din ele fiind prabusite peste mina, acoperind cu pulbere neagră crăpăturile şi fisurile rocilor, stergand pentru totdeauna urmele celor care au lucrat în această mină şi oricine trece pe langa aceste pietre nu ar fi conştienţi de faptul că in acest loc a existat vreodată o mina. La intrarea în mină, veţi găsi o zonă de lucru care este de 138 de metri pătraţi şi în acest loc am ales sa cautam a ascunde comoara misiunii noastre. În mijlocul acestei zonei de lucru veţi găsi intrarea în tunelurile facute de lucratori.

Am depus comoara interiorul tunelurilor şi, de asemenea, în zona de lucru şi aici a ramas comoara. În acest loc în mina am plasat 291,500 de kilograme in lingouri de argint, prelucrate şi ştampilate şi, în plus 99,500 de kilograme de aur şi argint, care au valoarea curenta de 40 milioane dolari.

Dar de unde provenea comoara?

Comoara era munca unei misiuni ( probabil religioase ), aurul si argintul  fiind extrase din cateva mine, situate in zona, adunat si ascuns in mina prezentata mai sus.

Aurul a fost transportat de la Muntele Quachapa în regiunea muntoasă din Tubaca. După ce ajungi la mina Fecioarei de la Guadalupe, calatoreste in directia sud pe o distanţă de aproximativ 9 mile şi vei gasi o trecere prin munte pe care o numim Los Janos . Mergi prin aceasta trecatoare şi vei gasi o apa care se revarsa in Santa Cruz River. Pe partea stângă a acestei trecatori veţi găsi o mină şi mai jos veţi găsi 12 pietre şi 12 spatii de lucru. Aceasta mina are 2 tuneluri, unul dintre tuneluri avand o distanţă de 833 picioare, fiind cel mai mare din cele 2 tuneluri. Am dat acestui tunel numele cel mai nobil cu putinta - Conceptul de Puritate. O portine a acestui tunel l-am tăiat cu dălţi pe o distanţă de 55 picioare spre nord. Celalat tunel, mai mic, are o lungime de 278 metri. În ceea ce priveşte procentele de metale conţinute în minereu galben, este de cinci parti de argint la o parte de aur. La nord de la intrarea din mina, la aproximativ 139 de picioare distanţă, veţi vedea resturi curăţate de la topitoriile de afară. În aceasta mina am gasit argint pur care cântăreşte de la o jumătate de kilogram pana la 2, 5 kg bucata. Am acoperit intrarea acestei mine cu o singură uşă grea de cupru, care are balamale enorme, pentru a tine greutatea usii. Acest cupru a fost transportat de la muntele Guachapa in apropiere de Tubac şi apoi transportate la mină cu ajutorul unor animale, in anul 1618.
Lucrul in aceasta mina a inceput in anul 1548 si s-a terminat in anul 1658, asa cum reiese de pe paginile de registru de lucru ale misiunii noastre. De la mina Concepţiei Pure la mina Fecioarei de la Guadalupe este o distanta de aproximativ nouă mile si la aproximativ jumatatea drumului există un drum de vagon şi nu departe de acest drum de vagon este o alta mina pe care o numim Los Opates. Aceasta mina are un tunel care are o lungime de 1111 metri. (...) . La intrarea minei este un spatiu foarte mare spre est, în direcţia rasaritului Soarelui. Privind spre vest de aici spre soare există un canion foarte mare pe care l-am marcat cu o gaura facuta de o explozie, care are aproximativ 18 inchi adancime.

Pentru a vedea acest semn trebuie să mergi la partea de sud a acestui canion, apoi sa mergi spre Nord, unde se vad gaurile de detonare. Odata gasite, esti la 3 mile de mina de Opates. La vest de acest semn spre soare, pe cealaltă parte a muntelui este mina Fecioarei de Guadalupe. La aceasta mina, am marcat pe grinda superioara de la intrarea în mină numele meu, Padre SR, în anul 1658."

