Diamantul Hope, o comoara blestemata

Astazi va prezentam povestea unei comori legendare, Diamantul Hope, cunoscut la inceput ca "Le bleu de France". Nici un diamant nu este la fel de renumit ca acesta. Inconjurat de legenda si mister, unii cred ca acest obiect descoperit in India este de fapt purtator de ghinion si moarte. Întunecată este povestea celebrului diamant Hope.

Vânătorul francez de comori, Jean-Baptiste Tavernier, a făcut rost de el, probabil furându-l dintr-un templu indian, şi l-a vândut regelui Ludovic al XIV-lea în 1668. Ruinat de speculaţiile fiului său, Tavernier a plecat iar în India, la vârsta de 84 de ani, dar a murit pe drum.

Tăiat în formă de inimă, diamantul a fost purtat la balul curţii de o amantă a regelui, madame de Montespan, care a căzut ulterior în dizgraţie din cauză că participă la misse negre, la care trupul ei gol era folosit ca altar şi în timpul cărora erau sacrificaţi bebeluşi. Proasta reputaţie a pietrei a crescut.

Un secol mai târziu, a fost dăruită de Ludovic al XVI-lea reginei Maria Antoaneta, a cărei implicare în “Afacerea colierului” i-a creat o reputaţie proastă şi a fost una dintre cauzele care au dus la izbucnirea revoluţiei. Ea a purtat diamantul şi l-a împrumutat prietenei ei, prinţesa de Lamballe, care în timpul revoluţiei a fost omorâtă de mulţime, iar capul ei a fost plimbat pe un păr sub ferestrele castelului Temple, în care Ludovic şi familia să aşteptau să fie executaţi. Maria Antoaneta a fost executată în octombrie 1793.

Împreună cu alte bijuterii ale Coroanei, Hope a dispărut în timpul revoluţiei, dar, după 30 de ani, a reapărut în Olanda, tăiat de la 67 la 44 de carate. Îi aparţinea acum unui bijutier din Amsterdam, numit Fals. Fiul acestuia a furat diamantul şi l-a lăsat pe Fals să moară sărac. După ce a dăruit diamantul unui francez, Beaulieu, fiul lui Fals s-a sinucis.

Beaulieu l-a dus la Londra, unde a murit în împrejurări suspecte. Bancherul londonez Henry Thomas Hope a plătit 18.000 de lire pentru el şi i-a dat numele lui. A rămas în familia lui 70 de ani, până ce lordul Francis Hope s-a însurat cu o actriţă. Căsătoria a fost un eşec; soţia lui a prezis că toţi cei care poseda diamantul sunt urmăriţi de ghinion şi a murit săraca, dând vina pe diamant. Lordul Francis, la ananghie, a vândut piatra unui broker francez, Jacques Colot, care a înnebunit şi s-a sinucis după ce o vânduse prinţului rus Kanitovski, care a împrumutat-o unei actriţe de la “Folies Bergeres”, apoi a împuşcat-o în prima noapte în care l-a purtat. Kanitovski a fost împuşcat de revoluţionari, iar diamantul a ajuns la un bijutier grec, Simon Mantharides, care a căzut sau a fost aruncat într-o prăpastie, la sultanul turc, Abdul Hamid, care a fost detronat în 1909, la un an după ce-l cumpărase, şi la Abdul Bey, care s-a înecat.

Vândut la licitaţie în Paris pentru 16.000 de lire, diamantul Hope a traversat Atlanticul şi a ajuns la New York, unde Edward Beale Maclean, proprietarul lui Washington Post, a plătit 160.000 de lire pe el. Se mai spune şi că bijutierii din New York l-au vândut unui client care, venind în America să-l ia, a călătorit pe “Titanic”. Mama lui Maclean a murit imediat după ce fiul ei îl cumpărase, împreună cu doi servitori din casă, iar fiul său, Winson, a fost accidentat de o maşină şi a murit. Maclean a divorţat de soţia lui, Evalyn, s-a ruinat în scandalul “Teapot Dome” şi a înnebunit.

Evalyn a continuat să poarte diamantul, neţinând seama de prevestiri, dar, când fiica ei s-a sinucis în 1946, şi-a amintit că-l purtase la nuntă. Când Evalyn a murit, în 1947, diamantul a fost cumpărat de bijutierul new-yorkez Harry Winston, care l-a dus la Institutul Smithsonian, unde se află şi astăzi.

Au gasit un diamant de 35 de milioane de dolari

Au gasit un diamant cu o valoare de peste 35 de milioane de dolari! Asta da comoara ! Diamantul, de marimea unui ou de gaina a fost vandut pentru suma record de 35,3 milioane de dolari. Diamantul de 507 carate si jumatate, descoperit in Africa de Sud in 2009, a devenit cel mai scump diamant brut vandut vreodata. Piatra a fost cumparata de compania Chow Tai Fook Jewellery din Hong Kong, scrie The Telegraph. Pretul record a fost explicat de "raritatea incredibila" a pietrei, dimensiunea sa "remarcabila", dar si de "culoarea si claritatea exceptionala". Acest diamant este unul dintre cele mai calitative diamante gasite vreodata in lume. Cel mai mare diamant din lume, de 3.106 de carate, Cullinan, a fost descoperit in aceeasi mina ca si acesta, in 1905. In aceeasi mina s-a descoperit, in mai 2008, un diamant de 101,27 de carate, de marimea unei mingi de ping pong. Mina de diamante Cullinan este a treia cea mai bogata din Africa de Sud. Diamantul a fost taiat, iar o parte din el se regaseste in bijuteriile coroanei Marii Britanii.

Diamantul a fost gasit de grupul minier Petra Diamonds, cu sediul la Londra, informeaza AFP. Potrivit expertilor, gema are o culoare si o claritate exceptionala, avand putine urme de nitrogen, considerat impuritate in cazul diamantelor.Alaturi de acest diamant au mai fost gasite inca trei, de claritate si culoare similara, de 168, 58,50 si 53,30 de carate.

Sursa: http://www.telegraph.co.uk/finance/newsbysector/industry/mining/7325663/Diamond-the-size-of-a-chickens-egg-sells-for-record-35.3-million.html

Deci, doriti sa va imbogatiti? Cautati diamante, chiar daca nu e la moda in Romania acest tip de cautare de comori! Dar unde se pot gasi diamantele?

Un grup de oameni de stiinta de la Universitatea din Oslo (Norvegia) a descoperit ca localizarea diamantelor depinde de asa-numitele "palnii" din mantaua terestra, coloane drepte prin care urca materialele topite din interiorul planetei.

Aceste palnii controleaza distributia rocilor vulcanice purtatoare de diamante, cunoscute drept kimberlit, potrivit studiului publicat in aceasta saptamana in revista "Nature".

Aceste palnii, care isi au originea la baza mantalei terestre, sunt responsabile de distributia a practic tuturor kimberlitilor care au ajuns la suprafata in urma unei eruptii - diferita fata de cea a vulcanilor - care a avut loc in ultimii 540 de milioane de ani.

Diamantele se formeaza in conditii de presiune ridicata, la peste 150 de kilometri adancime in mantaua terestra si sunt impinse la suprafata de un tip de roci vulcanice numite kimberliti.

Pentru a raspunde la intrebarea "Cum au fost distribuite diamantele pe fata Pamantului?", cercetatorii si-au axat studiul pe zonele continentale cele mai vechi ale scoartei terestre - in jur de 25 de miliarde de ani - deoarece sunt viabile din punct de vedere economic pentru extragerea diamantelor.

Cercetatorii au reconstruit pozitia placilor tectonice in cursul ultimilor 540 de milioane de ani, pentru a localiza zonele din scoarta continentala aferente mantalei profunde a Pamantului.

Topul celor mai mari descoperiri arheologice din 2010

In anii ce vor urma oamenii isi vor aminti probabil despre anul 2010 ca un an de criza, ca anul in care au avut loc deversari de petrol care au poluat marile sau poate ca de anul lansarii iPad-ului. Dar pentru altii, este un an in care au fost entuziasmati de cele mai remarcabile descoperiri arheologice, pe care le vom prezenta pe scurt in acest articol si pe care le vom explora in detaliu in 2011, pe site-ul http://www.hartacomorii.blogspot.com/.

Acesta a fost un an in care cautatorii anonimi de comori au gasit vestigii spectaculoase: morminte regale, atât în Turcia şi Guatemala. O descoperire neasteptata ne-a dus mai aproape de Pocahontas, şi un studiu arheologic subacvatic în marea artica a dus la rezultate surprinzatoare. Dar nu toate descoperirile s-au facut pe teren. O parte din descoperiri s-au produs în laborator. O noua tehnica de datare cu radiocarbon a fost perfecţionata in acest an, care va permite oamenilor de ştiinţă să dateze perioada crearii artefactelor fara sa le afecteze in nici un fel.

Analizele de laborator ale oaselor unei rude apropiate de Lucy a dezvăluit modul în care hominizii mergeau odinioara. Şi antropologii în Germania au anunţat stiri uimitoare despre genomul Neanderthalienilor, care ar putea să ajute enorm la decodarea secventiala a propriului nostru ADN din prezent.

Iata ca descoperirile arheologice vor contribui nu doar la cunoasterea istoriei, ci si la evolutia stiintei si medicinei. Dar sa vedem care sunt cele 10 descoperiri arheologice din acel an, anul Domnului 2010.

1.Mormantul lui Hecatomnus - Milas, Turcia

2.Unelte din Palelitic - Plakias, Creta

3.Mormantul Regal - El Zotz, Guatemala

4.Piramidele antice de la Jaen - Peru

5.Nava Investigator - Banks Island, Canada

6.Decodarea genomului omului de Neanderthal - Leipzig, Germany

7.Mormintele copiilor dinaintea Erei Noastre - Carthage, Tunisia

8. Scheletul uman vechi de 3,6 milioane de ani - "Kadanuumuu" Woranso-Mille, Ethiopia

9. Biserica din 1608 - Jamestown, Virginia

10.Datarea cu carbon a artefactelor, nedistructiva - College Station, Texas


Un obiect arheologic inainte de datare cu vechea metoda



Acelasi obiect arheologic dupa datarea cu vechea metoda

NR: Articol in premiera in Romania, oferit de www.hartacomorii.blogspot.com .

Comoara dacilor, adevaratul motiv al razboaielor daco-romane?

Au trecut aproape doua milenii de cand Traian si cele 13 legiuni ale sale reuseau sa implineasca visul cel mai indraznet al Romei antice, acela de a captura aurul regilor daci. Un vis maret, nascut din ambitiile marelui Cezar, despre cea mai mare comoara a antichitatii dar si despre pazitorii acesteia, temutii razboinici ai lui Zamolxis. Cat de mult si-au dorit imparatii Romei acest trofeu si cat de mare a fost pretul pe care au trebuit sa-l plateasca pentru a-l avea, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.

Ar fi fost greu de imaginat ca legendele despre impresionantul tezaur dac, care circulau acum mai bine de doua milenii, sa ii fi lasat reci pe monarhii celui mai mare imperiu al antichitatii. In fond, nu Traian avea sa fie artizanul ideii de a supune Dacia. Nu avea sa fie nici macar Domitian, primul imparat roman care va intreprinde campanii de amploare la nord de Dunare, ci insusi Cezar, cel care ii va preceda pe cei doi cu aproape un secol si jumatate.

Nu vom sti probabil niciodata cum ar fi aratat istoria daca in anul 44 i.H., Cezar ar fi apucat sa isi puna in aplicare planul de cucerire a imperiului condus pe atunci de Burebista. Rivalitatea dintre cei doi colosi ai antichitatii era de notorietate si, nu odata, monarhul dac isi crease aliati printre cei care se opuneau, intr-un fel sau altul, imparatului roman. Sprijinirea regelui part, Mitridades, in campaniile impotriva Romei; sustinerea acordata rascoalei dalmate de pe tarmul Adriaticii sau trupele trimise in ajutorul lui Pompei in razboiul civil din inima Cetatii Eterne, au fost, cu siguranta, motive suficiente pentru a-i atrage lui Burebista ura neconditionata a lui Cezar. Asta cu atat mai mult cu cat Pompei nu se sfiise in a se lauda in fata Senatului cu ajutorul substantial, constand in bani si trupe, primit din partea „prietenului sau personal”, gest considerat mai mult decat ofensator de catre cei care vedeau in Roma, liderul incontestabil al lumii antice.

Ciocnirea inevitabila dintre cele doua mari imperii nu va mai avea insa loc, ambii conducatori sfarsind, paradoxal, in acelasi an si in acelasi mod. Se spune ca in momentul asasinarii sale, Cezar mobilizase deja in Macedonia peste 40.000 de legionari in scopul invadarii Daciei, numar dublu de soldati fata de cel care ii fusese suficient pentru a supune Galia.

Uciderea lui Burebista de catre nobilimea separatista si dezmebrarea imperiului creat de acesta in cei aproape 40 de ani de domnie nu va insemna, insa, renuntarea dacilor la lupta impotriva expansionismului roman. Preluata initial de preotul Deceneu si apoi de regele Duras, cea mai mare parte a fostului imperiu dac se va stabiliza si chiar va atinge un nivel superior de dezvoltare fata de cel atins sub Burebista.

Campaniile lui Domitian si ascensiunea lui Decebal

Pretextul pe care il astepta Roma pentru a porni o campanie majora in Dacia nu avea sa se lase prea mult asteptat. Hartuit permanent de incursiunile romane in Dobrogea, regele Duras va traversa Dunarea in anul 86 si va anihila fortele imperiale intr-o batalie care a culminat cu uciderea guvernatorului Opius Sabinus.

Acesta era si motivul asteptat de imparatul Domitian (81-96 e.n.), cel care un an mai tarziu va mobiliza nu mai putin de cinci legiuni, sub conducerea generalului Cornelius Fuscus, intr-o campanie de o amploare nemaintalnita impotriva dacilor.
Avea sa fie o decizie pe care Roma o va regreta amarnic. In lupta dintre armatele imperiale si trupele dace conduse de tanarul nobil Diurpaneus, primele aveau sa fie practic decimate in trecatoarea de la Tapae (azi Turnul Rosu). Insusi Fuscus avea sa cada victima atacului furibund al asa-zisilor barbari de la nordul Dunarii. Victoria categorica a dacilor il va propulsa pe Diurpaneus in functia de rege al Daciei, si ii va aduce cognomenul de Decebal, „cel viteaz cat zece” sau „zece ursi”.

Privit ca un semizeu printre semenii sai, Decebal ii va infrunta din nou pe romani, in 88 e.n., in acelasi loc in care ii invinsese cu numai un an inainte. Batalia avea sa fie insa invaluita in mister. Desi romanii au pretins victoria, actiunile care au urmat razboiului aratau clar un cu totul al invingator. Domitian va fi nevoit sa platesca tribut noului rege dac pentru a asigura linistea imperiului, intr-o decizie umilitoare si fara precedent in istoria Romei de pana atunci.

Declinul economic al Cetatii Eterne a carui salvare parea sa vina numai prin capturarea aurului dac, avea sa mai astepte inca 13 ani, pana la ascensiunea lui Traian pe tronul imperial.

Dacia - obsesia Romei

Devenise deja evident faptul ca un conflict major intre cele doua puteri era inevitabil si ca acesta nu se putea sfarsi decat cu distrugerea uneia dintre ele. Constient de acest lucru, Decebal va mobiliza o armata de nu mai putin de 140.000 de razboinici daci, careia i se alaturasera inca 20.000 de aliati din triburile germanice si sarmate. Acesta va recruta chiar si dezertori latini, intr-un gest sfidator la adresa Romei, si va porni o campanie in forta impotriva stabilimentelor romane de la sudul Dunarii.

Confruntarea dintre Roma si Dacia va incepe in anul 101, intr-o mobilizare nemaintalnita a fortelor imperiale, al caror numar record atingea 150.000 de legionari. Era cert ca razboiul care tocmai incepuse nu era nici pe departe asemanator celor care avusesera loc pana atunci. Conflictul care dura de aproape un secol, aurul dacilor si cutezanta acestora de a se opune celui mai mare imperiu al vremii, aveau sa duca la o infruntare de proportii epice al carei final nu putea fi decat unul devastator.

Ambele armate se vor vedea antrenate intr-un razboi cu totul nou, in care strategiile de lupta si armele folosite reprezentau culmi ale tehnologiei la acea vreme. Departe de a fi niste barbari, asa cum erau considerati la Roma, dacii aveau sa ingrozeasca legiunile romane prin indarjirea si ferocitatea de care au dat dovada.

Carnagiul de la Adamclisi

Prima ciocnire dintre dacii condusi de Decebal si trupele imperiale aflate sub comanda lui Traian avea sa se dea in locul ales de regele dac, Tapae, acelasi loc in care avusesera loc si razboaiele impotriva lui Domitian. Desi iesiti castigatori, romanii aveau sa resimta din greu furia dacilor si efectele devastatoare lasate de armele acestora, celebrele falxuri (arme asemanatoare unor coase care, in mainile unui razboinic incercat, puteau produce rani groaznice). De altfel, in cel de al doilea razboi dacic, armurierii latini aveau sa schimbe total armurile legionarilor, tocmai pentru a putea face fata teribilelor sabii inamice.

Raspunsul lui Decebal va fi unul neasteptat, atacand trupele romane stationate la sud de Dunare, cu scopul de a opri inaintare lui Traian catre Sarmizegetusa si de a-l sili pe acesta sa isi imparta trupele pe doua fronturi. Ceea ce avea sa urmeze va fi probabil punctul hotarator al luptei dintre cele doua mari puteri ale lumii antice.

