Hărți vechi ale lumii

Poate cautati harti ale unor comori.

Si noi am dori asa ceva.

Până gasiti harta unei comori, ce ar fi sa aruncam o scurta privire asupra modului cum erau realizate in trecut hartile planetei noastre ?

In imaginile de mai jos veti observa ca majoritatea hartilor sunt deosebite față de cele pe care le cunoastem cu totii din atlasele geografice obisnuite.

Uneori continentele americane sunt pozitionate in dreapta hartii si nu in stanga.

Colectia cuprinde fotografii are unor harti foarte rare care pot fi gasite prin diverse muzee sau colectii particulare de pe mapamond.

Probabil nu exista astfel de harti originale in colectii din România, dar nu este exclus.


Harta este o reprezentare în plan, convențională, micșorată și generalizată a suprafeței Pământului.

Micșorarea se face pe baza unei scări de proporție iar pentru întocmirea hărții se folosește o proiecție cartografică.

O hartă folosește anumite prescurtări sau simboluri explicate într-o legendă.

Unele din aceste harti prezinta intreaga planeta, altele doar anumite rgiuni geografice.

Exista in aceasta colectie de harti vechi si unele care au fost intocmite imediat dupa Perioada Marilor descoperiri geografice.


Dar sa ne oprim aici cu aceasta scurta introducere si sa vedem hartile.

Evolutia graniţelor ţărilor şi imperiilor Europei şi Orientului Mijlociu, în ultimul mileniu

Am gasit un filmulet de 5 minute care prezinta evolutia granitelor tarilor Europei in ultimul mileniu.

Nu este o harta a migratiei popoarelor si nici a existentei si pozitionării acestora în Europa, ci pur si simplu este o hartă a granitelor si a stapânirii unor tari asupra altora.

România apare ca stat individual spre sfarsitul hartii, desi poporul român si strămosii nostri dainuie de mii de ani... Păcat este ca nu a inceput harta de la Decebal si Burebista.

Merită să aruncaţi o privire, este o experienţă inedită.



Frank Reed este creatorul hartii animate a evolutiei Europei si Orientului Mijociu, din anul 1000 si pana in 2003. Softul hartii este “dinamic si animat si include peste 9.000 de schimbari de granita”, un ghid cartografic al istoriei zonei. Aceasta harta traseaza ridicarea si caderea imperiilor incepand din anul 1.000 si pana acum.

Softul folosit este Centennia Historical Atlas si poate fi descarcat in varianta demo de aici ( contine doar Revolutia Franceză si perioada napoleonică (1789-1819).
Varianta completă trebuie cumparata la pretul de 79 de euro de aici, dacă sunteţi interesaţi.

Mai jos vă prezint o varianta de pe Youtube, de 3 minute si jumatate, daca sunt probleme in vizionarea primului filmuleţ:



Mai jos gasiti o versiune cu un mic zoom şi redată mai lent, in peste 11 minute.

.

Filmul documentar HD - "Dacii - Adevăruri tulburătoare" - Reacţii

Continuam articolul de aici , in care aduceam in atenţie Filmul documentar HD - "Dacii - Adevăruri tulburătoare" cu cateva reactii aparute la televizor si pe internet. Recent, realizatorii documentarului au fost invitaţi la Antena 3 pentru a da mai multe explicaţii.

„Noi suntem urmaşii Romei? Sau istoria României se bazează pe un lung şir de falsuri?" Răspunsurile oferite în documentar pentru aceste întrebări au provocat o veritabilă frenezie: peste 360.000 de vizualizări, aproape 800 de comentarii, peste 4.000 de like-uri.

Filmul are aproape o oră şi susţine că romanii şi dacii au strămoşi comuni şi că Dacia nu a fost romanizată în modul susţinut de teoriile oficiale. Studii genetice realizate în Germania, citate de autorii documentarului, indică faptul că populaţia românească din prezent este înrudită foarte puţin cu cea din Italia şi foarte mult cu cea existentă în Dacia înainte de cucerirea romană.