Acum cativa ani, Gale Rhoades impreuna cu cativa parteneri, au plecat in cautarea acestei comori. Ei au găsit stanca cu marcajele de pe ea şi au crezut că au găsit un tunel, dar după multe ore de sapat si inlaturat stanci si pietre au reuşit să descopere doar alte stanci lungi si apa statuta. In lipsa de bani si timp, ei au abandonat ideea de a găsi comoara. Ceea ce Gale şi prietenii sai nu au avut a fost exact cheia gasirii comorii, adica un document complet, tradus in interpretat in mod aprofundat. Acesta este documentul pe care vi l-am prezentat in acest articol in premiera in Romania, si de ce nu, poate pentru prima data in limba romana in intreaga lume, o adevarata harta scrisa a locatiei unei comori.

Harta Daciei, realizata de Ptolemeu, utila pentru descoperirea comorilor arheologice ?

Ptolemeu (Claudius Ptolomaeus) (nascut probabil in 87d.Hr. probabil în Ptolemais Hermii , traind pana in anul 165 d.Hr. în Alexandria) a fost un astronom, matematician și geograf grec din epoca helenistică tardivă în timpul stăpânirii romane a Egiptului, ale cărui teorii au dominat știința până în secolul al XVI-lea . Din vechile izvoare istorice, rezultă că Ptolemeu a petrecut cea mai mare parte a vieții în Alexandria, unde și-a desfășurat activitatea științifică. A murit în jur de 165 d.Hr., probabil în Canopus, un cartier din Alexandria.

Claudius_Ptolemaeus ( Ptolemeu )

De o importanță istorică deosebită este lucrarea sa "Geographia", în care Ptolemeu folosește o rețea asemănătoare paralelelor și meridianelor, care a servit multe secole în orientarea pe hărți. Tot lui Ptolemeu i se datorează unele denumiri geografice.

Descoperirile arheologice de Ia Bîtca Doamnei (jud. Neamt). Răcătău (jud. Bacău), Cugir (jud. Alba) etc. nu se datoresc însă jocului întâmplării, ci strădaniilor arheologilor nostri de a localiza, cât mai exact, centrele dacice înscrise în Îndreptarul geografic al lui PtoIemeu. Acest astronom si geograf de origine greacă, care a trăit în secolul II e.n. Ia Alexandria (Egipt), este autorul unui îndreptar geografic în opt volume si al unui atlas al lumii cunoscute în vremea lui. În această lucrare monumentală sunt calculate longitudinea si latitudinea a circa 8000 de localităti. Ptolemeu a folosit un vast material documentar, izvorul său de bază fiind harta geografului grec Marianus din Tyr, care, la rândul său, se pare câ a studiat comentariile geografice si harta generalului roman M. Vipsanius Agrippa, întocmită prin anii 26-23 î.e.n., din ordinul Iui Augustus.

Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că Îndreptarul lui Ptolemeu cuprinde si regiunile unde au trăit dacii, iar lista davelor (pe care el le numste polisuri, adică orase) se ridică Ia aproximativ 50, acestea fiind cele mai strălucite localitati, între care si Sarmizegetusa Regia, capitala lui Decebal. Davele geto-dace erau centre de producere a mărfurilor (dovadă atelierele descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice) si de comert intens, atât între populatia locală, cât si între aceasta si negustorii greci din orasele colonii de pe malul Mării Negre. Iar mai târziu cu negustorii romani.

Printre davele înscrise în Îndreptarul lui Ptolemeu se aflau Petrodava (Piatra Neamt), Utidava (Tg. Ocna), Ziridava (Pecica), Comidava (Rîsnov), Ramidava (Drajna de Sus, Prahova), Argidava (Popesti), iar pe malul stâng aI Siretulut, se întindeau Zargidava (Brad, jud. Bacău), Tamasidava (Răcătău, jud. Bacau), Piroboridava (Poiana-Nicoresti. jud. Galati).