Renumit pentru capacitatea sa de a intinde capcane dusmanilor, regele dac va incerca atragerea armatei imperiale, in iarna anilor 101-102, la Adamclisi, in Dobrogea, acolo unde ar fi trebuit sa inconjoare si sa distruga definitiv legiunile lui Traian. Planul sau prevedea ca toata cavaleria daca, sprijinita de temutii catafractari sarmati, sa traverseze Dunarea pe gheata in spatele armatei romane, inchizand practic, cercul format de trupele deja campate la Adamclisi. Deznodamantul avea sa fie unul neasteptat, gheata cedand sub greutatea cailor, moment in care peste 6000 de cavaleri daci aveau sa isi gaseasca sfarsitul in apele inghetate ale Dunarii.

Lipsiti de aportul cavaleriei, dacii se vor antrena intr-o lupta fara sorti de izbanda, care se va transforma intr-un adevarat carnagiu. Pierderile vor fi imense de ambele parti, zeci de mii de soldati gasindu-si sfarsitul intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale intregii campanii daco-romane.

De altfel, Traian va construi la Adamclisi, in anul 109, un monument in cinstea celor cazuti atunci, monument pastrat pana in zilele noastre.

Falxurile dace si catafractarii sarmati

Despre falxurile dace se spune ca ar fi fost unele dintre cele mai distrugatoare inventii ale antichitatii. Soldatii romani invatasera repede sa le respecte si sa se tine deoparte din fata lor. Practic, arma dotata cu un maner lung de lemn sau de os, care trebuia tinut cu ambele maini si care prezenta un tais curbat ce ajungea si la 60 de centimetri lungime, era capabila sa despice chiar si cele mai rezistente scuturi legionare. Lama de fier era prevazuta uneori si cu striatii sau canale care sa permita curgerea sangelui. In mainile unui razboinic priceput, o astfel de arma putea decapita sau amputa membrele inamicilor dintr-o singura lovitura. De altfel, se pare ca dacii le utilizau, de obicei, in prima linie, acolo unde creau brese in randurile inamice si unde puteau contracara chiar si sarjele cavaleriei.

Aprecierea romanilor pentru asemenea arme a fost evidenta, mai ales ca la Roma, falxurile erau vandute ca trofee contra greutatii lor in aur; un singur exemplar putand cantari chiar si 10 kilograme.

Un alt atu al dacilor in lupta contra romanilor l-au constituit temutii catafractari. Veritabile tancuri ale lumii antice, cavalerii sarmati, originari din stepele de la nordul Marii Negre intrau in lupta echipati cu zale de fier care acopereau atat calul cat si calaretul, moda care va fi reluata, sute de ani mai tarziu, de luptatorii Evului Mediu. Nimic nu putea opri atacul acestor calareti innascuti, desi greutatea armurii se dovedea de multe ori un inconvenient in lupta de aproape.


Victoria romana si destinul tezaurului dacic

Silit sa ceara pace dupa infrangerea de la Adamclisi, Decebal va folosi timpul ramas pentru a se pregati de cel de al doilea razboi contra Romei. Fapt deloc intamplator daca ne gandim ca Traian facea acelasi lucru, pacea semnata intre cei doi nefiind decat un armistitiu de scurta durata.

Campania romana din anii 105-106, avea sa aduca sfarsitul statului dac, odata cu distrugerea complexului de fortificatii din Muntii Orastiei, inclusiv a capitalei Sarmizegetusa si sinuciderea regelui dac. Istoricii romani ai vremii nu vor trece cu vederea salbaticia romanilor, cei care vor distruge din temelii orice asezare daca si care vor masacra populatia pana acolo incat ar fi supravietuit numai 40 de oameni. Cu toate acestea, istoricii subliniaza ca, mai degraba, insemnarile privind putinii supravietuitori se refera, de fapt, la nobilimea daca, nicidecum la intreaga populatie de la nordul Dunarii.

Se spune ca romanii ar fi descoperit tezaurul dacilor, insumand 165 de tone de aur si o cantitate dubla de argint, ascuns sub albia unui rau, acolo unde Decebal incercase intr-un gest disperat, sa il ascunda din fata invadatorilor. Captura avea sa fie folosita de Traian pentru reconstructia Romei, pe care o va aduce la cel mai inalt grad de dezvoltare din intreaga ei istorie. Succesul avea sa fie sarbatorit cu un fast nemaintalnit de pe vremea lui Cezar: nu mai putin de 123 de zile de jocuri si recompense banesti substantiale pentru fiecare cetatean roman. De altfel, atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat denumirea de „dac” devenise, in timpul sangeroaselor spectacole din arena, sinonima cu cea de „gladiator”.

Noua provincie romana, asa numita Dacia Felix, nu va cunoaste insa pacea nici dupa asimilirea in marele Imperiu Roman. Numeroasele rascoale ale localnicilor, precum si aparitia primelor valuri de popoare migratoare, vor determina Roma sa renunte oficial la cea mai bogata provincie a sa in anul 271, desi separarea se pare ca avusese loc, neoficial, mult mai inainte.

Povestile despre aurul lui Decebal au continuat sa existe insa pana in zilele noastre, si nu odata au aparut relatari despre descoperirea unor comori dacice. Ca o ironie trista a sortii, lupta pentru tezaurul regelui dac inca mai continua, o lupta surda intre autoritati si cautatorii de comori.

Sursa:http://www.descopera.ro/cultura/2422581-dacia-obsesia-romei

Crezi ca aurul a fost adevaratul motiv al razboaielor dintre daci si romani? Spune-ti aici parerea despre aceasta ipoteza!

Decebal

Sa uitam momentan de comori dacice, de aur si bogatii si sa dicutam despre un mare strateg, conducator si razboinic.

Decebal, rege dac (87-106), conducator in doua razboaie de aparare impotriva expansiunii romane, inzestrat cu mari insusiri militare si politice, a repurtat cateva victorii asupra romanilor. Abil diplomat, a incheiat cu Domitian, dupa victoria romanilor de la Tapae, o pace favorabila dacilor (89), dar n-a incetat sa se pregateasca in vederea unui nou razboi cu romanii, pe care-l prevedea. A intarit armata, a fortificat cetatile si a incercat sa coalizeze impotriva romanilor toate popoarele vecine, la fel de amenintate. Al doilea razboi cu romanii a inceput in 101. Desi s-a aparat eroic, poporul dac a fost supus (in cele doua campanii de la 101-102 si 105-106), iar Decebal s-a sinucis pentru a evita umilinta captivitatii.

PERSONALITATEA REGELUI
Dio Cassius descriindu-l pe Decebal spune: "Era priceput în ale războiului si iscusit la fapta; stiind cand sa navaleasca si cand sa se retraga la timp, mester in a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut". Acest portret entuziast se putea referi numai la o personalitate exceptionala.
NUMELE
Ultimul rege dac are parte de cele mai multe izvoare atat scrise cat si arheologice. Se accepta unanim numele DECEBAL desi in cele mai multe izvoare latine apare sub forma DECEBALI iar pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul in limba daca:"DECEBALUS PER SCORILO" ceea ce inseamna "Decebal fiul lui Scorilo". Asadar este posibil ca adevaratul nume al regelui dac sa fie DECEBALUS.

DOMNIA
Regele Decebal s-a nascut intre anii 55-60 d.Hr., ca fiu al regelui dac Scorilo. Talentul sau militar il ridica in scurt timp in fruntea armatei iar cand unchiul sau Duras-Diurpaneus ajunge prea batran ii ia locul bine meritat in fruntea poporului geto-dac in anul 87 d.Hr, cu ocazia ofensivei imparatului roman Domitian. Zbuciumata domnie a regelui dac dureaza pana in anul 106 cand desi este invins nu este ingenuncheat, el curmandu-si viata pentru nu a ajunge viu in mainile dusmanilor sai.

CAPITALA
Capitala statului dac aflat sub conducerea regelui Decebal era cu certitudine Sarmizegetusa Regia. Acum o capitala in adevaratul sens al cuvantului, mostenirea lasata de Burebista este un oras mult mai complex, inconjurat acum si de o asezare civila complexa.

POLITICA INTERNA
Putine izvoare s-au pastrat din multele si bine documentatele scrieri care au existat lucru stiut cu certitudine semnate de scriitori care au vizitat Dacia. Dar cele care au ajuns pana la noi, sunt suficiente pentru a realiza tabloul politicii interne dusa de regele Decebal.

Pe plan militar isi dezvolta armata, acum adaptata insa la iminentul pericol roman. Pentru aceasta, numeste responsabili cu oastea, o doteaza cu arme noi de tip roman, aducand mesteri latini, primind dezertori din armata romana, studiaza modelul armatei adverse;
Pe plan social este de mentionat stratificarea mai pregnanta si mai complexa a păturilor sociale, cu aparatele administrativ, judiciar, religios aferente;
Pe plan administrativ construieste un aparat de stat care contine prefecti pentru fiecare ramura economica, la fel si in industrie, detine o cancelarie competenta, aparatul judiciar este mai bine gandit decat cele anterioare aparatul religios se mentine in forma cunoscuta de conducere duală (rege si preot), in plus invatamantul prezinta o dezvoltare mai accentuata in aceasta perioada;
Pe plan economic canalizeaza negotul, spre deosebire de perioada Burebista, pe directia Dacia-Imperiul Roman (arheologia confirma cantitatea foarte mare de produse importate iar izvoarele scrise cea exportata), agricultura se mentine la cote superioare cu aceleasi maxime la cereale, ovine si produse apicole. Industria metalifera, fie ca e vorba de metale ferose pentru arme (pentru dotarea puternicei armate), fie ca e vorba de metale pretioase (care ajung sa ia forma numeroaselor podoabe descoperite sau care ajung in visteria regala destul de mare pentru a scoate din impasul financiar Imperiul Roman), prezinta o dezvoltare fara precedent;
Pe plan religios construieste noi si magnifice sanctuare in incinta sacra a capitalei ceea ce demonstreaza rolul important pe care il avea religia in societatea dacică, si importanta pe care i-o acordau atat regele cat si viceregele-preot, Vezina.

POLITICA EXTERNA
Caracteristica principala a politicii externe dusa de regele Decebal este imbinarea cu ingeniozitate a actiunilor militare si a celor diplomatice atât cu adversarii cat si cu aliatii.In anul 87 d.Hr. in urma unei solii batjocoritoare, imparatul Domitian il trimite pe generalul Fuscus sa atace Dacia, acesta fiind insa distrus la Turnu Rosu. Ofensiva este reluata de romani in anul 88 d.Hr. sub conducerea lui Tettius Iulianus. Apriga batalie de la Tapae ii scoate oficial pe romani invingatori (aici se desfasoara episodul in care Vezina scapa de pe front prefacandu-se mort). Domitian nu fructifica avantajul si pleaca sa ii pedepseasca pe cvazi dar actiunea se termina rău pentru romani care vor fi nevoiti sa cadă la pace cu dacii. Această pace din anul 89 pare a avea termeni buni pentru romani, Domitian premiaza soldatii romani, este aclamat ca invingator si totusi ani de zile aceasta pace este privita la Roma ca una rusinoasa pentru romani din pricina ca Imperiul va cumpara cu bani grei linistea de la sudul Dunarii. Extinderea maxima a Imperiului Roman este asigurata de noul Imparat Traian. Dupa trei ani de pregatiri la 25 martie 101 Traian pleaca din Roma pentru a intra in Dacia in fruntea a 13-14 legiuni in total 150.000 de soldati. In timpul inaintarii, Dio Cassius mentioneaza episodul in care burii germanici cu aliatii lor ii trimit lui Traian (desi nu este mentionat se considera ca din partea lui Decebal) o ciuperca uriasa pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfatuiti pentru binele lor sa se intoarca inapoi. La Tapae se da o noua batalie, una sangeroasa pentru ambele tabere. Este inregistra faptul ca insusi Imparatul Decebal isi sfasie roba ca sa ofere medicilor bandaje. Invingator, Traian e aclamat ca imperator si se stabileste peste iarna in depresiunea Hategului. Pentru a scoate din functiune nucleul de aici Decebal ataca garnizoanele de la sudul Dunarii ceea ce il face pe Traian sa duca jumatate de armata sa in dincolo de fluviu, insa gheata este subtire si multi daci si sarmati se ineaca, planul fiind compromis. In primavara anului 102 tarabostesi de frunte merg in solie la Traian pentru a stabili o intalnire intre cei doi conducatori. Imparatul roman insa ii trimite doar pe Sura si Claudius Livianus dar care nu vor reusi sa vorbeasca cu Decebal (probabil din cauza unor probleme interne). Primavara aduce inceperea unei noi campanii romane in care Maximus o ia prizoniera pe sora lui Decebal odata cu luarea cetatii Costesti (in care sunt gasite stindardele armatei lui Domitian) ceea ce il va face pe Decebal sa mearga personal la Traian care desi aflat la poalele capitalei dacice accepta pacea in schimbul careia il obliga pe regele dac sa predea toti soldatii si mesterii daci si sa darame zidurile cetatilor. Traian il angajeaza pe Apollodor din Damasc sa construiasca vestitul pod de la Drobeta, aduna armata, Decebal recurge la actiuni similare incalcand termenii in care s-a incheiat pacea. La 4 iunie 105, Traian pleaca din nou de la Roma in fruntea legiunii I Minerva. Decebal parasit de unele capetenii geto-dace aproape ca reuseste sa il asasineze pe Traian, il ia ostatic pe Longinus care insa se sinucide, toate aceste actiuni au ca scop silirea lui Traian sa se retraga. Aceste lucruri nu il impiedica pe imparatul roman sa treaca la ofensiva. Romanii intra in Dacia pe trei cai: Tapae, pasul Vulcan si pasul Oituz. Dupa multe lupte in munti, armata romana reuseste sa treaca de trupele dacilor, reusesc sa penetreze complexul de cetati si ajung la poalele capitalei dacice Sarmizegetusa. Desi dacii rezista eroic in incinta cetatii in urma unei tradari orasul nu poate rezista fara apa care venea prin conductele taiate de romani. Decebal cu cateva capetenii se retrag spre nord-est pentru o regrupare dar in urma unei noi trădări el este gasit si se sinucide. Ca un detaliu, soldatii romani au ucis un tarabostes dac, caruia i-au luat capul si mana dreapta, ducandu-le in castru. Doar aici au aflat ca l-au prins pe un mare general. Capul sau a fost dus la Roma si aruncat pe scarile Forumului.

GRANITELE
Regatul lui Decebal desi nu are intinderea celui faurit de Burebista, inglobeaza marea majoritate a triburilor dacice, neamurile vecine fiind doar aliate. Astfel avand in vedere echivalenta dintre raspandirea dacilor si a regatului dac de la 100 d.Hr, putem stabili urmatoarele granite:
- la sud si la vest Dunarea;
- la est Prutul si Dunarea (Dobrogea fiind sub influenta romana);
- la nord Tisa si Prutul;
asadar in linii mari actualele granite ale Romaniei.

SFARSITUL
Fara scapare Decebal cu tarabostesii care il insoteau in momentul cand sunt inconjurati de armata romana isi curma viata. Dar viata dacilor continua. O suprafata de circa 25% din Dacia (pana la Rosia Montana la nord si pana la Olt la est) devine colonie romana, din care Imperiul va lua aurul necesar pentru a se redresa financiar intr-o prima faza din tezaurul a carui localizare este dezvaluita de sclavul dac Bicilis, apoi din minele de la Rosia Montana. Astfel desi capitala coloniei este Sarmizegetusa Ulpia Traiana, cel mai important oras din teritoriu este Apullum, oras prin care trece aproape intreaga cantitate de aur ce ia drumul vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni alcatuite exclusiv din daci care vor facilita victoria in multe colturi ale Europei. Cucerirea Daciei nu reprezinta sfarsitul acestui popor ci intrarea lui pe un alt făgaş.

Lupul, razboinicul si dacul - un singur spirit

Lup, lupii, noţiune care face parte din dicţionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacă şi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunării, adică al dacilor sau geţilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadă de balaur.
Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. Dupã N. Iorga, şarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti". Cu alte cuvinte stindardul dacic avea o semnificaţie spirituală şi aşa cum o presupunem pentru balaur, trebuie s-o presupunem şi pentru lup.

După Strabon, dacii se numiră daoi. O tradiţie conservată de Hesychiusne informează că daos era numele frigian al „lupului”. P.Kreitschmer explicase acest cuvânt prin rădăcina dhau- a apăsa, a strânge, a sugruma.

În Moesia Inferior putem găsi oraşul Daous-dava, ce înseamnă literalmente „oraşul lupilor”.

Deci dacii se numeau ei înşişi mai de mult lupi sau „cei care sunt asemenea lupilor”.

Au existat multe triburi care aveau numele de lup, atestate în regiuni destul de îndepărtate ca Spania, Irlanda, Anglia, acest fenomen întâlnindu-se şi la alte popoare care nu erau de neam indo-european.

Faptul că un popor îşi trage denumirea de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. Mai precis acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unui concepţii religioase arhaice. În cazul de faţă putem lua în considerare mai multe ipoteze.