VIDEO2: Emisiunea de la Antena 3 în care autorii documentarului oferă mai multe detali

Autorii au anunţat că vor mai publica anul acesta lucrări ştiinţifice care vor revoluţiona istoria noastră veche.

Teoria autorilor documentarului este că avem mai multe motive să ne considerăm daci, decât urmaşi ai Romei.

„Realitatea este foarte simplă. Simplitatea constă în faptul că au sosit romanii, au cucerit 14 la sută din teritoriul Daciei şi peste noapte, nu numai teritoriul cucerit peste o sută de ani învaţă perfect limba latină uitând limba lor, dar şi 86 la sută din teritoriul Daciei, oameni care nici măcar nu ştiau că au sosit romanii uită limba lor şi vorbesc latina", spune Napoleon Săvescu (foto sus), directorul fondator al societăţii Dacia Revival Internaţional.

Acest argument este primul dintr-un lung şir argumente cu care realizatorii documentarului încearcă să convingă publicul că în Dacia s-a vorbit o limbă aproape identică cu latina şi că întreaga civilizaţie romană provine, de fapt, din spaţiul cultural în care se vorbea limba Dacilor. Teoria a stârnit imaginaţia celor care au văzut documentarul. Youtube a contorizat peste 368.000 de vizualizări. Peste zece la sută dintre cei care au vizionat documentarul au apreciat că este foarte interesant şi sute de utilizatori s-au lansat într-o dezbatere cu aproxomativ 800 de comentarii.

De ce grecii, egiptenii şi evreii nu şi-au schimbat limba ?

În documentar apare şi un fost ministru al Apărării Naţionale, generalul în rezervă Nicolae Spiroiu. „Imperiul Roman nu avea cum să disemineze limba latină pe un areal de şase ori mai mare decât cel pe care l-a ocupat", spune Spiroiu. „Statul iudeu a stat sub romani 800 de ani, vreo 400 de ani au stat grecii, egiptenii la fel" spune în documentar Mircea Chelaru, general în rezervă şi fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române.

„Din această perspectivă apare o uriaşă enigmă. Cum e posibil ca Dacii să-şi fi abandonat limba şi tradiţiile şi să fi îmbrăţişat limba şi obiceiurile invadatorilor, în condiţiile în care mai putin de 20 la suta din spaţiul dacic fusese cucerit, teritoriu in care romanii au rămas doar 165 de ani. Oare o asemenea pretenţie nu sfidează logica. Alte state cucerite integral de romani şi în care stăpânirea romană s-a întins pe 400 sau 800 de ani nu şi-au lepădat limba şi nu şi-au uitat tradiţiile. Şi dacii au făcut-o fără ca măcar să-i forţeze cineva?", spun realizatorii documentarului.

De ce nu vorbim turcă sau maghiară?

„Pe aceeaşi logică ar fi trebuit ca românii să vorbească turca şi maghiara pentru că cele două imperii au stăpânit părţi mai însemnate din această ţară. Studiile de paleogenetică şi logica simplă ne spun că limba dacilor ar putea să fie continuatoarea unei limbi mai vechi din care s-a născut şi latina vulgară. ", spune scriitorul Daniel Roxin care a lansat documentarul pe Internet.
Documentarul citează diverse surse istorice şi face referire la obiectele dacice descoperite pe teritoriul României, dar şi în alte zone ale Europei. Autorii mai fac referire la diverse monumente ridicate în Imperiul Roman în care ar exista indicii care susţin teoria lor.

Cea mai interesantă probă prezentată în documentar este un studiu de paleogenetică realizat la Institutul de Biologie Umană al Universităţii din Hamburg, Germania. Studiul a analizat informaţia genetică a unor oseminte descoperite în siturile arheologice din zonele unde au locuit daci. Comparată cu structura genetică actuală a populaţiei, structura conturată din oseminte indică faptul că suntem, de fapt, urmaşii acelei populaţii pre romane şi că avem foarte puţin în comun cu actuala populaţie din Italia, spun realizatorii documentarului.