Este interesant să notăm că, singure, coordonatele geografice din harta Iui Ptolemeu n-ar fi ajutat Ia descoperirile de Ia Bâtca Doamnei, Răcătău, Cugir, că de mare folos Ie-a fost arheologilor traditia toponimicii locale. Subliniem si similitudinea denumirilor acelor Iocuri unde sălăsluiau ascunse davele scoase azi Ia Iumină: Cetătuia (Răcătău), Cetate (Cugir), desi pe dealurile respective nu se zărea nici urmă de cetate. La identificara Petrodavei a venitîn ajutor lingvistica. Cercetătorii s-au întrebat dacă pentru nu avea în limba geto-dacă aceeasi semnificatie ca petra, care, atit în greacă cît si în Iatină, înseamnă stânci. Orasului Piatra Neamt i s-a spus în evul mediu Piatra Iui Crăciun, iar în zilele noastre Iocalnicii îi zic pur si simplu Piatra. Săpăturile de Ia Bâtca Doamnei, un deal din apropierea orasului, au dezvăluit o cetate cu sanctuare aidoma celor din Muntii Orăstiei, înca o dovadă a unităii de culturi materiale si spirituale a tuturor geto-dacilor din epoca lor de maximă înflorire. La Răcătău, în zona Siretului mijlociu - îsi informează cititorii Viorel Căpitanu, de Ia Muzeul de istorie Bacău - s-au găsit pe teritoriul fostei Tamasidava monede dacice de tip Vârteju-Bucuresti, mărturie a strânselor relatii de schimb cu popuIatia din câmpia munteană, precum si monede romane, atât din perioada republicană (175 î.e.n.), cât si din timpul împăratilor Tiberius, Claudius si Nero, dovadă a îndelungatei existente a Tamasidavei.

Asezarea dacică de la Cugir ar corespunde, după opinia specialistilor, cu Singidava din harta lui Ptolemeu. lnventaruI găsit în mormântul princiar, datînd din secolul I î.e.n., îl determina pe Ion Horatiu Crisan să presupună că ar fi apartinut unei personalităti de vază, poate chiar unuia din curtenii marelui Burebista. Războinicul dac a fost incinerat într-un costum de luptă, cu armură din zale de fier, coif si numeroase arme. Faptul că si în alte dave s-au gasit obiecte asemănătoare (în mormintele cu tumuli) ne duce la o altă imagine a luptătorilor daci decât aceea în itari, suman, căciulă, cu care ne-au obisnuit frescele de pe Columna lui Traian. Această idee nouă, avansată de Ioan Horatiu Crisan, este bine fundamentată. Mi se pare verosimil ca din motive de propagandă, pe Columna si pe alte motive figurative romane, dacii, incluzându-l si pe regele Decebal, să fi fost înfătisati, în costume rudimentare, subliniind în acest fel primitivismul si barbaria lor în contrast cu civilizatia romană... În orice caz, optica cu privire la armata dacilor si a însisi - cu implicatii în istoria de mai târziu a urmasilor directi - românilor de azi, trebuie în această parte modificată... Roma n-a avut de înfruntat un popor rudimentar, ci unul cu un înalt grad de civilizatie. Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ptolemeu; http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2010/12/harta-daciei-ptolemeu.html;http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=805)

O alta importanta deductie, folosind insemnarile lui Ptolemeu, ar fi cea privind documentarea unor orase stravechi din Gorj , in prezent Polovragi, Arcani sau Targu-Jiu. Dar aceasta, in articolul urmator.

Hartile comorilor dacice din zona Sarmisegetuza , Gradistea

In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro - civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati.

Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii de comori. Cautatorii stiu acum cu exactitate unde sa caute, problema este ca e ilegal, unele locuri fiind zone declarate site arheologic.

Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.
Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.

Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.

Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei. „La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, a spus cercetatorul.

Harta 1 - Click pentru marire

Harta 2 - Click pentru marire



Harta 3 - Click pentru marire

 Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructi cu o vechime mult mai mare decat cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.
„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine un muzeograf din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.

Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza? Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea ma mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate in prezent au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?

PS: Informatiile din articol, precum si fotografiile hartilor au fost gasite publicate pe internet de catre urmatoarele surse, fiind preluate de acolo: Text: http://vlad-mihai.blogspot.com/2009/11/goana-dupa-aurul-sarmisegetuzei.html ; harti de la http://www.agentia.org/. Vizitati aceste site-uri pentu mai multe detalii.