Se poate mai întâi presupune că poporul îşi trage denumirea de la un zeu sau de la un strămoş mitic care s-au manifestat sub forma unui lup. Asia centrală cunoaşte în mai multe variante mitul însoţirii dintre un lup supranatural şi o prinţesă, însoţitoare care ar fi dat naştere unui popor. Însă la daci nu avem nici un fel de atestare în acest sens.

O a doua ipoteză ni se oferă: dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu legea, dând târcoale ca lupii sau haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă. Acest fenomen este atestat în Antichitate şi Evul Mediu. Este important să facem distincţie între adolescenţii care erau pe durata perioadei iniţiatice, imigranţii şi fugarii. Dar tot aceşti tineri se comportau ca „lupii”, erau numiţi „lupi” sau se bucurau de protecţia unui zeu lup.

În timpul probei iniţiatice acel tânăr trebuia să trăiască un an întreg ca un lup. La numeroasele popoare indo-europene emigranţii şi fugarii erau numiţi „lupi”, iar în legile hitite se spunea despre un proscris că „devenise lup”.

În sfârşit, o a treia ipoteză, susceptibilă de a explica numele dacilor, scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă, fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcan-carpatică, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului. Iniţierea rituală după modelul lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare, confreriile secrete de războinici. Aceste rituri şi credinţe solidare cu o ideologie războinică au făcut posibilă asimilarea fugarilor, a exilaţilor. Pentru a supravieţui, aceşti proscrişi se comportau ca nişte bande de tineri războinici, cu alte cuvinte ca nişte veritabili „lupi”.

Iniţieri militare: transformarea rituală în fiară

Prin studiile lor, Lily Weiser, Otto Hofler, Wikander, Geo Widengren, H. Jeanmaire şi George Dumezil, au ajutat la cunoaşterea confreriilor militare şi a ritualurilor iniţiatice.

G. Dumezil a demonstrat supravieţuirea anumitor iniţieri militare la celţi şi la romani, iar H. Jeanmaire a găsit urmele ritualurilor iniţiatice la lacedomonieni. Se pare deci că indo-europenii împărtăşeau un sistem comun de credinţe şi ritualurile proprii tinerilor războinici.

Astfel pentru a deveni un războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei în special cel al lupului după care se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în „lup”.

La vechii germani, războinicii-fiară erau cunoscuţi sub numele de bersekir, războinicii în blană de urs sau ulfhednar „oameni în piele de lup”.

Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului el nu mai era om, devenea carnasierul însuşi cu toate caracteristicile acestuia, pierzând legătura cu omenirea. Astfel ei jefuiau, terorizau şi chiar devorau oameni. Cel mai bun exemplu în devorare îl avem de la societăţile africane „leoparzii”. Existenţa confreriilor de tineri războinici sau a magicienilor îmbrăcaţi sau nu în piei de lup, dar comportându-se ca nişte carnasiere, explică răspândirea credinţelor în lycantropie.

Măciuca şi stindardul

Măciuca şi stindardul a fost un semn specific al confreriilor militare. Măciuca reprezenta arma cu care era ucis boul într-o ceremonie. Astfel a devenit simbolul „războinicilor fiare” iranieni, arma războinicului arhaic. Măciuca este prezentă şi la ţăranul român de-a lungul întregului Ev Mediu până în timpurile moderne, fiind prezentă şi astăzi în „jocurile tinerilor”, căluşarii.

O altă analogie între iranieni şi daci este stindardul. Pe stindardul persan era emblema unui lup. Stindardul din nord vestul Iranului şi din Armenia înfăţişează un dragon, iar o pictură din Turkestan înfăţişează un stindard reprezentând un lup sau un dragon cu cap de lup. Or, se ştie că stindardul dacilor era un dragon cu cap de lup. Dragonul figura şi pe stindardele germane. În mitologia şi ritualurile germanilor un loc aparte îl ocupă lupul, de unde putem concluziona că există o strânsă legătură între iranieni, traci şi germani.

Însă prezenţa lupului este semnalată şi pe alte stindarde cum sunt la turco-tătari sau la Tu-kiu.

Dacii-confrerie războinică

Revenind la daci, pare destul de probabil că numele lor etnic derivă de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Putem reprezenta lucrurile în două feluri: fie datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul ritual -„lupii”- a devenit numele întregului trib; fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi. În acest ultim caz putem spune că aceşti cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă. În primul caz porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor înconjurătoare pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi, iar în al doilea caz simbioza dintre imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi, proces mai mult sau mai puţin îndelungat, s-a terminat fatal prin asimilarea celor dintâi.

Dacii erau siguri de raportul între lup şi război, dovadă simbolismul stindardului lor. Numele de daci utilizat de latini se impune în timpul lui Burebista şi Decebal, când unitatea şi organizarea politică a ţării erau la apogeu, armata dacă putând mobiliza 200000 de oameni în caz de război. În momentul expansiunii maxime a regatului a triumfat epitetul războinic. Era triumful „tinerilor lupi”. Iulius Caesar înţelesese acest pericol şi se pregătea să atace „lupii” de la Dunăre, când a fost asasinat.

Scenarii mitico-rituale ale lupului

Urme ale lupului au fost găsite încă din perioada neolitică: statuete de câini-lupi cât şi figurine destul de rudimentare reprezentând dansatori cu mască de lup. Ultimele obiecte ar putea indica rituri iniţiatice războinice sau ceremonii sezoniere în care tinerii îşi puneau măşti de lup. Şi astăzi se port măşti de lup, urs sau capră în perioada dintre Crăciun şi Bobotează însă acestea nu fac parte din orizontul religios abordat.

Sursa primară a tuturor acestor creaţii se află în universul religios al vânătorului primitiv, un univers dominat de solidaritatea mitică vânător şi vânat. Un aspect important este ritualul iniţiatic şi mitul cărora le serveşte drept justificare un Animal primordial care ucidea oamenii pentru a-i transforma în carnasieri. Animalul a fost doborât în final, iar acest eveniment este actualizat în ceremoniile de iniţiere. Asemenea rituale sunt atestate la culturile africane de vânători, însă se întâlneşte şi în alte părţi.

Exemple ale riturilor iniţiatice este la populaţia Kwakiutl, care ajungeau până la devorare oamenilor, şi la tânărul berskir germanul stăpânit de Wut (turbare).

Războinicul este vânătorul prin excelenţă având ca model comportamentul carnasierului. Acesta este războinic-fiară din naştere ori devine prin transformare rituală carnasier.

Astfel felul carnasierelor se împărtăşeşte: 1. prin descendenţă dintr-un Animal mitic; 2. prin îmbrăcarea rituală a unei piei de fiară ce duce la transformarea în acel animal; 3. prin experienţa iniţierii militare.

Carnasieri, vânători şi războinici

Elementul de unitate al credinţelor despre lycantropie şi vârcolaci este constituit de experienţa magico-religioasă a solidarităţii mistice cu lupul oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a o obţine. Însă toate au un mit de origine, un eveniment primordial. Astfel reuşeşte să se transforme în lup cel care iese din el însuşi şi din timpul prezent devenind contemporanul evenimentului mitic.

Marea vânătoare, ca şi iniţierea sau războiul sunt activităţi urmărind modele mistice: in illo tempore; un carnasier supranatural le-a efectuat pentru prima dată. În consecinţă a devenit un vânător renumit, războinic redutabil, un cuceritor în măsura în care reactualizează mitul, evenimentul primordial.

Din aceste momente istorice diferite şi expresii culturale independente iese la iveală o analogie structurală între urmărirea colectivă a vânatului, război, invadarea unui teritoriu de către un grup al imigranţilor şi comportamentul fugarilor şi al celor „din afara legii”. Toţi cei care efectuează aceste operaţii se comportă ca nişte lupi, fiind pe cale să se întemeieze o lume, şi sperând să înceapă o existenţă paradigmatică, se vor elibera de slăbiciunea, neputinţa sau nenorocul condiţiei umane.

În sud-estul Europei, numele dacilor trebuie să fie printre nişte relicve mutilate, fragmente mitologice şi anumite urme de ritualuri iniţiatice descoperite. Astfel în Iugoslavia, Sfântul Sava şi Teodor, şi în România, Sfântul Petru sunt consideraţi patronii lupilor.

În încheiere vom spune despre ceea ce s-ar numi dimensiunea mitică a dacilor. Singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv, care le-a impus limba şi care le-a colonizat ţara a fost poporul roman. Mitul poporului roman s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii zeului-lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi asimilări a fost naşterea poporul român.

În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub numele Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară în orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi descendenţilor lor în urma invaziei lui Ginghis-Han, în urma cărora se întemeiază principatele române. Or, mitul genealogic al ginhis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborât din cer şi s-a unit cu o căprioară.

Bibliografie: Mircea Eliade – „De la Zalmoxe la Ghinghis-Han”, cap.1-„Dacii si lupii”

Sursa partiala :http://www.scribd.com/doc/54122215/New-Document-Microsoft-Word-2

Dictionar de termeni dacici

Dicţionar de termeni dacici

Razboinici ai antichitatii pe Teritoriul Romaniei, lucrare grafica realizata de catre Radu Oltean, http://art-historia.blogspot.com/

Dicţionar de termeni dacici, nume personalităţi, cuvinte dacice...

Agrianii

Populaţia tracică a agrianilor a locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei de astăzi, cuprinse între munţii Rodopi şi Fluviul Struma, numit în antichitate Strymon. Acest trib este amintit încă în sec.V î.e.n. de către istoricul grec Tucidide. În secolele următoare, agrianii continuă să fie menţionaţi de către istoricii antici, ex.: Polybiu, Ptolomeu. Din toate aceste relatări rezultă că agrianii s-au remarcat prin vitejia lor în războaie şi că au fost recunoscuţi ca buni arcaşi.

Albocensii


Ptolomeu menţionează pe albocensi printre care locuiau în părţile de sud-est ale Daciei. Originea lor dacică nu este pusă la îndoială. Se crede că numele lor provine de la localitatea Alboca, localizată în sudul Banatului de azi.

Ansamensii


Trib localizat, după unele inscripţii din vremea stăpânirii romane în Dacia, pe Someş (numit Samus în antichitate), în nord-vestul Transilvaniei. În plină epocă romană, există atestat epigrafic un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apsinthici


Populaţie tracică menţionată în vechime în bazinul inferior al Fluviului Ebru, pe malul lui drept, deci într-o regiune situată în partea de sud sud-est a Bulgariei (mai târziu acest ţinut este cunoscut sub numele de Corpilica). Centrul acestei formaţiuni tribale a fost localitatea Apsinthis, de la care şi-a luat numele populaţia din jur. Între izvoarele antice care pomenesc pe apsinthici e geograful Strabon, dar inele informaţii au apărut încă din sec.V î.e.n. la Herodot părintele istoriei. Printre altele, acelaşi izvor menţionează faptele că aceşti traci aduceau jertfe omeneşti zeului lor Pleistoros.

Armata - arme

Majoritatea autorilor antici subliniază virtuţile războinice ale daco-geţilor, cu ajutorul cărora s-a creat şi menţinut prestigiul statului dac, fondat în mare măsură pe o bună organizare militară atât ofensivă cât şi, mai ales, defensivă. Ca procedeu tactic de bază, ordinea de bătaie în unghi ascuţit, pentru a străpunge mai uşor liniile duşmane, are similitudini în tacticile scitice cu care războinicii daci au venit deseori în contact, iar sub Decebal exista o armată permanentă care se instruia temeinic şi continuu recrutată pe sistemul teritorial-unional şi pe obşti.

Armata dacă era în majoritate compusă din pedestrime având ca arme principale arcul cu săgeţi otrăvite cu venin de viperă, lănci, suliţe, măciuci, topoare şi la brâuri pumnale scurte şi încovoiate: falx supina iar ca arme defensive nu lipsea scutul.
Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arme participau direct la lupte de regulă în cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau.

Stindardul de luptă caracteristic era reprezentat de un cap de lup de bronz sau de argint înfipt într-o lance, cu gura deschisă şi limba scoasă şi un trup de şarpe care fâlfâia în bătaia vântului, se umfla şi dădea senzaţia de mişcare. În plus aerul trecea printr-un dispozitiv care producea un şuierat puternic care producea un efect psihologic invers: îmbărbăta proprii oşteni şi îngrozea pe cei ai duşmanului, în plus introducea o stare de nervozitate cailor inamici.
Semnalele de luptă se dădeau cu buciumele şi uneori cu ajutorul cornului.


Sabia - îndoită la vârf, ceea ce îi mărea puterea de impact şi penetrare, uneori în formă de seceră: falx sau sica.

Nobilii mai foloseau şi sabia lungă şi dreaptă de factură celtică iar un alt tip de sabie folosită era cea scurtă şi dreaptă cu două tăişuri împrumutată probabil de la romani.

Lancea - era lungă cu mâner de lemn şi vârf de bronz sau fier.

Suliţa - era de fapt o lance mai scurtă şi mai ascuţită care se arunca cu mâna sau cu balista.

Arcul - cu o bătaie în jurul a o sută şi ceva de metri era o armă de bază în lupta ofensivă iar cavaleria o folosea ca o armă defensivă, săgeţile otrăvite se purtau într-o tolbă la spate, tolbă ornamentată frumos.

Praştia - cu ajutorul căreia se aruncau pietre sau plumbi ascuţiţi la ambele capete.

Scutul - de formă ovală era de asemenea frumos împodobit cu figuri geometrice sau florale.

Coiful - era folosit doar de pilleaţi, comaţii luptând adesea doar cu capul gol rar căptuşind căciulile cu pâslă.

Lorica - cămaşă de zale compusă din verigi de fier era purtată de călăreţi iar ca un obicei împrumutat de la sarmaţi uneori se purtau zale complecte pe tot corpul care acopereau chiar şi calul. Aceşti călăreţi se numeau catafractari.

De către marea masă de luptători intens folosite erau: toporul de bronz mai des din fier, măciuca şi ciomagul.

Pe lângă infanteria care era unitatea de bază pentru acţiunile duse în teren accidentat dacii aveau şi unităţi de cavalerie.

Artacii

Ramură munteană a moesilor, care locuiau între Traiana şi Philippopolis (actualele oraşe Stara Zagora şi, respectiv, Plovdiv). Foarte războinici, aşa cum relevă istoricul grec Dio Cassius (c.155-c.236 e.n.), artacii s-au ridicat împotriva cuceritorilor romani, dar în anul 28 î.e.n., au fost învinşi de proconsulul Marcus Licinius Crassus. Pe o inscripţie găsită la Plovdiv şi semnificativă pentru împământenirea unor zeităţi greceşti la mitologia locală, Hera are atributul de artakene, adică "a artacilor".

Astii

Trib tracic localizat în apropierea coloniei greceşti Apollonia Pontică (azi Sozopol, Bulgaria), "puţin mai retras în sus de la mare", aşa cum ne informează Strabon.

În câteva locuri din apropierea litoralului, inclusiv pe teritoriul ocupat de asti s-au descoperit în mai multe rânduri "tezaure" conţinând vârfuri de săgeţi din bronz, turnate anume ca piese de schimb premonetar. S-a emis ipoteza că astii ar fi fost producătorii şi purtătorii acestor mijloace de schimb. Pe baza unor date mai recente, majoritatea cercetătorilor înclină însă să accepte o altă explicaţie şi anume că turnarea acestor vârfuri de săgeţi s-a făcut în principal, în atelierele coloniilor greceşti milesiene: Olbia, Histria şi Apollonia.
Tot de la Strabon ştim că astii au fost piraţi temuţi şi că jefuiau pe cei care debarcau pe coasta pustie şi stâncoasă a promontoriului Thynias. Potrivit unei alte ipoteze, astii ar fi creat un mare regat, ce ar fi luat locul celui al odrisilor jucând un important rol istoric în epoca elenistică. Dar faptele în sprijinul acestei supoziţii ne apar insuficiente. Cert este că astii au dominat litoralul amintit, dominaţie uşurată mult de dispariţia regatului celţilor din Tylis (pe la 218 î.e.n.) şi de decăderea Apolloniei. În anul 108 î.e.n. consulul Cneius Manilus Vulso a intrat în conflict cu astii. Sub Imperiul roman, ţinuturile astilor au devenit un domeniu al provinciei Tracia, cuprinzând şi zona păduroasă de la vest de munţii Istranca.

Din relatarea lui Procopius, apărută în 551 e.n., reţinem o ultimă informaţie privind regiunea care ne interesează, în 550 e.n., "sclavinii (slavii) jefuiră în voie şi ţara numită Astica, rămasă până atunci nepustiită, şi de aceea avură prilejul să găsească acolo pradă bogată. Răvăşiră astfel un ţinut întins şi ajunseră până la Zidurile cele Mari, cale de ceva mai mult de o zi depărtare de Bizanţ. Nu mult după aceea oastea romană se luă pe urmele năvălitorilor şi se întâlni cu o parte din ei; se încăierară pe neaşteptate şi (romanii) îi puseră pe fugă".

Ausdecensii (usdecensii)

Puternic trib tracic, care a locuit la nord de munţii Haemus (Balcani), între râurile Utus (Vit) şi Asamus (Osem) afluenţi ai Dunării. Prin secolele I-II e.n. romanii i-au colonizat şi împroprietărit pe ausdecensi la sud de Adamclisi şi în alte părţi ale Dobrogei, în mijlocul populaţiei geto-dacice, ostilă stăpânirii romane. Se înţelegecă asemenea împroprietăriri au dat naştere unor ascuţite lupte pentru pământ între geto-dacii autohtoni şi tracii balcanici, deveniţi instrumente ale dominaţiei romane la Dunăre.