„Am realizat aceste studii de paleogenetică în Germania, în perioada 2004 - 2006, pe piese osoase aparţinând unor indivizi care au trăit pe teritoriul României în Epoca Bronzului şi Epoca Fierului, scopul fiind o analiză a structurii genetice a populaţiei vechi şi să o comparăm cu datele genetice ale populaţiei actuale. Am realizat în Hamburg un alt studiu de genetică moleculară şi e populaţia actuală, pentru a le putea compara" explică Georgeta Cordoş, bilog la Institutul Victor Babeş, care şi-a realizat teza de doctorat pe această temă.

Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie al Universităţii din Hamburg spune în documentar că studiul genetic a indicat o înrudire îndepărtată cu populaţia actuală din Italia şi foarte apropiată cu cea din Grecia şi alte zone din Balcani. Procentul stabilit ca fiind moştenire genetică similară cu cea a grupului latin este surprinzător de mic, susţin realizatorii studiului. Studiile genetice au mai arătat că italienii din nord se întudesc într-un procent foarte mare cu tracii care au trăit acum 5000 de ani pe teritoriul României.

Bazaţi pe studiile paleogenetice citate, realizatorii documentarului susţin că tracii au ocupat o mare parte din Europa, având Marea Neagră în centrul zonei lor de dominaţie şi că din această zonă s-a desprins grupul care a înfiinţat Roma. „Se naşte o concluzie halucinantă. Nu noi suntem urmaşii romanilor ci o parte dintre romani sunt urmaşii tracilor", mai spune scriitorul Daniel Roxin.
Toate argumentele pe care se bazează teoria realizatorilor documentarului sunt însă în contradicţie cu ceea ce am învăţat la şcoală şi este susţinut de comunitatea ştiinţifică „oficială". Realizatorii susţin că mai există şi alte studii care vor fi prezentate anul acesta în lucrări ştiinţifice.

Cea mai veche scriere din lume: 7.500 de ani, Tărtăria

Aceştia mai fac referire la scrierea antică descoperită în 1961 la Tărtăria, pe nişte plăcuţe din lut (foto jos). Cu sprijinul unui istoric italian s-a făcut o datare cu carbon radioactiv a unor părţi din oasele descoperite alături de tăbliţele din lut. Rezultatul a fost uluitor pentru cei implicaţi: oasele au 7.500 de ani vechime. Acest lucru sugerează faptul că scrierea de la Tărtăria este cel mai vechi tip de scriere din lume, acest lucru susţinând teoria că pe teritoriul Daciei a existat o civilizaţie veche foarte dezvolatată. Aceeaşi civilizaţie a creeat monumente megalitice de la Sarmizegetusa Regia, mai susţin realizatorii documentarului.

Controversă aprinsă

Teoria a prins foarte bine la sute de utilizatori ai canalului Youtube, care s-au declarat convinşi de filmul vizionat. „Felicitări! În sfârşit nişte oameni cu inimă şi curaj. Nu pot decât să vă mulţumesc din toată inima şi Dumnezeu să vă lumineze calea şi să vă dea putere de a continua ceea ce aţi început. Minţile spălate de atâta vreme au nevoie de încă pe atâta ca să poată realiza care este de fapt partea ascunsă cu rea intenţie a poporului nostru", aşa sună unul dintre sutele de comentarii, în acelaşi ton, postate la documentar. Numărul mare de mesaje in acest ton indică o priză la public ieşită din comun.
În acelaşi timp, pe pagina documentarului sunt şi foarte multe comentarii care contrazic argumentele realizatorilor. „Mi-aş fi dorit ca ideile să fie ilustrate din mai multe puncte de vedere. Lipseşte dreptul la opinie al celor aflaţi în opoziţie cu ideile expuse aici. Trebuiau expuse idei pro şi contra, după care privitorul să tragă singur o concluzie, pentru că, totuşi, nimeni nu deţine un adevar absolut aici.", spune unul dintre cei care nu s-au lăsat convinşi. Sursa: http://www.adevarul.ro/actualitate/ dacii_adevaruri_tulburatoare_documentar_0_700130188.html#