În urmă cu 75 de ani, istoricul Gr.G. Tocilescu a descoperit în satul Cetatea din judeţul Constanţa un stâlp de piatră gravat cu o inscripţie în limba latină şi în care este vorba despre astfel de împroprietăriri. În traducere, texul acestei inscripţii care, la vremea respectivă, a fost publicat cu mult lacune de lectură şi pe care am izbutit să-l definitivez, sună astfel: "S-au aşezat stâlpii de hotar al teritoriului comunităţii ausdecensilor, înspre daci. Caius Vexarus a delimitat hotarele, în conformitate cu actele de proprietate ale comunităţii. Dacii sunt obligaţi să iasă dincolo (de aceste semne). Stâlpii de hotărnicie ai teritoriului comunităţii să fie respectaţi. Messalla Pieror (?) a înfipt (în pământ) stâlpii de hotar ai teritoriului. Ordinul fiind dat de către Helvius Pertinax, guvernatorul de rang consular (al provinciei Moesia Inferior), s-a executat de Anternius Antonius, comandantul cohortei I de cilicieni".

Este deci vorba despre un litigiu de propietate între geto-dacii şi tribul tracic al ausdecensilor.
Inscripţia datează din anii 177-179 e.n., perioadă în care, după aflăm din alte documente, Pertinax cumula funcţiile de guvernator al provinciilor Moesia Inferior, Moesia Superior şi al celor trei Dacii. Din textul menţionat rezultă că tracul C. Vexarus, un fel de inginer hotarnic, ajutat de un alt trac. Messalla Pieror (?), a redelimitat teritoriul, aşezând din loc în loc, stâlpi de hotărnicie. Pentru ca în timpul acestei acţiuni să nu se producă încăierări între părţile în litigiu, prudentul guvernator Pertinax a ordonat tribunului Anternius Antonius, care comanda cohorta I de cilieni, cu garnizoana la Tomis (Constanta), să fie prezent la faţa locului cu soldaţii săi. Inscripţia este categorică faţă de daci, cărora li se ordonă să "iasă" din teritoriul acordat ausdecensilor şi, pe viitor, să le "respecte" pământul.

În Dobrogea s-au găsit şi alţi stâlpi de hotărnicie, care reflectă o aprigă luptă pentru pământ între băstinaşii geto-daci şi coloniştii de tot felul, veniţi o dată cu acvilele Romei. Doar poetul Ovidiu, în exilul său tomitan, a manifestat simpatie faţă de acesti autohtoni dârji, exploataţi în vremea stăpânirii romane pentru că se opuseseră legiunilor imperiale, atunci când acestea pătrunseseră între Dunăre şi mare. Aşa se explică de ce, în momentele de criză ale Imperiului roman (năvala costobocilor din anul 170 e.n., războaiele cu marcomanii şi sarmaţii ale împăratului Marcus Aureliu ş.a.) geto-dacii din această parte a Moesiei au căutat să reintre în posesia pământurilor ce le fuseseră răpite. Ei n-au constituit o minoritate de daci alungaţi de peste Dunăre de către Traian, cum gresit afirmă istoricul. A. Alföldi, ci s-au aflat aici încă din vremea expediţiei lui Darius I (514 î.e.n.) opunându-se invaziei persane, fiind "cei mai bravi şi mai drepţi dintre traci", după aprecierea lui Herodot.




Bebricii

Populaţie de origine tracă. A locuit în Bitinia şi în Mysia, într-o regiune de pe ţărmul Hellespontului şi din preajma cetăţii Lampsakos, regiune cunoscută în antichitate sub denumirea de Bebrycia. Era situată în partea de nord-vest a Turciei de astăzi, în zona de coastă. Izvoarele istorice păstrate reţin doar faptul că printre divinităţile cărora li se închiau această populaţie se număra şi Priap. O localitate antică, situată pe coastele sud-estice ale Mării de Marmara, înspre strâmtoarea Dardanele, purta chiar numele acestei zeităţi. Ea se afla în apropiere de locul unde râul Granicus (azi Cian) se vărsa în Marea de Marmara. În ciocnirile pe care le-au avut cu populaţiile învecinate, printre care bitinii şi frigii, bebricii au fost înfrânţi şi li s-a pierdut urma.

Bendis

Zeiţă din mitologia tracă, adorată de geto-daci ca zeiţă a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor. Bustul de bronz descoperit la Piatra Roşie o înfăţişează cu sânii proeminenti cât şi afirmaţia lui Herodot (Istorii, IV, 94;V,7) care sustine că era adorată de femeile trace indică faptul că era o zeiţă a dragostei, a maternităţii, a feminităţii în general.

Biefii

În lucrarea sa Getica (1926), Vasile Pârvan situa acest trib dacic în afara Transilvaniei şi Olteniei. Era o reinterpretare corectă a lui Ptolemeu, care grupase neamurile Daciei preromane şi aşezase pe biefi undeva la nord de buridavensi (III,8;3). Plasarea acestui trib în nord-estul Banatului, pare cea mai apropiată de realitate.

Bisaltii

Neam care a dat numele ţinutului Bisaltia (după Herodot), aflat pe ambele maluri ale fluviului Strymon (azi Struma, în Bulgaria şi Grecia). Bine plasaţi în apropierea celebrelor mine din Pangeu, bisaltii au emis, între circa 500-480 î.e.n., octodrahme de argint de 28-29g, având reprezentat pe avers un călăreţ în picioare lângă calul său, ţinând în mână două lăncii lungi, iar pe revers un pătrat adâncit, împărţit în patru sectoare. Pe aversul unor exemplare era gravată, în litere greceşti, legenda BIS ALTIKON. Asemenea monede au fost găsite, alături de altele, în mai multe tezaure importante ca cele descoperite la Stip, în sudul Iugoslaviei, pe coasta Asiei Mici (Iordan lângă Bostra şi Massayaf, în nordul Feniciei), în apropiere de Ecbatana (Hamadan, în Iran), sau în Egipt.

În vremea celui de-al doilea război medic (sec. V î.e.n.) bisaltii au avut o atitudine favorabilă faţă de greci şi ostilă faţă de persani. Ştim aceasta de la Herodot, care ne povesteşte o cumplită întâmplare: " În acelaşi ţinut, regele trac care domnea peste bisalti şi crestoni săvârşi un lucru neobişnuit de crud. Cum el însuşi făcuse cunoscut lui Xerxes că nu se învoia să-i fie rob şi pribegi pe înălţimile munţilor Rodopi, aşişderea nu îngădui nici copiilor săi să pornească cu război împotriva Elladei. Aceştia însă, fie din îndărătnicie, fie din dorinţa fierbinte de a vedea războiul, îi însoţiseră pe perşi. Când se întoarseră acasă, tuturor celor şase care scăpaseră vii şi nevătămaţi, tatăl lor le scoase ochii pentru vina ce-au avut-o".

După cum ne spune Tucidide, bisaltii şi triburile tracice învecinate locuiau în cetăţi mici, iar dacă este să-i dăm crezare lui Herodot, măcar pentru perioada veche, nu agricultura ar fi fost ocupaţia lor de predilecţie, ci, aşa cum par să confirme şi câteva versuri din Virgiliu (Georgicele), mai degrabă creşterea vitelor. Ceva mai târziu însă, ţinutul locuit de ei apare la Titus Livius ca "bogat în cereale şi metale". În vremea regilor macedoneni Alexandru I (495-454/51 î.e.n.) şi Perdiccas (451 ?-414 î.e.n.), se presupune că bisaltii ar fi făcut parte din regatul Macedoniei. Marile interese care se încrucişau şi se ciocneau în zona bogatelor mine din munţii Pangeu, râvnite de thasieni şi de atenieni au făcut ca dominaţia politică macedoneană în regiunea de la gurile Fluviului Strymon să fie adesea ameninţată, suveranii macedoneni Filip II (359-336 î.e.n.) şi Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.) având de luptat cu triburile de aici.

De la Titus Livius, aflăm că, după victoria romană de la Pydna (168 î.e.n.) Bisaltia întreagă, "locuită de bisalti, bărbaţi foarte curajoşi", a intrat în alcătuirea primei regiuni a Macedoniei "libere".

Bistonii

ÎN VERSURILE LUI Ovidiu (43 î.e.n.), poetul latin exilat la Tomis în sec.I e.n., apar ca un leit-motiv, mai ales în "scrisorile lui Pont", cuvintele biston, bistonian etc., autorul având în vedere neamurile traco-getice, fără alte precizări. În realitate, încă înainte de Ovidiu, bistonii au fost cunoscuţi ca o populaţie tracică de la marea Egee, din zona oraşului antic Abdera. Probabil că, în vremea poetului, cuvântul definea doar anumite caracteristici specifice tracice, neamul biston pierzându-se treptat în masă de triburi sud-tracice, unele grecizate, iar altele, mai târziu, în curs de romanizare. Aşa se face că, în sensul generic amintit mai sus, Ovidiu scrie despre "copitele calului bistonian" sau despre ţara bistonilor mândră de talentele lui Cotys, fiul regelui get Roemetalces.

Magistrat al oraşului Callatis (Mangalia), Cotys nu era doar un om politic respectat, dar şi un om de cultură elenă şi poet lăudat de Ovidiu.

Un alt poet latin, mai puţin cunoscut, Silius Italicus (25-101 e.n.), ne-a lăsat un detaliu semnificativ despre bistoni, scriind că aveau săbii încovoiate. Poate că la el, ca şi la Ovidiu, numele tribului are tot o valoare generică pentru traci, după cum, mult mai târziu îl întâlnim cu acelaşi sens la Claudius Claudianus (sec.IV-V e.n.) şi el poet de limba latină. Momentul evocat de acesta se fixează în anul 391, când împăratul Theodosiu I cel Mare a înfruntat "turmele blonde", adică pe goţii care "acoperiseră câmpiile bistone".

Bitinii

Au locuit în nord-vestul Asiei Mici. După unele izvoare istorice, au fost de origine tracică. Iată ce aflăm de la Herodot în acest sens. Tracii luptau purtând pe cap căciuli de vulpe, pe trup tunici şi se înfăşurau cu zeghi pestriţe, iar pe pulpe şi în picioare aveau încălţări din piei de căprioară. Purtau suliţi, scuturi uşoare şi săbii mici. Acestia, trecând în Asia, s-au numit bitini; mai înainte după cum spun ei, se numeau strimoni, locuind pe râul Strymon..." (astăzi Struma: traversează Bulgaria şi Grecia). Aceste migraţii se petrecuseră cu aproape trei veacuri înaintea lui Herodot, în sec.V populaţiile respective având deja arii stabilite şi destul de bine delimitate. Folosind argumente lingvistice, între care predomină toponimele, Vasile Pârvan afirma încă în 1926: "Elementul dacic a fost precumpănitor în migraţia geto-scitică spre Macedonia, Rodopi, valea de jos a Hebrului şi chiar Bitinia şi nord-vestul Asiei Mici (Getica).

Briantii

Populaţie tracică menţionată de Herodot (VII, 108) ca locuind pe coasta tracică a mării Egee, în faţa insulei Samotrace. Tot aici mai locuiau şi ciconii, o altă populaţie tracică. Briantii continuă să fie menţionaţi şi de alte izvoare antice din secolele următoare. Ne limităm să amintim pe Titus Livius (XXXVIII, 41, 8) şi pe Plinius (Naturalis historia, IV, 41), la care apar sub denumirea de priantae.

Brigii

Sunt cunoscuţi ca populaţie din Asia Mică de origine tracică; ulterior plecării lor din Europa, au primit numele de frigieni. Brigii sunt de neam tracic, o spune Strabon, "ca şi migdonii, bebricii, medobitinii, bitinii, tinii, la care îi adaug şi pe mariandini. Ei au părăsit cu toţii ultimii Europa, iar moesii au rămas pe loc". Aceste informaţii sunt reluate, mai târziu, şi de Plinius cel Bătrân, ambii autori referindu-se, de fapt, la evenimente istorice petrecute în două etape: unele grupuri de traci au migrat spre Asia Mică prin sec.XII î.e.n., împinşi de ilirii care pătrunseră în Balcani, iar altele, prin sec.VII î.e.n., între acestia fiind şi bitinii. Dacă admitem identitatea dintre brigi şi frigieni - păstrând proporţiile evoluţiei istorice - informaţiile lingvistice parvenite de la această populaţie ne apar interesante. Limba frigiană e cunoscută din inscripţiile bilingve din sec.III î.e.n., şi există informaţii că în sec. V e.n. era încă vorbită; astfel, Socrates Scolasticul (380-439) afirmă că episcopul arian Selinas, născut din tată got şi mamă frigiană, slujea în biserică în ambele limbi ale părinţilor.




Carpii

Populaţie de origine dacică. În secolele II-III e.n. au locuit teritoriul de la est de Carpaţi până la Nistru.

După unii cercetători, denumirea de carpi vine de la Carpates (munte), nume ce derivă fie din rădăcina sker="a tăia", fie din alfabetul Karpë, Karme (karp-m)="stâncă; după alţii, el ar deriva din rădăcina indo-europeană Kar="a lăuda". Indiferent dacă numele carpilor vine de la Carpates (munte), ori de la forma indo-europeană Kar, un lucru este sigur şi anume că populaţia carpică a locuit în preajma munţilor Carpaţi. V. Pârvan şi alţi istorici consideră însă că munţii Carpaţi au luat numele de la carpi.

Majoritatea cercetătorilor, români şi străini, au presupus originea dacică a carpilor pornind de la interpretarea unor izvoare literare. Astfel, denumirea de carpo-daci, folosită de istoricul antic Zosimos (IV, 34,6), a fost tradusă prin "carpii de origine dacică". Originea dacică a carpilor poate fi, însă, dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică.

Analiza atentă a izvoarelor scrise (antice) şi a datelor arheologice sprijină autohtonia carpilor în spaţiul est-carpatic românesc şi infirmă ipotezele conform cărora carpii au venit din nord sau din est pe actualul teritoriu al Moldovei. Acei problematici calipizi, amintiţi de învăţaţii antici Herodot (IV,17), Strabon (XII, 3,21) şi Pomponius Mela (II,1,7) ca şi carpizii întâlniţi la Ephoros (frag.158,78) şi Pseudo Scymnos (842-844), nu sunt carpi, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor (W.Tomaschek, E.H.Minns, V.Pârvan, etc.) ei pot fi, cel mult, triburi înrudite cu carpii. În felul acesta nu mai putem susţine că cele mai vechi izvoare literare îi fixează pe carpi în sud-vestul Ucrainei.

Urmele carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei în cca. 200 puncte, majoritatea concentrându-se în zona subcarpatică şi centrală a provinciei, acolo unde au fost îngropate (tot de carpi) şi cele mai multe tezaure monetare (romane). Vestigii ale civilizaţiei carpilor s-au descoperit şi în zona dintre Prut şi Nistru.

Organizaţi într-o puternică uniune tribală, carpii, au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile "barbare" pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmaţi.

După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI,91;CIL,III, 12455, etc.) Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Izvoare literare şi epigrafice (texte, inscripţii pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemnează numeroase conflicte în secolele III-IV e.n. (anii:214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318). Ca urmare a victoriilor obţinute asupra carpilor, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare). În urma acestor conflicte, o bună parte dintre carpi au fost transferaţi în Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goţi şi huni, aşa cum arată ştirile literare antice şi datele arheologice. Teza conform căreia întreaga populaţie carpică a fost transferată în imperiu: Carporum natio translata omnis in nostrum solum sau Carporum gens universa in Romania se tradidit (Aurelis Victor, Caesares, 39, 43; Consularia Constantinopolitan, ad. A. 295-MGH, IX, 230), nu mai poate fi susţinută.

Între carpi şi romani au existat şi relaţii paşnice, fapt dovedit de o serie de materiale arheologice şi tezaure monetare romane (peste 75) descoperite în teritoriul carpis. Unele dintre tezaure provin, probabil, din vânzarea unor produse, iar altele din subsidii plătite de romani, carpilor.

Cultura carpică, datată între anii 107-319, este dacică în esenţa ei şi poate fi considerată ca o formă evoluată a La Tene-ului getodacic, căreia i s-au adăugat influenţele romane şi sarmatice. Este una din cele mai frumoase culturi materiale cunoscute de-a lungul istoriei, fapt ce atestă deopotrivă talentul şi hărnicia oamenilor care au creat-o, cât şi treapta de civilizaţie pe care au atins-o.

Carpii sunt menţionaţi pentru ultima dată în anul 381 de către istoricul grec Zosimos (IV, 34,6) sub numele de carpo-daci. La acea dată, alături de huni şi sciri, ei au făcut o nouă incursiune în imperiu şi au fost respinşi de împăratul Theodosiu I, fiind obligaţi să se întoarcă în locurile de unde veniseră. Istoricul antic a folosit denumirea de carpo-daci pentru a arăta că cei alungaţi la nord de Dunăre au fost carpii din Dacia şi nu cei care se aflau în imperiu, transplantaţi aici la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV.

Sensibili şi receptivi la influenţa romană, într-o măsură mai mare au asimilat treptat numeroase grupuri de populaşii migratoare şi au contribuit din plin la etnogeneza poporului român. Pătrunzând pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia şi Scythia Minor, ei au revitalizat elementul daco-roman şi l-au făcut să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi cu alţi migratori. Carpii au cunoscut atât romanitatea, cât şi aşa-zisa "barbarie", dar au optat, până la urmă, în favoarea celei dintâi.

Carpo-dacii

Ne-am menţionat în lucrarea istoricului grec Zosimos (sec.V e.n.). Istoria nouă, în lucrarea în care ni se relatează că "Teodosiuus a respins pe sciri şi pe carpodaci şi, învingându-i în luptă, i-a silit să treacă Istrul şi să se întoarcă pe meleagurile lor." Denumirea de carpo-daci, pe care n-o mai întâlnim în celelalte izvoare scrise, a fost interpretată de istorici în mod diferit: carpo-dacii ar fi ori "daci amestecaţi cu carpi", ori "carpi de origine dacică", ori,"daci în ţara carpilor". Fiecare formulare oferă concluzia că n-ar fi vorba despre o singură populatie, ci despre două neamuri de aceeaşi origine (dacă).

V. Pârvan a identificat numele carpo-dacilor cu acela al carpilor, importantă uniune de triburi dace de la Est de Carpaţi. Cercetările şi descoperirile arheologice recente au dovedit justeţea acestui punct de vedere, demostrând o dată în plus identitatea carpo-dacilor cu aceea a carpilor. Denumirea de carpo-daci folosită de Zosimos se referă la populaţia carpică rămasă pe loc, în Dacia, după ce o parte a acestei populaţii a fost transferată în Imperiul roman, la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV e.n.

Caucoensii

Autorul antic care a menţionat existenţa tribului dacic al caucoensilor a fost geograful grec Ptolemeu. Localizaţi de Vasile Pârvan în "regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor", (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru, ceea ce ne face să adăugăm, în mod logic, la zona locuită de tribul caucoensilor, şi în centrul Moldovei. La aceeaşi concluzie ne aduce şi harta ce însoţea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în aşa fel, încât se poate deduce existenţa, în centrul Moldovei, a caucoensilor. O seamă de diferite alte aprecieri referitoare la acest trib sunt greu de acceptat, datorită puţinelor informaţii de care dispunem.
Cavalerul Trac

Zeu tânăr aparţinând pantneonului mitologic trac din aria balcanică şi danubiană reprezentat călare îndeosebi pe fond cinegetic.

Deşi atributele şi originea sunt obscure, pare să fi fost rezultatul unui sincretism rapid datorat penetraţiei, romane în ariile cultului său. Sunt argumente că ar fi patronat războiul şi cultul funerar dat fiind aparitia pe un număr mare de stele funerare târzii.

Iconografia locală l-a păstrat sub forma Sf.Gheorghe (C.R. Vulcănescu, mitologia romană, Bucureşti, 1995.)

Pe teritoriul României au fost găsite peste 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania.

Ceiagisii

Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia se află şi neamul ceiagisilor. Ei sunt amintiţi alături de piefigi şi se apreciază, după cercetările lui V.Pârvan (Getica), că ar fi locuit la sud de potulatenşi, adică în sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).

Costobocii

Triburi de daci liberi care au locuit în partea de nord şi nord-est al Daciei. Apartenenţa lor etnică poate fi dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică. Astfel, cultura Lipiţa, ai cărei creatori sunt consideraţi costobocii, este o cultură prin excelenţă dacică, fapt subliniat de toţi cercetătorii buni cunoscători ai materialului arheologic.

Descoperirile arheologice ajută şi la localizarea costobocilor, problemă controversată şi greu de rezolvat pe baza izvoarelor literare antice. Aria de răspândire a culturii Lipiţa cuprinde bazinul superior şi mijlociu al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina.

Materialul arheologic din faza mai veche (sec.I î.e.n.-I e.n.) îşi găseşte analogii în aşezările de tip Poiana-Răcătău-Tinosul, iar cel din faza mai nouă (sec.II-III.e.n.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicându-se prin situarea culturii Lipiţa la periferia lumii geto-dacice.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec.II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor, prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este mentionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. După alungarea lor din imperiu, romanii I-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-iatace pe costoboci. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, ia alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmat.

Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea de tip Lipiţa, a fost dominat de costoboci până în anul 170 e.n., după această dată intrând sub controlul carpilor, aşa cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor.

Prin acţiunile militare întreprinse în sec.II-III e.n.,costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

Cotensii

Trib menţionat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec îl dispune, ca şi pe cel al buridavensilor, la sud de ratacensi, cancoensi şi biefi. Dealtfel, V.Pârvan îi şi numeşte "enigmaticii cotensi" şi îi localizează în E Daciei, respectiv în S-Moldovei. Cercetările arheologice din această parte a Daciei pledează pentru includerea cotensilor printre neamurile de origine geto-dacică.

Crobizii

Judecând după mărturiile lui Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu, Ptolomeu, Athenaios şi ale autorului, rămas necunoscut, al Periplului Pontului Euxin, crobizii sunt un neam tracic care locuia la sud de Dunăre (Hecateu), fie între Tomis şi Callatis (Strabon) fie lângă Dionysopolis (Pseudo-Skymnos). Această localizare îi face pe învăţaţii moderni să-i considere geţi, locuitorii principali ai ţinutului dintre munţii Carpaţi şi Haemus. V. Beşevliev, renumit lingvist bulgar, consideră că toponimele terminate din dina (Adina, Amlaidina - astăzi probabil localitatea 23 August din Constanţa şi Mangalia - şi Asbolodina - menţionată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu ştim decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumuseţea, puterea şi bogăţia lui (mărturia se găseşte la istoricul Phylarchos şi la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credinţă în nemurirea sufletului, larg răspândită la neamurile getice.



Dantheleţii

Herodot îi situează pe dantheleti la izvoarele Strymonului (Struma), dar Strabon îi localizează, împreună cu corallii, şi bessii, între Munţii Haemus şi Pont. De la istoricul grec Polibiu (203-120 î.e.n) aflăm că regele macedonean Filip V a întreprins, în anul 183 î.e.n., o incursiune prin mijlocul Traciei spre teritoriile odrisilor, bessilor, şi ale dantheletilor, jefuindu-le satele şi locuinţele.

Împreună cu dardanii şi scordiscii, dantheleti au atacat în anul 85 î.e.n. Macedonia, fiind respinşi de generalul roman Sylla. Mai târziu bastarnii au pustiit ţinuturile dantheletilor, conduşi pe atunci de un rege orb, Sitas. În sprijinul lor, după cum relatează Dio Casius, a venit în anul 29 î.e.n., Marcus Licinius Crassus, care a urmărit pe bastarni până la gurile Dunării. De la acelaşi istoric mai aflăm că bastarnii i-au atacat din nou pe dantheleti, răzbunându-se pentru cele îndurate de pe urma romanilor.
Împreună cu scordiscii, dantheletii au întreprins, în anul 16 î.e.n., o campanie de jaf în Macedonia. În epoca Imperiului roman, teritoriul dantheletilor a devenit unul dintre punctele strategice principale ale provinciei Tracia. Numele lor apare şi în Tabula Peutingeriană. Ca soldaţi, dantheletii sunt menţionaţi în legiunile romane de pe limesul de la Rhin.

Deceneu

Sacerdot dac zeificat, mare preot în timpul lui Burebista păstrând totuşi structura de erou civilizator.

După Iordanes, Deceneu era un om de o vastă erudiţie care a avut un rol principal în instruirea spirituală a stratului ierarhic superior de sacerdoţi şi nobili daci. Observând înclinatia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat aproape în toată filozofia, căci era un maestru priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care Goţii (Geţii) transcriindu-le le păstrează până azi (sec.VI) cu numele de Belagines, i-a învăţat logica făcându-i superiori celorlalte popoare în ce priveste mintea, arătându-le practica, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa întru fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc (Getica, XI, 69-70).

Ca mare preot şi ca vicerege, apoi rege el însuşi, Deceneu a dispus de o dublă autoritate morală şi politică (organizându triburile şi casta sacerdotală).



DECENEU - 44-X î.Ch. - Preotul vicerege preia şi puterea laică după moartea lui Burebista (în probabil cel mai mare din cele 4 apoi 5 regate în care reîmparte Dacia burebistiană), imaginându-ne că au existat 2 facţiuni, una răsculată şi una condusă de Deceneu, ultima câştigând, astfel lui Deceneu i se mai adaugă şi titlul de rege, judecător suprem (ceea ce atestă existenţa altor judecători) şi probabil comandant al armatei, titlurilor pe care le avea şi pe vremea lui Burebista: mare preot, instructor în filozofie, morala, ştiinţe - fizică, logică-psihologie, astronomie, medicină -)

Derronii

Trib tracic nemenţionat de izvoarele literare antice şi identificat de savanţi cu ajutorul monedelor de argint pe care le-a emis între anii 520-500 î.e.n. Sunt cunoscute 2 tipuri principale de monede, în greutate de cca. 40,5 g (dodecadrahme) - cele mai grele dintre emisiunile triburilor tracice - sau de cca. 28 g (octodrahme), cu legenda derro (în transcriere latină).

Monede de acest fel sunt prezente în tezaurele de la Ishtib (sudul R.S.F.Iugoslavia), Velicikovo (Bulgaria) şi din Egipt, unde apar împreună cu alte emisiuni monetare, găsite la Fayum, Zagazig şi Asyut (ultimul tezaur - descoperit în 1968-1969). Deoarece unii scriitori antici, printre care se numără Strabon şi Pomponius Mela, vorbesc despre un munte Derris, situat în Sithonia, în partea centrală a Peninsulei Chalcidice, n-ar fi exclus ca derronii, dacă ţinem seama de activitatea lor monetară, să fi locuit într-o zonă din vecinătatea acestuia, nu prea departe de regiunea minieră a Pangeului (azi în Grecia).

Derzelas

Zeu aparţinând mitologic daco-getice având un cult de origine autohtonă. Este considerat fie un zeu al sănătăţii, al energiei vitale umane (I.I. Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H. Crişan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec.III. î.e.n.

Dionii

Unul dintre importantele neamuri din Munţii Rodopi, aşezaţi în număr mare, pe cursul superior al râului Nestos (Mesta), aşa cum precizează în sec.V îe.n. Tucidide. Li se mai spunea şi machairophorii, adică purtătorii de săbii scurte şi încovoiate". Dioii se numără printre triburile trace care şi-au păstrat independenţa faţă de regatul odrisilor, angajându-se în armata lui Sitalkes.

Unii istorici consideră pe dioi o ramură a bessilor, ca urmare a denumirii de diobessi folosită de Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, denumire care desemna populaţia tracă din preajma izvoarelor şi de pe cursul superior al Fluviului Hebrus. După părerea lui V. Pârvan, dioii menţionaţi de Tucidide ar putea fi identificaţi cu o populaţie dacică. Stăruinţa cu care revine totuşi în izvoare localizarea dioilor între Srtymon şi Hebrus pare să nu lase nici o îndoială asupra originii lor sud-tracice.

Gebeleizis

Zeu al cerului înnourat şi pluvial în mitologia daco-getică, diriguitor al furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu săgeţi, considerat uneori şi zeu al luminii, fiind un zeu important.

Herodot îl aminteşte (Istorii IV, 94) citindu-l după Zamolxes, context din care rezultă că ar fi două ipostaze ale aceluiaşi zeu uranian şi veche divinitate daco-getică, patronul aristocraţiei, care ulterior, datorită dezvoltării religiei a suportat un sincretism cu Zamolxis, probabil sub presiunea teologică a preoţilor.

Iambatoules

Zeu cu atribute incerte.

Geto - dacii

Sunt una şi aceeasi populaţie, considerată de lumea antică ramura nordică a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României. Denumirea de geţi, folosită cu predilecţie de scriitorii greci, desemnează în ansamblu populaţia geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile şi uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpaţi şi până la Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de autorii latini, se referă la populaţia din regiunile intracarpatice şi de vest ale Daciei.

Vorbind despre marea expediţie a lui Darius împotriva sciţilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune că regele perşilor, înainte de a ajunge la Istru, "birui mai întâi pe geţi". Aceştia se cred nemuritori şi sunt cei mai viteji şi mai drepti dintre traci. Pentru aceeaşi perioadă se mai întâlnesc unei ştiri succinte şi generale la Hecateu, Sofocle şi Tucidide (Istoirii, II, 96, 1). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumătate a sec.IV î.e.n. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducător al geţilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, după cum ne povesteşte istoricul grec Adrian (Expediţia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină rezistenţa geţilor din stânga fluviului. O puternică forţă getică avea să distrugă armata macedoneană şi pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediţia contra sciţilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 şi Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).

Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe geţii din câmpia munteană uniţi într-o mare şi puternică uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, XXI, 11,12), relatează că geţii conduşi de regele Dromichete reuşesc să înfrângă cele două expediţii ale lui Lysimach, întreprinse la nord de Dunăre şi să facă prizonieri, mai întâi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe însuşi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, reşedinţa căpeteniei gete, situată undeva în câmpia Dunării. Plin de înţelepciune şi mărinimie, Dromichete cruţă viaţa lui Lysimach, după ce mai înainte l-a încărcat de daruri pe fiul acestuia, şi-l eliberează din captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate şi chiar pe fiica acestuia de soţie.

Pentru a doua jumătate a sec.III şi începutul sec.II î.e.n., două documente epigrafice descoperite la Histria, atestă prezenţa la Dunărea de Jos, mai precis prin părţile de sud ale Moldovei şi nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe nume Zalmodegikos şi Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi vreme, după cum spune Trogus Popmpius (la Iustin, Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stăpânea prin părţile Moldovei, poate şi în estul Transilvaniei, pedepseşte pe supuşii săi, pentru motivul că nu au luptat cu succes împotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelaşi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creşte pe vremea regului Robobostes.

Secolele I î.e.n. înseamnă, pe plan economic, politic şi cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această perioadă este dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista şi Decebal. Primul care domneşte aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) "cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată peste Tracia".

Din informaţiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac - şi Jordanes (Getica) rezultă că Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul anului 60 î.e.n., el distruge puterea celţilor boii, până în Slovacia, apoi cucereşte oraşele greceşti de pe coasta de vest şi de nord a Mării Negre, de la Apollonia şi până la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reuşeşte să întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest şi nord-vest până la Dunărea de Mijloc şi Morava spre nord până la Carpaţii Păduroşi şi spre est până la Nistru şi Marea Neagră, iar spre sud, peste Dobrogea până la Balcani. Stăpân pe o Dacie mare şi puternică, Burebista intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatările lui Strabon: "Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci încât în câţiva ani a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, încă a ajuns să fie temut şi de romani". După dispariţia de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al şaselea deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele literare menţionează o serie de regi geto-daci, printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus şi, în Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes.

O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romană, LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale războiului, iscusit la faptă, meşter în a întinde curse şi viteaz în luptă. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcă în mod deosebit prin războaiele purtate împotriva romanilor, primele confruntări având loc în timpul împăratului Domiţian. Războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106, soldate cu înfrângerea şi supunerea geto-dacilor, au însemnat şi sfârşitul lui Decebal, ţara fiind transformată în provincie romană. În toiul luptelor cu romanii, ca şi de-a lungul întregii sale existenţe, Decebal s-a dovedit un mare conducător, priceput şi abil în arta războiului şi în politică, rămânând un exemplu măreţ de dăruire totală pentru binele şi libertatea neamului său.

O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria şi civilizaţia geto-dacilor în cadrul lumii antice rezultă din cercetările arheologice. Graţie acestor investigatii se cunosc acum numeroase aşezări şi cetăţi geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri şi coline subcarpatice, cele mai multe aşezări apar ca centre întărite, prevăzute cu şanţuri şi valuri de apărare şi cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întărite cu ziduri de piatră (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne şi vălături de chirpici ars (Popeşti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mărgăriteşti şi Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate şi unele din davaele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău şi Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popeşti (Muntenia), Buridava-Ocniţa (Oltenia) şi Ziridava-Pecica (Banat).

De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri subcarpatice şi pe coline de munte, cetăţi cu ziduri durate în piatră după moda grecească. Asemenea cetăţi au fost identificate şi cercetate în munţii din zona Orăştiei, la Grădiştea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, la care se adaugă Piatra Craivi (jud.Alba), Băniţa la vest de bazinul Jiului, Tilişca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) şi Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ). În multe din aceste cetăţi s-au ridicat, pe lângă locuinte şi ateliere, sanctuarea măreţe asemănătoare templelor antice greco-romane.

Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua vârste a fierului (epoca Latene), cunoaşte o evoluţie în timp ce poate fi urmărită începând cu a doua jumătate a sec.V î.e.n. Având ca fond principal tradiţiile şi moştenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuţia şi a unor elemente de influenţă grecească şi celtică. În sec.III-I î.e.n. şi sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizează, devenind unitară pentru întreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai răspândit şi cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica lucrată atât cu mâna, cât şi cu roata. Geţii din zona Dunării se dovedesc a fi meşteri pricepuţi în prelucrarea argintului şi în realizarea unor adevărate opere de artă. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Găvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de harnaşament etc., se remarcă prin execuţia tehnică şi prin ornamentaţia lor deosebită. În sec.I. î.e.n., geto-dacii dovedesc o deosebită în confecţionarea unor obiecte de podoabă şi vase-cupe lucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lănţişoare, fibule, brăţări şi alte podoabe din tezaurele de la Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania), Herăstrău, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori şi Ţifesti din Dacia extracarpatică.