Discriminarea detectoarelor de metale

Discriminarea este abilitatea detectorului de a cauta doar anumite metale. Fără discriminare, un detector de metale ar da un semnal sonor chiar si la o folie de aluminiu (un metal extrem de conductor) şi cautatorul nu ar fi posibilitatea de a merge de departe, fără a-si umple buzunarele cu obiecte găsite, dar fara valoare.

Un proverb favorit al cautatorilor de comori este că discriminarea ar trebui să fie utilizată "cu discriminare".

Discriminăriea pe un detector de metale ar trebuie să fi setată destul de mare pentru a face detectorul sa ignore alarmele false ( la aluminiu de exemplu ), dar în acelaşi timp, nici aurul nu ar mai putea fi găsit, acesta avand o conductivitate mai mică de aluminiul.

Cele mai multe detectoare au o scară de 0-10 la setarile discriminarii.

Utilizatorii vor găsi propriile setări preferate, şi în funcţie de terenurile pe care fac propriile cercetări.

De exemplu, în cazul în care se caută pe teren arat , multi preferă sa nu foloseasca nici o discriminare, pentru că terenurile agricole nu au prea multe gunoaie.

În cazul în care se caută intr-un parc, se utiliezeză o setare de aproximativ 2-3, pentru că in general la o discriminare de 4 din 10, detectoarele de metale nu mai gasesc aurul.

Bineinteles, toate aceste mici sfaturi pentru incepatori de mai sus, privind discriminarea, sunt relative.

Mai multe detalii privind discriminarea in metal detecting gasiti in filmuletul de mai jos:

Blestemul lui TUTANKAMON

Descoperirea mormantului din Valea Regilor a avut loc în anul 1922, sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter "sponzorizat" de bogatul nobil englez, Lordul Carnarvon.

Howard Carter (n. 9 mai 1874, d. 2 martie 1939) a fost un tânăr englez din clasă medie care va intra în istorie drept cel mai spectaculos și mai de succes egiptolog. Acesta s-a născut în Putney, Londra, la data de 9 mai 1874, dar și-a petrecut mare parte din copilărie în orașul Swaffham, Norfolk. Tatăl său era artist, și își câstiga existența pictând portretele animalelor care aparțineau localnicilor și facând ilustrații pentru ziarul "Illustrated London News". Carter a fost cel mai mic dintre cei 11 copii,el a fost educat acasă, a simțit lipsa acută de educație, tot restul vieții. A invățat de la tatăl său să picteze impecabil, fiind să capabil să rețină o casă sau o scenă dintr-un sat.

Lord George Edward Stanhope Molyneux Herbert (Berkshire, 26 iunie 1866 – Cairo, 5 aprilie 1923), a fost al cincilea conte de Carnarvon; împătimit colecționar de antichități egiptene și, totodată, egiptolog britanic. Posibilitățile materiale l-au ajutat îndeajuns pentru susținerea financiară a expediției de săpături arheologice, a căror conducere a încredințat-o conaționalului egiptolog, Howard Carter, operațiune care a dus la descoperirea mormântului lui Tutankhamon în Valea Regilor, din Egipt.

A intrat în istorie cu numele simplu de Lordul Carnarvon. În anul 1890, la moartea tatălui său, Henry Herbert (cel de-al patrulea conte de Carnarvon, George Herbert a devenit al cincilea conte. Pe 26 iunie 1895 s-a căsătorit cu Almina Victoria Maria Alexandra Wombwell cu care, în 1898, l-au avut pe Henry George Herbert, care va fi al șaptelea conte de Carnarvon. Contele era un mare iubitor de egiptologie și, în 1907, a plecat în Egipt cu intenția de a face o campanie de săpături pentru îmbogățirea propriei colecții. Dându-și imediat seama că era absolut necesar să aibă pe teren un expert care să fie și la curent cu dificultățile unei astfel de cercetări, a cerut părerea lui Gaston Maspero, care l-a indicat pe arheologul Howard Carter, ca fiind persoana cea mai potrivită și care, pe deasupra, în acea perioadă rămăsese fără ocupație. Cei doi s-au înțeles de îndată și, între ei, s-a născut o profundă prietenie.