În mod cu totul deosebit, geto-dacii evidenţiază prin monetăriile lor proprii. Ei emit o gamă variată de monede de argint folosind tehnica grecească şi preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi şi uniuni de triburi din sec.III-î.e.n. În vremea lui Burebista se trece la o monetărie unică de tipul denarilor romani republicani.

Numeroasele unelte de fier descoperite în aşezările şi cetăţile geto-dacilor sunt o dovadă a nivelului la care se situa meşteşugul prelucrării fierului, tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrii, construcţia de locuinte ş.a.

Tezaurele de monede, obiecte de podoabă şi diferite alte produse de factură, greco-romană, venite pe calea schimburilor indică raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioară.

O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă să supravieţuiască mult timp după cucerirea Daciei de către romani, atât în cadrul provinciei, cât şi în afara acesteia.

Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană, servind ca argument la netăgătuit al continuităţii geto-dacilor până la topirea lor în populaţia romanică de mai târziu.



Harpii

Trib carpic (sau înrudit cu carpii) de origine traco-getică, care în secolele II-III e.n. a locuit la nord de gurile Dunării, în zona dintre Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte în Geografia sa de un "oraş" Harpis. Prezenţa unei populaţii getice în această regiune, respectiv carpi sau harpi, ne este atestată şi arheologic de ceramica descoperită într-o serie de morminte din zona amintită.

Kogaionon (Kogaion)

Munte sacru din mitologia daco-getică, în masivul căruia se localizau sediul şi sanctuarul lui Zamolxis cât şi locuinţa Marelui Preot dac.

Cea mai probabilă localizare e vârful Omul din Bucegi.

Ktistai

Sectă de anahoreţi daci (Stabon în Geografia, VII;3;3).

În traducerea lui I.I. Russu "Ktistai" înseamnă "strălucitorii". O altă denumire a lor este kapnobatai tradus de V. Pârvan prin "călători prin fum".

Ioseplus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII;1;5;22) folosind pentru aceiaşi tagmă cuvântul: pleistoii îi compară cu secta esenienilor.


Laii

Vechi trib traci menţionat încă de Tucidide (II, 96). Informaţia este reluată mai târziu, în sec.VI e.n., de compilatorul Stefanos din Bizanţ, cu explicaţia că laii sunt un neam peonic. Monedele proprii apar în sec.V î.e.n. de-a lungul râurilor Strymon (azi Struma) şi Axios (azi Vardar). În timpul stăpânirii romane, o parte a acestei populaţii a fost transplantată în Dobrogea, deopotrivă cu bessii. Îi găsim atestaţi pe teritoriul histiran în 198-248 e.n. alături de cetăţeni romani, în satul Secundini (vicus Secundini) şi, eventual, în aşa-numitul Turn al Lailor în 137-138 e.n. lângă Tomis, în satul Turris Muca (fostul sat Anadolkioi, astăzi înglobat în teritoriul municipiului Constanţa), sunt semnalaţi de asemenea alături de cetăţenii romani, în vremea domniei împăraţilor Maximin şi Maximus (235-238 e.n.).


Medobitinii

Până în momentul de faţă avem foarte puţine cunoştinţe despre acest neam. Medobitinii sunt amintiţi de Strabon - în lucrarea lui foarte des citată, Geographica, scrisă în limba elenă - ca făcând parte din rândul neamurilor trace care "au părăsit Europa" în două valuri (după ulimele cercetări - în sec.XII î.e.n. şi apoi în sec.VII î.e.n.), stabilindu-se în Asia Mică. Acelaşi lucru s-a întâmplat, afirmă geograful grec, şi cu brigii, migdonii, bebricii, butinii şi tinii.


Obulensii

Trib traco-getic menţionat de Ptolemeu ca locuind în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, adică în actuala Dobroge. Acelaşi geograf antic precizează că ţinutul obulensilor se afla la nord de cel al crobizilor. Aşadar, dacă informaţiile despre localizarea crobizilor parvenite din antichitate, cât şi recentele cercetări de toponimie antică sunt corecte, ar fi posibil ca obulensii să fi ocupat partea de est a Dobrogei centrale. Nu avem nici o indicaţie privind capitala acestui trib. O ipoteză în acest sens poate fi sugerată de o recentă informaţie epigrafică, potrivit căreia în limitele teritoriului histrian din epoca romană a existat localitatea Arcidava, cândva sediul unei importante uniuni getice - poate a obulensilor - cu care grecii de pe litoral au căutat să întreţină relaţii cât mai prieteneşti. Dar şi alte centre getice pot fi presupuse că au fost capitala acestui trib
Odrisii

Unul din cele mai importante triburi tracice. A locuit pe ambele maluri ale râului Tonzos (azi Tundja) până în apropierea Apolloniei (azi Sozopol, Bulgaria), ocupând astfel centrul Traciei. Încă din sec.V î.e.n., Herodot şi apoi Tucidide menţionează existenţa unui mare regat, ale cărui limite s-ar fi extins, potrivit precizărilor lui Ticidide de la Abdera (azi lângă Polystylo, Grecia, până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat se numea Teres I (aprox. 470-440 î.e.n.). Urmasul său, Sitalkes (aprox. 440-424 î.e.n.), a purtat o serie de lupte cu sciţii de la nord de Dunăre, căutând să întreţină bune relaţii cu grecii din Abdera şi încheind chiar un tratat de alianţă cu Atena. Sub acest cârmuitor regatul odris, având o organizare internă perfecţionată şi întemeindu-şi autoritatea celorlalte seminţii tracice, ca şi a unor cetăţi greceşti, pe care le obliga la plata unui greu tribut, a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare. O vreme, în partea de apus a Traciei a domnit fratele lui Sitalkes, Sparadokos, care a dus o politică opusă, potrivnică aliantei cu Atena. Puternica cetate a ridicat împotriva sa pe regele Macedoniei, Perdiccas, şi pe Sitalkes, aliaţi în această împrejurare, deşi în altele au fost război. Adokos s-a refugiat la sciţi, care au sfârşit însă prin a-l preda fratelui şi adversarului să. Urmaşii lui Sitalkes, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor. În schimb în vremea lui Kersebleptes, mai exact în anul 341 î.e.n., Filip II, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a cucerit regatul Odris (Diodor).

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi ai odrisilor care au emis, în a doua jumătate a sec.V şi în sec.IV î.e.n., până la cucerirea macedoneană, monede de argint şi de bronz, cu legende în alfabetul grecesc: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis (membru activ al unei coaliţii îndreptată împotriva lui Filip II, în 356 î.e.n.). Chiar dacă aceste monede nu au avut un rol prea important în circulaţie, ele sunt o dovadă a prosperităţii regilor odrisi; destul să mai arătăm că, pe la 400 î.e.n., regele Seuthes şi-a permis să angajeze 6.000 mercenari greci, în vederea rezolvării unor conflicte locale (Xenophon, Anabasis).

Cu toată că Alexandru cel Mare i-a schimbat sau antrenat pe cârmuitorii locali în campania din Asia, în Tracia au rămas puternice nuclee de rezistenţă, care au dat mult de furcă macedonilor, atât în anii glorioasei domnii a lui Alexandru (Curtis Rufus), cât şi mai târziu răscoalei cetăţilor vest-pontice în frunte cu Calatis când Lisimah s-a îndreptat spre sud pentru a face faţă debarcării generalului grec Pausanias, a găsit trecătorile Balcanilor blocate de fortele regelui trac Seuthes III şi a reuşit să treacă doar cu preţul unor mari pierderi (Diodor). Regatul lui Seuthes III era situat în Valea Trandafirilor, între munţii Balcani şi Sredna Gora. Arheologii bulgari i-au descoperit şi cercetat capitala, Seuthopolis, un adevărat oraş, construit după model grecesc. În ciuda vitregiei vremurilor, Seuthes III a emis monede de bronz de tip grecesc, în spiritul tradiţiei regilor odrisi independenţi.

În 277 î.e.n., celţii, instalaţi în Pensinsula Balcanică, au întemeiat regatul din Tylis, ajungând să controleze cea mai mare parte a triburilor tracice. După aproximativ şase decenii, se pare că în 218 î.e.n., o răscoală a tracilor a pus capăt existenţei regatului din Tylis (Polybiu). Din secolul următor, avem din nou dovezi despre existenţa unor conducători locali traci, unii sigur odrisi, ca Amadokos, menţionat într-un conflict cu regele Filip V, care a cucerit, în 180 î.e.n., oraşul Philippopolis şi a făcut chiar o incursiune pe culmile Balcanilor, împreună cu toată oştirea, pe cât de spectaculoasă la atât de inutilă (Polybiu, Titus Livius), căci zilele regatului său erau numărate. După victoria din 168 î.e.n. asupra Macedoniei, romanii au recunoscut autoritatea regelui Odris, Cotys. Două decenii mai târziu, Macedonia a fost transformată în provincie romană. Din această perioadă merită să amintim isprăvile regelui odris Diegylis, care după ce a eşuat în încercarea de a ajunge pe tronul Macedoniei, a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia, până ce a fost învons, la rându-i, în 145 î.e.n., de regele Pergamului. Merită să amintim şi pe un alt Amadokos, în zilele agitate ale războaielor cu Mitridate VI Eupator, regele Pontului şi adversar temut al Romei şi, în final, pe Sadalas, ale cărui relaţii cu Messembria (azi Nesebăr, Bulgaria) şi cu triumvirul Marcus Antomius prin anii 45-42 î.e.n., ne sunt, de asemenea, cunoscute. Chiar dacă din acel moment dinastia odrisă se va uni cu aceea a sapeilor, o altă seminţie tracă, este cert că sub titulatura de regat clientelar (dependent de autoritatea Romei) al odrisilor, romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice, după 29-28 î.e.n., conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până la sudul actualei Bulgarii. În anul 46 e.n., împăratul roman Claudius, profitând de uciderea lui Rhoementalces III, va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Oinensii

Tot în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, a locuit şi tribul traco-getic al oinensilor. Dacă localizarea lor este corectă, este posibil ca ei să fi ocupat partea de vest a Dobrogei centrale. Nici despre capitala acestui trib nu avem indicaţii. Amintim doar, ca o simplă ipoteză, faptul că Zyraxes, unul din dinaştii cu care a luptat M. Licinius Crassus în 29/28 î.e.n., îşi avea capitala Genucla, undeva pe Dunăre (aşa cum spune Cassius Dio). Dar, ca şi în cazul Arcidavei, multe alte centre indigene (de ex. Troesmis-Igliţa, Capidava, etc)


Orrescii

Trib de etnie încă nesigură, poate tracic. Mai mulţi autori antici (Polybiu, Titus Livius, Strabon, Pliniu cel Bătrân), îl amintesc sub numele de ORESTI şi-l situează la sud de triburile ilirice din Epir. Lociund undeva între Axios (Vardar) şi Strymon (Struma), la apus de edoni, bisalţi, derroni, nu departe de zona minieră a Pangeului, tribul Orrescilor îşi semnează, între 520-500 î.e.n. octodrahmele şi staterii de argint cu legenda - transcrisă de noi cu caractere latine - ORRESKION sau ORHESKION. Tipul iconografic al primelor, pe aversul cărora este reprezentat un luptător cu două lăncii în mână, în picioare, care încearcă să stăpânească doi boi, este foarte apropiat de cel folosit de BISALTI, în timp ce imaginea de pe stateri, înfăţişând un centaur răpind o nimfă, seamănă foarte mult cu reprezentările de pe monedele similare emise de ZAIELI.

Împreună cu alte monede, emisiunile orrescilor s-au găsit în tezaurele monetare de la Ishtib şi Nevrokop (Bulgaria), precum şi în trei tezaure descoperite în Egipt (Fayum, Asyut şi Athribis - azi Benha el Asl), îngropate între circa 500 şi 460 î.e.n.
pot fi considerate drept capitală a oinensilor.

Personalităţi

MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD

ÎNAINTE DE BUREBISTA


Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsă parte din sud-estul Europei, de la nord de Carpaţi până în Asia Mică şi din Panonia şi Iliria până în ţinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărţite prin lanţul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum şi largi spaţii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum şi pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile şi partea de nord-vest a Anatoliei.

Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele; chiar influenţele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, greceşti, celtice, romane - s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-şi dezvoltarea în această direcţie chiar în îndelungata ei situaţie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia şi Dacia, vor sfârşi prin a fi cu desăvârşire romanizate, cu toate că şi în cuprinsul lor influenţele civilizaţiei elene se manifestaseră din vechi timpuri şi cu o intensitate neîntreruptă.

Primul dintre conducătorii cunoscuţi ai unei populaţii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneşte pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirşilor "Părintele istoriei" ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciţi, ceea ce, de altfel, se confirmă şi prin aspectul iranian al numelui său. Se ştie că sciţii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre şi de dincolo de Caspica şi ca medo-perşii şi parţii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite convenţional "iraniei". Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciţi, caracterizându-i ca apropiaţi de traci şi arătându-i ca "foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur", ceea ce corespunde renumelui de ţară auriferă al Daciei. Această diferenţiere reiese şi din atitudinea ostilă a agatirşilor faţă de sciţi, ca a unui popor sedentar de munte faţă de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul grec aflăm că, puţin mai înainte, pe vremea marii expediţii persane a lui Darius I împotriva sciţilor, de prin anul 512 î.e.n., agatişii au refuzat să le dea ajutor acestora, menţinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe perşi într-acolo şi a-i pune în conflict cu agatirsii, aceştia s-au arătat gata de a-i respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.

Din ştirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirşii trebuie să fi fost la origine o populaţie iraniană, diferită întrucâtva de sciţi, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali şi a sfârşit prin a fi asimilată de către aceştia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirşi, pe care numai Herodot îl pomeneşte (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciţi tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec şi-a procurat informaţiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia şi că, după el, nimeni nu-i mai atestă, pe agatirşi în Dacia. Arheologia, după cum a arătat Vasile Pârvan în Getica şi după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al. Vulpe în Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind existenţa în acea vreme a unei asociaţii de forme iraniene şi trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei.

În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârşie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-şi apere cu dârzenie patria tracă împotriva sciţilor.

Au existat şi alţi conducători ai geţilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalităţilor care a condus viteaza rezistenţă a geţilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji şi cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu ştim cum se va fi numit acel, "rege al dunărenilor" (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii sciţilor lui Atheas în ţările din dreapta Dunării şi care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai prin titlul menţionat, a fost un conducător al geţilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe geţii din părţile Teleormanului de azi care, ajutându-i pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-i ameninţe trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totuşi - după cum relatează istoricul Arrianus- să-i urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei geţilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiaşi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufaşul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei ţări getice (Trogus-Iustinus).

În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele geţilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însuşirile sale militare, cât şi prin înţelepciunea politică şi generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obţinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru şi unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze graniţa regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea geţilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari oşti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinţa de a-şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii geţilor, care se retrăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar şi atrăgându-l în părţile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă şi de hrană. Când oastea lui Lisimah, frântă de osteneală şi stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de forţele superioare ale geţilor, lovită de pâlcurile lor de arcaşi călări şi ameninţată cu un măcel îngrozitor, fără putinţă de retragere, nici de rezistenţă.

Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toţi ai săi şi să se lase la voia învingătorilor. Aşa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciţi monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteşte că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesaţ apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristeţe: "Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!".

Numeroşii captivi au fost duşi în cetatea de reşedinţă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însuşi poporul, potrivit stadiului de democraţie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor. Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obţinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente înţelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătaţi de biruinţă şi să-i convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenoşi şi să-i cruţe pe duşmanii prinşi, câştingându-şi recunoştinţa lor şi obţinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat şi, după cum povesteşte istoricul antic Diodor, a urmat un ospăţ de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată şi sărăcăcioasă pentru geţi, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv şi pentru tovarăşii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese i se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia: "Fireşte, a macedonenilor", regele get i-ar fi făcut cu blândeţe o mustrare ironică: "Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut şi de strălucit şi te-ai apucat să vii la nişte barbari cu viaţa aspră, într-o ţară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri şi de crivăţ, unde nici o oaste străină nu poate scăpa teafără?" Lisimah ar fi declarat că îi pare rău de nesocotinţa sa, dar că, recunoscător pentru bunăvoinţa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul geţilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea condiţiilor lui Dromichete şi că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toţi ai săi.

Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact şi mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizaţiei greceşti la nord de Dunăre, şi ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.


Piarensii şi Dimensii

Aceste triburi traco-getice, au fost situate de Ptolomeu tot în Europa provincia Moesia Inferioară (N-E Bulgariei). Presupunând că geograful antic ar fi transmis greşit numele piarensilor, învăţaţii socotesc că denumirea tribului trebuie legate de localitatea Apoiaria (azi Riahov), care ar fi fost capitala sa şi care s-a dezvoltat cu deosebire în sec.IV-VI. O ipoteză plauzibilă, ţinând seama că acest trib e cunoscut şi sub numele de appiarensi.
Dimensii se pare că au avut drept centru, localitatea Dimum (azi Belene), de la care li se trage numele.


Piefigii

Printre neamurile din Dacia, menţionate de Ptolemeu în Geografia sa, se întâlneşte şi numele piefigilor. Toţi istoricii sunt de acord în a le atribui o origine certă geto-dacică. V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia munteană, aproximativ în fostul judeţ Blaşca şi în actualele judeţe Ilfov şi Ialomiţa, iar mai recent R. Vulpe i-a plasat pe valea Argeşului, în jurul aşezării getice de la Popeşti (jud.Ilfov), identificată de acelaşi autor cu "oraşul" Sornum, menţionat de Ptolomeu.