Cu bogățiile familiei, Lordul Carnarvon, a finanțat săpăturile conduse de Howard Carter la Theba (Egipt) și altele, care au îmbogățit substanțial colecția de piese egiptene a contelui. Arheologul însă, visa să descopere în Valea Regilor mormintele a doi faraoni, despre care se știa puțin pe atunci: Amenoth al IV-lea, „Faraonul eretic”, și Tutankhamon, „Faraonul copil”. L-a convins pe Lordul George Herbert să finanțeze întreprinderea.



Lordul Carnarvon

Grație abilității sale, Lordul a reușit să obțină concesionarea săpăturilor, care pe atunci erau încă în mâinile arheologului Theodore M. Davis, și astfel în 1917 echipa condusă de Carter a început excavările. Au urmat cinci ani de muncă fără nici un rezultat în schimb cu mari eforturi financiare pentru Lordul Carnarvon astfel că în august 1922, dazamăgit, a declarat închis șantierul. Entuziasmul, încă viu, al lui Carter l-a convins, în cele din urmă, să mai acorde „visătorului” încă o stagiune de excavări, timp suficient să termine sectorul care rămăsese încă necercetat. Pe 3 noiembrie 1922 săpăturile și-au reluat cursul și, deja în cea de-a doua zi a văzut lumina scara unui mormânt necunoscut. Arheologii, ajunși curând la intrarea în mormânt, au constatat – plăcut surprinși – că sigiliile de la intrare erau intacte ceea ce însemna că în decursul mileniilor mormântul n-a fost violat de nimeni. Lordul Carnarvon, în acel moment în Anglia, a fost chemat imediat în Egipt, unde a ajuns pe 20 noiembrie.

După numai 7 zile a asistat – împreună cu Carter – la deschiderea mormântului care în acel moment își revela „bogăția sa funerară” exact așa cum fusese dispusă cu mii de ani înainte. Pe bună dreptate această descoperire este considerată cea mai mare descoperire arheologică a sec. al XX-lea, nu atât pentru bogăția conținutului cât pentru faptul că era pentru prima oară când se putea admira mormântul unui faraon neviolat încă. Moartea care l-a surprins pe Lordul Carnarvon pe 5 aprilie 1923 nu i-a permis să asiste și la deschiderea sarcofagului lui Tutankhamon.

Dupa aceasta descoperire au avut loc mai multe morti suspecte. Presa vremii a vorbit de Blestemul lui Tutankamon, un blestem care vine de dincolo de mormânt, care i-a ajuns pe toţi aceia care „au profanat" mormântul şi sarcofagele faraonilor. Primul deces a fost al Lordului Carnarvon, care a murit în februarie 1923 la doar trei luni de la Marea Descoperire.

Cu expresia „Blestemul lui Tutankhamon” sau „Blestemul Faraonului” (episod din Tutenstein) se indică o presupusă „moria” (blestem care vine de dincolo de mormânt) care i-a ajuns înainte de timp și pe neașteptate, pe toți aceia care „au profanat” mormântul și sarcofagele faraonilor: mai precis pe toți cei care au participat la căutarea și la descoperirea mormântului Faraonului Tutankhamon, mormânt găsit în Valea Regilor (în Egipt) și catalogat de arheologi cu sigla KV62. Descoperirea a avut loc în anul 1922, sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter "sponzorizat" de bogatul nobil englez, Lordul Carnarvon. De altfel și această întreprindere a lor este cunoscută cu numele de „Carter-Carnavon”. Iată lista participanților direct implicați în această expediție, listă care poate ajuta cititorul la înțelegera fenomenului.

Nume și Prenume	Rolul avut	Data nașterii	Data morții	Vârsta	Supraviețuit după 1922
Lordul Carnarvon	sponsor	1866	1923	57	1
Howard Carter	Șeful expediției	1874	1939	65	17
Arthur Cruttenden Mace	Colaborator	1874	1929	54	6
Alfred Lucas	Chimist	1879	1945	78	23
Harry Burton	Fotograf	1879	1940	61	18
Arthur R. Callender	Inginer și desenator	necunoscută	1936	necunoscută	14
Percy E. Newberry	Egiptolog	1869	1949	80	27
Alan H. Gardiner	Egiptolog filolog	1879	1963	84	41
James H. Breasted	Egiptolog istoric	1865	1935	70	23
Walter Hauser	Arhitect	1893	1959	66	37
Lindslay Foote Hall	Arhitect	1883	1969	86	47
Richard Adamson	Polițist (cu paza)	1901	1982	81	60

Prima moarte este dealtfel și singura care ar putea fi pusă în legătură cu descoperirea mormântului. Aceasta este a Lordului Carnavon, care a murit în februarie 1923 (trei luni după descoperire). Sir Carnavon a fost înțepat de o insectă (probabil o muscă?). În clima umidă și caldă a Egiptului și mai ales un fizic mult slăbit cum era cel al Lordului (în urma unui accident de circulație din 1901) orice zgârâietură putea deveni gravă: este exact ceea ce i s-a întâmplat Lordului. La câteva zile după incidentul cu insecta, în timp ce se berberea (cu briciul), fără să-și dea seama a redeschis rana. În pofida tratamentului făcut imediat cu tinctură de iod (antibioticul cunoscut azi cu numele de Penicilină va fi semnalat de dr. Alexander Fleming abia în 1928), infecția nu s-a lăsat așteptată. Așa se face că, la scurt timp, Lordul Carnavon a fost pus la pat de o febră foarte puternică (peste 38°C), care repede s-a transformat în pneumonie. De la Aswan a fost transferat la Cairo, unde – așa cum scrie Carter în jurnalul său – pe 5 aprilie 1923 „sărmanul Ld. C. (sic.) a murit la primele ore ale acestei dimineți”.

Apoi, alţi zeci de oameni au murit în urmatorii 20 ani... Unii cred că a fost de vină blestemul.

Cât de nefondat și de mistificată este teoria „Blestemului” se poate lesne vedea din lista reprodusă mai sus, listă ale cărei date merită analizate. Media de vârstă în momentul morții (exclusă valoarea minimă „0”, relativ la Callender, și valoarea maximă „86”, relativ la Hall): peste 63 de ani; Media de supraviețuire după anul 1922 – data descoperirii – (exclusă valoarea minimă „1” an, relativ la Lordul Carnarvon, și valoarea maximă „47”, relativ la Lindslay Foote Hall): în jur de 22 de ani. Chiar Lady Evelyn, fiica Lordului Carnarvon, care a participat activ la fazele inițiale ale descoperirii mormântului, născută în 1901, va muri în 1980, iar Dr. D.E. Derry, care a făcut prima necropsie asupra cadavrului lui Tutankhamon, va muri în 1969, la vârsta de 87 de ani. Rămânând tot la datele statistice, merită aduse în discuție și următoarele precizări: din 26 de persoane prezente la deschiderea mormântului, numai 6 au murit în decursul următorilor 10 ani; din 22 de persoane prezente la deschiderea sarcofagului numai 2 vor muri în următorii 10 ani; *iar din cele 10 persoane prezente la „desfășarea” mumiei nici una n-a murit în următorii 10 ani. Toate aceste date mărturisesc în mod decisiv că „Blestemul lui Tutankhamon” nu este adevarat .