După toate probabilităţile, neamul piefigilor este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III-I î.e.n., determinată pe baza studiului monedelor geto-dacice de tip Vârteju - Bucureşti. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei - foarte probabil acel neam al piefigilor - reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Dacia. Acest nucleu getic va constitui dacă nu principalul, unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

Pleistoi

Termen grec indicând un ordin preoţesc sau monastic din Dacia ai cărei membrii duceau o viaţă ascetică riguroasă comparabilă cu viaţa comunităţii esenienilor de la Qumran. Istoricii români îi consideră de fapt întreg clerul geto-dac.
Pleistoros

Zeu trac adorat de daci, după Herodot şi de Apsintieni (Istorii, IX;119) iar după Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice; XVIII, 22) zeu al pleistoilor daci, considerat zeu al războiului
Portul

Daco-geţii aveau o caracteristică vestimentară unitară, lucru confirmat de numeroasele imagini ale lor de pe columnă sau de pe metopele de la Adamclisi, unde se prezintă un singur tip de veştmânt civil. Ovidiu îi numeşte; "geţii purtători de pantaloni". Aceşti pantaloni erau largi şi lungi până la căpută unde erau legaţi cu o sfoară, iar un alt tip, îl reprezintă iţarii, care erau mai strâmţi pe picior. În picioare aveau opinci legate cu nojiţe. Interesant de remarcat că "opinca" este prezentat de DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE ca derivând din bulgărescul "OPINKA, OPINAK" deşi dacii de pe Columnă le purtau cu mult înainte ca să vină bulgarii să le boteze!

Pe cap se purta o căciulă de stofă moale, încreţită, căciula purtată de nobili, iar poporenii umblau cu capul descoperit.

Corpul eram îmbrăcat cu o tunică lungă până la genunchi încinsă peste brâu iar pe umeri prinsă cu o agrafă. Peste tunică, pe vreme rea purtau o mantie impermeabilă prevăzută cu glugă.

Anticii îi aseamănă pe daci cu celelalte seminţii nordice: sciţi, celţi, germani. Înalţi, robuşti, blonzi roşcaţi spre castaniu cu ochi albaştri.

Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat liber pe spate, ceea ce le-a atras numele de comaţi - pletoşii în traducere. Nobilii, purtau căciula de lână - pileum - ca un semn distinctiv al rangului lor. Şi unii şi alţii purtau mustăţi şi bărbi bogate potrivite din foarfeci.

Femeile dace sunt de o frumuseţe aspră dar expresivă. Zvelte, de statură înaltă, puternice, având părul pieptănat pe tâmple, cu cărare pe mijloc şi strâns la spate într-un coc. Pe cap purtau basmale probabil colorate.

Pe lângă opinca tradiţională se mai foloseau încălţări de pâslă, dar vara, neîndoielnic, umblau desculţi.

Iarna ataşau la opinci crampoane iar călăreţii purtau pinteni.

Potulatenşii

Neam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu prin cele care locuiau în Dacia. După opinia lui V.Pârvan, acest neam ar fi populat părţile de nord ale Olteniei şi zona deluroasă din vestul Munteniei. În parte localizarea potulatenşilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzătoare monedelor geto-dacice de tip Adâncata-Mănăstirea, întâlnite mai frecvent în estul Olteniei şi nord-vestul Munteniei (a doua jumătate a sec.II.î.e.n.).

Predavensii

Vorbind despre neamurile din centrul şi vestul Daciei, autorul Geografiei pomeneste şi pe predavensi, de asemenea de origine dacică. Ei pot fi localizaţi la nord de Muresul inferior, până aproape de Crişuri, ceea ce îi determină pe predavensi cu purtătorii monedelor dacice de tip Toc-Cherelus, care, la sfârşitul sec.II şi începutul sec.I î.e.n., au locuit în părţile din dreapta Mureşului de Jos.

Ratacensii

Sunt pomeniţi, de autorul citat mai sus, în grupa neamurilor din părţile centrale ale Daciei. Au fost consideraţi fără rezerve de origine dacică şi plasaţi în platoul transilvănean dintre Târnave şi Someş (V.Pârvan, Getica). În ultima vreme, ei au fost identificaţi cu uniunea de triburi dace de pe valea Mureşului şi a Târnavelor, întinzându-se spre sud până la Carpaţi. Această uniune de triburi corespunde monedelor de tip Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea, precedând, din timp, momentul unificării de către Burebista.


Sacii

Tribul sacilor este menţionat de istoricul Aurelius Victor. Despre localizarea lor s-a pronunţat Vasile Pârvan, care, în monumentala sa lucrare Getica, propune ca origine a acestora zona din jurul oraşului de pe Dunăre, Sacidava (azi punctul Muzait, comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă). Menţionată în Nititia Digniâatum Orientis ca sediu al unui cuneus equitum scutariorum (formaţiune militară), localitatea amintită a făcut în ultima vreme obiectul unor intense cercetări datorate arheologului C. Scorpan, ale căror rezultate sunt publicate în revista constănţeană Pontica. De aici rezultă că în preajma unei aşezări indigene - care trebuie să fi purtat numele de Sacidava - s-a instalat, pe la începutul sec.II e.n., un castru a cărui viaţă durează până în primele decenii ale sec.VII e.n.. De evoluţia acestor două unităţi castru şi aşezarea indigenă - trebuie legată istoria sacilor în epoca romană, care, în aceste condiţii, pot fi de asemenea, consideraţi un neam getic.


Siensii

Alături de celelalte populaţii din Dacia, pe care acelaşi geograf antic le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt menţionaţi şi siensii. După calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, adică în partea de nord-est a Munteniei, corespunzătoare judeţelor Buzău şi Brăila. Cercetările numismatice recente, bazate pe o mai bună cunoaştere a monedelor geto-dacice de tip Dumbrăveni şi Înoteşti-Răcoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râu Buzău şi până pe cursul inferior al Siretului. Această uniune de triburi ar putea fi constituită de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie să fi ocupat o zonă mai mare faţă de cea propusă de V.Pârvan. Important de amintit în această privinţă este faptul că, însă din sec.III î.e.n., geţii din această regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viaţa politică şi economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre.

Sucii

În izvoarele literare şi epigrafice, acest trib getic este menţionat fie succi, fie suci. După aceleaşi surse, membrii tribului respectiv sunt semnalaţi în trei locuri.

În munţii Haemus se cunoaste trecătoarea Succilor, controlată mult timp de acest trib şi identificată azi cu Sulu Derbend sau Demir Kapu. Despre importanţa ei strategică vorbesc Ammiannus Marcelinus şi alţi istorici. După unii filologi, printre care şi Tomaschek, toponimicul este de obârşie indoeruropeană însemnând "despicătură".

Se pare că din pasul Succilor balcanici au emigrat două grupe de populaţie spre Dunăre. Unii dintre suci s-au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) şi au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoala), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice.

Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s-a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud.Olt. Săpăturile arheologice au identificat la Celei o fortificaţie a sucilor sub temeliile cetăţii romano-bizantine şi o aşezare a lor în zona înconjurătoare. Numai cetatea a fost distrusă de romani mai înainte de cucerirea Daciei. Aşezarea civilă s-a menţinut, putându-se constata că a avut legături economice cu lumea elenistică şi cu negustorii romani din vremea republicii. Sub stăpânirea romană din sec.II-V e.n., sucii din câmpia românăţeană au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense de caracter civil şi militar. De la Aurelian până la invaziile hunilor a rezidat acolo un prefect al Legiunii V Macedonica, ce-şi avea sediul principal pe malul opus, la Oescus (Ghighen, în Bulgaria). La Sucidava, ceramica dacică a sucilor şi alte materiale pot fi urmărite din sec.II î.e.n., până în sec.IV e.n. Ultima menţiune a toponimului sub forma Sycibida o avem de la Procopius.


Tagrii

Populaţia antică, pomenită în Geografia lui Ptolomeu şi localizată de el, "lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi". După părerea lui V.Pârvan (Getica) tagrii ar putea fi un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târziu de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sâmnicolaul Mare.

Terizii

Neamul traco-getic al terizilor este pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos şi apoi de lexicografii bizantini Photios şi Suidas. Istoriografia modernă îi consideră de asemenea geţi, din moment ce - ne-o spune Suidas- cred şi ei în nemurirea sufletului. În legătură cu localizarea lor, istoricii leagă numele terizilor de capul Tirizis, la est de Balcic (Dionysopolis), mentionat de mai mulţi autori antici, printre care Strabon, Ptolomeu, Arrian şi denumit azi capul Caliacra (numele actual se găseşte în izvoarele bizantine începând din sec.XIV e.n.). Din istoria aşezării de pe promontoriul Tirizis, încă în curs de cercetare, se cunoaşte, doar faptul că ea a servit ca ascunzătoare a tezaurului lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru cel Mare şi stăpânul părţii europene a regatului acestuia (323-281 î.e.n.). Tot aici s-a găsit o inscripţie dedicată lui Rhoemetalces, regele odrisilor (16 î.e.n.-14 e.n.). Mai târziu, promontoriul a servit ca loc de refugiu pentru rebelii conduşi de Vitallianus (514 e.n.), comandantul bizantin care s-a răsculat împotriva lui Anastasius I, împăratul Imperiului roman de răsărit.

Tinii

Trib tracic menţionat încă de Herodot printre neamurile din Asia Mică asupra cărora îşi întinsese stăpânirea Cresus (sec.VI î.e.n.), ultimul rege al Lidiei. Strabon îi aminteşte printre triburile trace care "au părăsit cu desăvârşire Europa", fenomen ce s-a produs în două etape, prima în sec.XII, a doua în sec.VII î.e.n.

Această informaţie, pe care o găsim şi la Pliniu cel Bătrân se vădeşte în parte falsă, pentru că în veacurile următoare tinii au fost prezenţi încă în număr mare în sudul Traciei europene, la nord de Bizanţ. Într-adevăr, pe teritoriul lor s-a desfăşurat acţiunea militară din anii 400-399 î.e.n., prin care Seuthes II (cca.405-391) principe din familia domnitoare odrisă, a întemeiat, cu ajutorul grecilor comandanţi de enofon, un regat în sudul Traciei, unde domnise şi tatăl său, Maisades, răsturnat de supusii săi, cu câţiva ani înainte.

Medokos, regele odrişilor, fusese de acord cu această acţiune, ceea ce arată că populaţiile din regiunea respectivă scăpau deseori de sub controlul puterii centrale a odrişilor. Faptul este confirmat de relatările lui Xenofon despre un alt cârmuitor odris Teres, care deşi adunase o armată numeroasă, pierduse mulţi oameni în aceast ţinut, unde tinii îi luaseră până şi lucrurile". Tinii erau consideraţi între traci ca "cei mai buni luptători, mai ales în timpul nopţii".

Satele din câmpia tinilor erau bogate, aşa cum reiese din episodul în care se relatează că într-o singură luptă, grecii aliaţi cu Seuthes au capturat de la ei 1.000 prizonieri, 2.000 boi, şi 10.000 alte capete de vite. Casele lor erau înconjurate de garduri înalte. Din cauza iernilor friguroase, tinii, ca şi alţi traci, purtau pe cap piei de vulpe, care le protejau şi urechile, şi se îmbrăcau în tunici care le acopereau pieptul şi coapsele. Călăreţii purtau în plus mantii ce le atârnau până la picioare.

Pe coasta tracă se afla o regiune pustie şi stâncoasă, din care făceau parte promontoriul Thynias şi oraşul Thynia (azi Iniada în Turcia). Ţinutul aparţinea coloniei greceşti Apollonia, aşa cum ne informează Strabon, dar afirmaţia acesteia pare să fi fost mai mult nominală. Regiunea se bucura de un prost renume în antichitate, ea fiind una din zonele de acţiune predilecte ale piraţilor traci (vezi la Asti). Xenofon în "Anabaxis", ne relatează chiar că "tracii ce locuiau în aceste locuri înfipseseră stâlpi de demarcaţie şi fiecare trib jefuia corăbiile ajunse în portiunea lui" căci înainte de introducerea acestui sistem avuseseră loc ciocniri sângeroase pentru împărţirea prăzii.

De notat că în enumerarea obiectelor găsite de grecii lui Xenofon la faţa locului, se află cea mai veche indicaţie despre comerţul de carte: foi de papirus scrise, care se transportau în butoaie de lemn.

Tracii în bazinul carpatic

În articolul "Tracii în bazinul carpatic" publicat în revista Slovenska Archeologia (1974) - pe care îl prezentăm cititorilor într-o formă prescurtată - arheologul ceh Mikulas Ducek, cercetător ştiinţific la Institul de arheologie din oraşul Nitra, bun cunoscător al preistoriei regiunii carpato-danubiano-pontice, subliniază rolul activ al tracilor în zona Carpaţilor, în primele secole ale celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î.e.n. Între altele, autorul emite părerea că agatârşii au aparţinut neamurilor tracice, opiniile sale în această direcţie fiind convergente cu ale multor cercetători români şi străini. Cât priveste pe sciţi, care au fost un neam iranian şi au locuit în stepele nord-pontice, aceştia nu au putut constitui- după opinia lui Mikulas Ducek - o pătură dominantă în zona carpatică şi în ţinuturile danubiano-balcanice, părere împărtăşită, de asemenea, şi de alţi cercetători.

În ceea ce mă priveste, rămân şi astăzi la teoria mea mai veche, potrivit căreia în bazinul carpatic şi în regiunea precarpatică nu poate fi dovedită o ocupaţie scitică şi, în consecinţă nu au avut loc nici expediţii militare scitice în acest spaţiu. Existenţa unui număr restrâns de morminte cu antichităţi scitice, începând din răsărit, din regiunea Ilbiei, trecând peste Moldova şi, mai departe, spre Transilvania şi Câmpia Maghiară, este mai degrabă dovada unor relaţii comeciale, negustorii respectivi fiind însoţiţi după obiceiul vremii, de escorte militare.

În acelaşi timp, numărul mic al antichităţilor cu adevărat scitice (pumnale-akinakes, plăci de bronz de la tolba de săgeţi, oglinzi, topoare etc.) şi cantitatea mare de imitaţii a adevăratelor obiecte scitice, dovedesc relaţii de scurtă durată între bazinul carpatic şi regiunea Olbiei, eventual chiar Olbia. În ceea ce priveste vârfurile de săgeţi cu trei muchii, acestea au o răspândire atât de vastă în Europa încât nu există temeiuri să fie atribuite peste tot şi cu orice preţi sciţilor. Împreună cu zăbalele de tip Vekerzug, ele sunt o dovadă în plus a folosirii lor de către populaţia autohtonă din bazinul carpatic. Demonstraţia noastră se sprijină pe realitatea că zăbalele de tip Vekerzug sunt o creaţie a unor meşteri locali din bazinul carpatic. Celor care susţin originea lor caucaziană le lipsesc argumente convingătoare. Descoperirile de la Ferigele, Tigveni (România), Brezje Magdalenska Gora, Vace, Zarorje, Donja Dolina (Iugoslavia), Schandorf, Oberpullendorf (Austria) şi Wymysowo (Polonia), atestă că ele sunt o consecinţă a schimburilor comerciale şi nu a unor expediţii militare.

Obiectele de aur în formă de cerb de la Zöldhalompuszta şi Tápiószentmárton (ambele localităţi în Ungaria) nu exprimăm după părerea mea, aşa numitul stil animalier scitic în forma lor clasică; totodată, mărimea lor nu corespunde adevăratelor podoabe scitice de acest gen. Aşa-numitele elemente de factură scitică au ajuns, după convingerea mea, în bazinul carpatic prin Moldova şi valea Mureşului, deci într-o regiune locuită de agatârşi şi într-o perioadă de timp foarte scurtă. O întrerupere a acestor contacte o dovedeşte ridicarea cetăţilor din Moldova din sec.VI-IV î.e.n. (după unii cercetători datate mai precis între 550-470 î.e.n.), datorită pericolului scitic.

Din cele expuse mai sus rezultă deci că nu putem vorbi despre expediţii războinice scitice în bazinul carpatic. Se pot presupune numai contacte comerciale care veneau de la Olbia şi în cadrul cărora au fost răspândite şi antichităţi scitice, după care s-au făcut apoi imitaţii de către localnici.

Prezenţa tracilor şi a culturii lor la nord de Dunăre este documentată - în continuare - şi în a doua jumătate a sec.VII î.e.n.; în regiunea pontică - în sec.VII-Vi î.e.n., în regiunea transilvăneană, în Câmpia Maghiară şi în nordul Tisei- în a doua jumătate a sec.VI, iar în Slovacia de sud, sud-est şi sud-vest - la sfârşitul sec.VI, dar mai ales în sec.V-IV î.e.n.

Organizarea socială a tracilor în Peninsula Balcanică a fost de tipul societăţii împărţită în clase. Apariţia coloniilor greceşti nu numai că accelerase decăderea societăţii gentilice, dar reprezentase, încă din sec.VII î.e.n., una din cele mai importante premise pentru apariţia acestui tip de societate.

Din izvoarele scrise şi arheologice reiese că în sec.VI-V î.e.n., oraşele greceşti de pe litoralul Mării Negre au devenit factori de seamă în istoria tracilor şi sciţilor. Unele localităţi întemeiate pe coasta de apus a Mării Negre, Histria, la sfârşitul sec.VII î.e.n., Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), la începutul sec.VI î.e.n., Dionysopolis ((Balcik) Odessos (Varna), Messembria (Nessebăr), la sfârşitul sec.VI, Apolonia (Sozopol), la sfârşitul sec.VII, Tyras, la gura Nistrului, la sec.VI î.e.n., au devenit centre culturale şi comerciale deosebite de importante, strâns legate de lumea tracică. La nord de Tyras a fost întemeiat, în prima jumătate a sec.VI, oraşul Olbia, care a evoluat într-un oraş-stat şi care a făcut comerţ cu regiunea Bugului şi a Nistrului; judecând după unele descoperiri arheologice, Olbia a întreţinut relaţii comerciale şi cu populaţia tracică din Mildova actuală, din Transilvania şi din Câmpia Maghiară.

Contactul tracilor cu oraşele greceşti se reflectă clar în descoperirile arheologice din regiunea locuită de traci, respectiv de traco-geţi. Ele dovedesc că în aceste oraşe au venit, din Grecia sau din Asia Mică, negustori sau meşteri care au întemeiat ateliere sau magazii de mărfuri. Produsele de provenienţă ateniană sunt un indiciu că şi atelierele din Atena sec.V au participat la comerţul cu tracii. Scenele reprezentate pe produsele de ceramică greacă au fost împrumutate de multe ori din mitologia tracă. Pe de altă parte, tezaurele de aur, argint sau bronz, ca şi alte monumente trace, poartă la rândul lor, urme ale influenţei culturale greceşti sau din Asia Mică, pe lângă forma proprie tracă de exprimare artistică. Descoperirile arheologice dezvăluie, de asemenea, că relaţiile comerciale ale oraşelor greceşti cu teitoriul tracic s-au intensificat în a doua jumătate a sec.VI, pentru a cunoaşte apogeul în sec.V-IV î.e.n.

La începutul sec.V, la traci a apărut prima formaţiune statală mai mare şi anume regatul odrizilor de sub conducerea lui Teres (a domnit pe la 527-435 î.e.n).

Triburile tracilor de nord sunt atestate mereu şi arheologic în regiunea carpato-dunăreană şi în sec.VII-VI î.e.n. După expeditia lui Darius din anul 513-512 împotriva sciţilor, de-a lungul coastei de apus a Mării Negre, este exclus orice contact al sciţilor - şi cu atât mai mult unul militar - cu bazinul carpatic. În această epocă, deci la sfârşitul sec.VI î.e.n. tracii s-ar fi deplasat în mare număr spre vest de-a lungul văii Mureşului, a Dunării şi Tisei. Mişcarea lor poate fi legată şi de grupul cultural Kustanovice şi ea trebuie plasată încă la sfârşitul triburilor nord-tracice în bazinul carpatic a fost, desigur, cauzată de motive economice de dorinţa căpeteniilor trace de a cuceri noi teritorii şi a ajunge la noi surse de bogăţii.

Pătrunderea tracilor în bazinul carpatic a accelerat, din toate punctele de vedere, dezvoltarea social-economică a populaţiei autohtone, tracii acestei epoci venind cu o cultură mai înaltă şi cu o structură socială mai avansată. În Slovacia de sud-vest, de sud şi de răsărit, apariţia tracilor în sec. V î.e.n., a impulsionat trecerea la faza democraţiei militare în toată această regiune, ca, de altfel, şi în Câmpia Maghiară şi în zona Tisei. Prezenţa tracilor a determinat nu numai schimbări sociale sau o mai bună organizare militară, dar a favorizat şi dezvoltarea forţelor de producţie. Astfel, ei au adus un nou mijloc de producţie, roata olarului, care a stimulat dezvoltarea economică. Producţia specializată de ceramică, ca şi a unor obiecte de fier sau bronz (zăbale, vârfuri de săgeţi, topoare) a contribuit desigur, la crearea unui plusprodus. Aceasta se vede şi din faptul că din comerţul cu regiuni îndepărtate au apărut unele obiecte de lux: chihlimbar de pe coasta Mării Baltice, sticlă probabil din sud, din regiunile ilirice. S-a dezvoltat probabil şi producţia agricolă în urma introducerii unei tehnici mai avansate. Urmarea logică a acestui proces a fost o cresterea producţiei într-o serie de ramuri economice, care a dus, în cele din urmă, la o diferenţiere socială a populaţiei din bazinul carpatic şi deci şi din Slovacia.

Populaţia tracică a convietuit în mod paşnic cu populaţia băştinaşă, cum o dovedesc, poate cel mai bine, cimitirele bi-rituale, care dezvăluie continuarea vechii baze culturale. Necropolele descoperite oferă un material documentar satisfăcător cu privire la relaţiile social-economice preconizate. În Slovacia, unul din exemplele cele mai ilustrative îl constituie necropola de la Chotin, regiunea Komárno. Mormintele cu inel de lut, răspândite izolat pe cuprinsul necropolei, arată poziţia socială deosebită a celui înmormântat. Mormintele de cai sau cele umane cu cai pot şi ele constitui indicii referitoare la bogăţia unei anumite pături a acestei populaţii, deoarece calul reprezintă o valoare (care putea fi însă exprimată şi în alte produse). Perlele de chihlimbar şi de sticlă sau inelele de tâmplă argintate, sunt, deasemenea, dovezi că unii membrii ai acestei societăţi s-au îmbogăţit treptat. Mormintele duble sau triple (bărbat-femeie, bărbat-femeie-copil) din acest cimitir confirmă nu numai descrierea lui Herodot referitoare la ritul de înmormântare trac, dar şi poziţia de conducători pe care au avut-o cei înmormântaţi. În ceea ce priveşte mormintele cu săgeţi în trei muchii, ele pot fi socotite ca aparţinând membrilor cetelor militare. Căci triburile trace ale acelei epoci au adus în bazinul carpatic, în afară de organizarea lor tribală, pe care o aveau şi în Tracia sau la nord de Dunăre şi organizarea bazată pe cete militare.

Din privirea de ansamblu asupra materialului arheologic şi din valorificarea lui - sau din revalorificarea unor descoperiri mai vechi - ca şi din confruntarea cu sursele istorice scrise am încercat să dezvoltăm o nouă imagine asupra evoluţiei spaţiului carpatic şi precarpatic. Din acest punct de vedere am fost înclinaţi să ajungem la un nou fel de a privi rolul, până acum necorespunzător reliefat, al tracilor şi al culturii lor, dezvoltarea social-economică a Europei de sud-est şi a bazinului carpatic în Hallstattul târziu, în conexiune şi cu rezolvarea problemei sciţilor în această regiune.

O altă problemă constă în interpretarea etnică a materialului arhelogic. În această privinţă nu trebuie să plecăm numai de la materialul arheologic, ci să avem în vedere şi izvoarele scrise. Pe baza acestui principiu am ajuns la următoarele concluzii:

1. În timpul evoluţiei hallstattiene târzii, în Slovacia a pătruns, la sfârşitul sec.VII î.e.n., grupul cultural nord-tracic Kustanovice, care poate fi urmărit până în sec.III î.e.n. Influenţa lui s-a făcut simţită şi în Slovacia de mijloc. După sec.V î.e.n., înrâuriri ale culturii nord-trace au ajuns treptat şi în Slovacia de sud şi de mijloc, venind dinspre Câmpia Maghiară.

2. În Slovacia de sud şi de mijloc au apărut necropole bi-rituale şi ceramică lucrată la roată. Organizarea gentilică, care dăduse deja semne de dezagregare [...], a fost impulsionată în această perioadă de uniunile de triburi nord-trace.

3. Materialul arheologic din Bulgaria de astăzi, atribuit în mod sigur triburilor trace, cât şi ritul de înmormântare trac dovedesc fără putinţă de tăgadă, identitatea cu monumentele materiale şi ritul de înmormântare constatat în Slovacia, atribuit de asemenea triburilor nord-trace, precum şi cu materialul din epoca necropolelor birituale din Ungaria.

4. Monumentelor nord-trace există şi în România (în Lodova), în partea de apus a Ucrainei şi în Ucraina carpatică.

5. Monumentele scitice, care în regiunile menţionate nu sunt multe la număr, constituie dovezi ale contactelor cu regiunea Olbiei, respectiv chiar cu Olbia. Se ridică însă problema dacă acest comerţ a fost practicat de sciţi sau chia de greci, deoarece, după cum bine se ştie, sciţii au fost consumatori de produse greceşti, care au fost confecţionate pentru ei în aşa-numitul stil animalier. În bazinul carpatic sunt atât de puţine produse scitice veritabile, realizate în acest stil, încât nu se poate vorbi de o ocupare scitică a acestor regiuni.

6. Numărul redus de monumente scitice în regiunea precarpatică poate fi considerat ca rezultatul unui contact bilateral între triburi trace şi scitice, explicabil prin legăturile de rudenie dintre dinastia tracă şi scitică din perioada regatului odris. Vârfurile de săgeţi de bronz în trei muchii nu pot constitui un argument pentru atribuirea etnică.

7. Documentele arheologice şi izvoarele istorice dovedesc că triburile trace ajung treptat, începând cu sec.VI, dar mai ales cu mijlocul acestui secol, în bazinul carpatic şi deci şi în Slovacia.

8. Moştenirea culturală din afara bazinului carpatic (Austria inferioară, Polonia, Slovacia), pe care noi am atribuit-o tracilor de nord, este o dovadă a contactelor comerciale ale triburilor nord-trace cu aceste regiuni.

9. Rituri de înmormântare din regiunea de stepă nord-pontică în decursul sec.VI-V î.e.n. (poate chiar sfârşitul sec.VII) respectiv inhumaţia în camere mortuare de lemn, nu este identic cu cel din spaţiul carpato-dunărean (incineraţia). În sec.VI-V î.e.n. incineraţia nu este cunoscută în stepa nord-pontică, după cum în decursul sec.VII-V î.e.n. nu este practicată nici în regiunea de silvostepă din dreapta Nistrului mijlociu. Aici au fost găsite numai camere mortuare arse, parţial sau total. Această realitate infirmă opiniile după care mormintele de incineraţie - sau eventualele morminte de incineraţie în tumul - ar fi manifestări ale ritului de înmormântare scitic.

10. Descompunerea societăţii gentilice şi apariţia aristocraţiei gentilice sunt datate în Slovacia, la sfârşitul sec. VII î.e.n. În tracia, acest proces este încheiat în prima jumătate a mileniului I î.e.n., când apar comunităţi patriarhale casnice colective de producţie săteşti. În sec.V î.e.n., comunităţile casnice se unesc în colective monograme de familie. Iau naştere comunităţi săteşti şi uniuni tribale, iar aristocraţia îşi însuşeşte pământul. Prin venirea lor în bazinul carpatic, tracii accelerează evoluţia social-economică a populaţiei autohtone şi favorizează dezvoltarea forţelor de producţie, prin intoducerea unui nou mijloc de producţie - roata olarului. Aceasta duce la o producţie specializată care, la rândul ei, determină realizarea unui plusprodus. De asemenea, tracii introduc în Slovacia şi în restul bazinului carpatic o mai bună organizare a uniunilor de triburi.

Tyntenii

Cu câţiva ani în urmă, între Iordania şi Siria, a fost descoperită, într-un important tezaur monetar, o octodrahmă de argint, în greutate de 29,83 g. cu legenda TYN. Moneda, emisă cam la hotarul veacuriloe VI - V î.e.n., are pe verso un personaj în picioare alături de doi boi, iar pe revers o roată într-un pătrat adâncit. Alte monede purtând inscripţia TYNTENON, sugerează ipoteza că octodrahma a fost emisă de tribul tyntenilor. Ţinând seama de iconografia ei, similară ca cea de pe monedele altor triburi tracice din zona muntelui Pangeu, acest trib s-ar situa cam în aceeaşi regiune. Pe de altă parte, începutul de nume TYN ne-ar permite să ne gândim şi la tribul tracic al tinilor, destul de bine cunoscut din izvoarele literare, dar aşezarea lui geografică face puţin probabilă această eventualitate. Dacă facem abstractie de legătura TYN-TYNTENON, ar trebui totuşi, să avem în vedere un trib din celebra zonă minieră, al cărui nume ar urma atunci să facă obiectul unor cercetări viitoare.

Tyrageţii

Populaţie de origine getică, localizată de izvoarele antice pe cursul mijlociu şi inferior al Nistrului. În încercarea sa de dispunere geografică a diferitelor neamuri din Dacia, V.Pârvan (Getica) face precizarea că "pe Tyras (Nistru), în mod special, geţii erau numiţi -Tyragetai".

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabo, din care reţinem următoarele: "Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmanţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmanţii iazygi".

În acelaşi sens se pronunţă şi Ptolomeu:"mai jos de bastarni, lângă Dacia sunt tagrii şi mai jos de ei tyrageţii". La rândul său, Plimin cel Bătrân (23-79 e.n.) ne informează că "de la Istru înainte se află vestitul Fluviu Tyras şi o insulă întinsă locuită de tyrageţi".

Tyrageţii locuiau, deci, în sec.I î.e.n. - II e.n. pe cursul inferior al Nistrului (Tyras), prezentându-se ca o populaţie distinctă şi de sarmaţi şi de bastarni. Săpăturile efectuate în părţile de S-E ale Câmpiei Bugeagului, în necropolele tumulare de la Sabat şi Katargi, care au scos la iveală ceramică locală carpică, sprijină şi ele originea getică a acestei populaţii. Bizuindu-se pe descoperirile arheologice dintre Prut şi Nistru, ca şi pe analiza izvoarelor scrise şi pe unele toponime, arheologii sovietici V.P. Petrov şi G.B. Federov ajung la concluzia că tyrageţii au reprezentat populaţia autohtonă din regiunea Nistrului, de la mijlocul mileniului I.î.e.n. şi până în primele secole ale e.n.

Zaielii

Trib tracic, de asemenea, prin apropierea munţilor Pangeu. A emis monede de argint cu o greutate de 9,16 g purtând pe avers imaginea unui centaur răpind o nimfă şi o legendă, cu caractere greceşti: ZEIELON.

Reprezentări asemănătoare - un satir răpind o nimfă - întâlnim şi pe alte monede găsite în aceeaşi zonă şi pe care unii cercetători le consideră ca fiind emise de un trib tracic anonim. Se pare că este vorba de emisiuni thasiene. Aşa cum am mai arătat, thasienii au manifestat interes faşă de sudul Traciei în general şi de zona minelor din Pangeu în special. Imixtiunea lor în aceste regiuni este de natură să explice atât difuziunea acestor monede, cât şi asemănările iconografice dintre ele şi cele ale zaielilor.

Zamolxis (Zalmoxis, Zamolxe, Salmoxis)

După scriitori, Zamolxis a fost daimon getic: (Herodot) sclav al lui Pytagora (Herodot, Strabon, Celsus, Origene) înţelept iniţiat (Strabon, Iordanes), înţelept prepilagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon) mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon) legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant (Iordanes), profet (Strabon), reformator religios cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus), divinitate feminină (Suidas), Hiperboreu (Clemet Alexandrinul), Saman (E.R. Dodds), zeu dyonisiac după modelul Sabazius (G.G. Tocilescu) zeu celest şi atmosferic (V. Pârvan), zeu uranian (M. Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu Htonic (H. Daicoviciu), zeu Htonic (I.I. Russu), divinitate iniţiatică (T. Herseni), profet Htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (R. Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Al. Busuioceanu), zeu totemic întruchipând ursul (R. Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Al. Popescu), Zeul-Moş (N. Densuşianu, R. Vulcănescu).

Este cert că acest cult a influenţat sau a fost influenţat de celţi.

O dată la 4-5 ani se sacrifică un sol, sacrificiul nu se producea pe pământ ci în aer iar solul era ales în urma unor teste. Dacă solul nu murea era învinuit şi se trimitea alt sol.

Doctrina zamolxiană avea, în linii mari, următoarele principii:

- nemurirea ca atare (sau numai imortalitatea sufletului).

- vindecarea prin corelatia trup-suflet

- ascentismul

- predicarea curajului,mai ales la caste ktistailor, ai căror membrii erau lipsiţi de teamă

- cunoasterea astrelor

- morala dreptăţii şi a cinstei

- conturul personalităţii marelui zeu dac este absolut original în panteonul antic european, prin sistemul de mistere iniţiatice, magia psihomedicală, mitul unităţii spirit-trup, respectiv divinitate-umanitate (confirmat de trimiterea rituală a solului în cer), mitul unităţii astrale (confirmat de calendarul specific al dacilor) ca şi absenţa totală a thanatofobiei (confirmată de constiinţa dacilor că, iniţiati întru Zamolxe ei ajung nemuritori cu adevărat).

Urme ale cultului zamolxian se găsesc în folclorul românesc (Moţii; Caloianul) dar dintre toate cultele antice, aceste s-a pretat cel mai mult la creştinare.
Zbelsusdos

Zeu din mitologia tracă, simboliza lumina cu fulger.

PS: Din pacate nu cunosc sursa acestui dictionar, fiind preluat dintr-un document Word, daca stie cineva cine este autorul, poate sa scrie la comentarii si il adaug cu mare placere.

UPDATE 8 aprilie 2017: Conform unui cititor al blogului ( Dada ), sursa acestor informații este www.enciclopedia-dacica.ro.