Afară de goana după senzațional – specifică ziarelor – au mai fost (se pare) două cauze care au contribuit la răspândirea acestui mit al „Blestemului”: a) puținele știri care erau cu privire la operațiunile lente de cercetare a mormântului (necropsia lui Tutankhamon a fost posibilă abia în 1925; 3 ani după descoperire) și b) Lordul Carnavon în persoană a acordat exclusivitate numai unui singur ziar (american), ceea ce facea ca toate celelalte publicații „să fie puse pe tușă” (într-o perioadă când informația prindea aripi, încet dar sigur). Această exclusivitate voită de Lord a provocat o violentă campanie de denigrare a descoperirii: într-adevăr, cotidienele prezentau, pe cât posibil, descoperirea diminuându-i valoarea.

In jurul acestui blestem s-a creat o adevarata legenda si au aparut multe carti si filme care au tratat acest subiect. În anul 1925, mumia lui Tutankhamon a fost deschisă şi analizată de către echipa lui Howard Carter. În 1969 şi 1986, ea a fost supusă razelor X; în anul 2005, mumia a fost testată cu scanerul. Radiografiile indică mai multe fracturi, dar se presupune că acestea au fost produse de către echipa lui Carter.

HOWARD CARTER

Radiografiile arată că Tutankhamon era sănătos şi nu avea nici o urmă de infecţie, ceea ce indică faptul că el nu a murit din cauze naturale. O radiografie a capului său prezintă un cheag de sânge în zona cefei, ceea ce ar dovedi presupusa lovitură la cap. Howard Carter s-a născut în Putney, Londra, la data de 9 mai 1874, dar şi-a petrecut mare parte din copilărie în oraşul Swaffham, Norfolk. Tatăl său era artist, şi îşi câstiga existenţa pictând portretele animalelor care aparţineau localnicilor şi facând ilustraţii pentru ziarul "Illustrated London News". Surse: wikipedia.org, youtube.com, romanialibera.ro

Comoara de pe autostrada Orăştie - Sibiu

În sfarsit , se mai descoperă ceva şi în România. Sau cel putin in mod public. "Noroc" cu lucrările de la autostrada. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI) a anunţat, duminică, descoperirea unui depozit de piese de bronz şi fier, pe traseul autostrăzii Orăştie - Sibiu, vestigiile datând din perioada epocii fierului.
"În cadrul sitului 7 (km 14+100-km 14+500), identificat şi sub denumirea Tărtăria 1, a fost descoperit un depozit de piese de bronz şi fier datând din perioada epocii fierului (sec. IX-VIII a. Chr.). Este vorba despre peste 200 de obiecte de bronz şi fier (podoabe, arme şi piese de harnaşament), depuse într-un vas ceramic", se arată într-un comunicat al instituţiei.
MTI menţionează că este pentru prima dată când un depozit de acest tip şi datat în epoca fierului a fost găsit în contextul unei cercetări arheologice, nefiind o descoperire întâmplatoare.

Descoperirea este una excepţională şi cu o semnificaţie ştiinţifică deosebită, notează instituţia.

Cercetările arheologice pe traseul viitoarei autostrăzi, de pe coridorul IV pan-european, sunt coordonate de către Muzeul Naţional de Istorie a României.

Pe tronsonul Orăştie-Sebeş lucrările de diagnostic arheologic au indicat, în toamna anului trecut, existenţa a 11 situri, iar în martie 2012 au fost lansate cercetări în 6 dintre acestea. Astfel, în raza administrativă a satului Tărtăria, din comuna Săliştea, judeţul Alba, cercetările arheologice preventive au evidenţiat o aşezare datând din perioada epocii fierului.

Datele preliminare arată că atât aşezarea - preponderent pe baza analizei ceramicii - cât şi depozitul de bronzuri datează din perioada primei epoci a fierului. Vestigiile au fost aduse la Bucureşti, pentru conservare şi restaurare.

"Cercetarea arheologică preventivă continuă în toate cele 6 situri, într-un ritm constant şi susţinut, pentru a putea finaliza aceste investigaţii de specialitate în termenul prevăzut contractual, permiţând desfăşurarea lucrărilor de construire a autostrăzii şi fără a genera întârzieri", menţionează MTI.

Guvernul intenţionează să organizeze o expoziţie cu cele mai importante artefacte arheologice descoperite în timpul lucrărilor de construcţie a autostrăzilor, a anunţat, duminică, premierul Mihai Răzvan Ungureanu.

El a precizat că a avut o discuţie pe această temă cu ministrul Transporturilor, Alexandru Nazare. Potrivit premierului, o astfel de expoziţie ar putea fi amenajată la Muzeul Naţional de Istorie, dacă va exista şi acordul instituţiei.

In alt articol, gandul.info precizează că Ministerul Transporturilor a anunţat duminică descoperirea unui depozit de piese de bronz şi fier, pe traseul autostrăzii Orăştie-Sibiu. Vestigiile, care datează din secolul IX-VII î.e.n. au fost descoperite de echipa de arheologi în situl 7, denumit Tărtăria 1, situat pe raza administrativă a satului Tărtăria, comuna Săliştea, judeţul Alba.

"Este pentru prima dată când o astfel de descoperire, de asemenea dimensiuni şi de o asemenea complexitate, a fost făcută pe un şantier arheologic din România, dacă ne referim strict la o descoperire legată de perioada secolelor IX-VIII î.e.n.", a declarat pentru gândul dr. Corina Borş, responsabilul ştiinţific al şantierului arheologic de la situl 7 şi muzeograf la Muzeul Naţional de Istorie al României.

Ea a precizat că descoperirile de până acum privind această perioadă din Epoca Fierului au avut un caracter întâmplător, respectiv a fost vorba despre persoane care, în timpul anumitor săpături, le-au descoperit din greşeală şi apoi au anunţat arheologii, şi nu, ca în cazul de faţă, despre o descoperire arheologică pe un şantier arheologic.

Se estimează, preliminar, că este vorba de peste 200 de obiecte de bronz şi de fier, printre care se numără podoabe, arme şi piese de harnaşament.

Dr. Borş este chiar cea care a făcut această descoperire, respectiv prima persoană care a văzut, după aproape trei milenii, bucăţile de ceramică ale vasului în care s-au descoperit vestigiile.

"Descoperirea a fost făcută la prima oră din ultima zi de cercetări de pe acest sit dinaintea scurtei vacanţe de Paşte. Am văzut în pământ ceea ce păreau a fi bucăţi dintr-un vas ceramic de mari dimensiuni, mi-am chemat colegii şi am început să lucrăm. După o oră am aflat despre ce este vorba şi l-am chemat la faţa locului pe dr. Paul Damian, care este coordonatorul general al proiectului", povesteşte ea. În ceea ce priveşte dimensiunile efective ale vasului ceramic, dr. Borş susţine că este greu de estimat cu exactitate, vasul fiind strivit de presiunea pământului de-a cursul timpului, dar că este vorba, în mod evident, despre un vas de dimensiuni considerabile din moment ce au încăput peste 200 de artefacte.

Până la finalul aceleiaşi zile toate vestigiile au prelevate şi duse la Muzeul Naţional de Istorie a României. Vestigiile vor fi restaurate şi conservate în cel mai scurt timp posibil. Cel mai probabil, susţine dr. Corina Borş, Muzeul Naţional de Istorie a României va susţine o conferinţă de presă privind descoperirea extraordinară de dinainte de Paşte în a doua parte a verii, după ce piesele din colecţie vor fi restaurate şi examinate de echipa de la MNIR, echipă formată din 20 de experţi.

Echipa de arheologi care se ocupă de situl 7, denumit Tărtăria 1, care are o suprafaţă cumulată de circa un hectar, este formată din patru persoane.

În total, în toamna trecută, pe acest tronson de autostradă lucrările de diagnostic arheologic au indicat existenţa a 11 situri. Începând cu jumătatea lunii martie a acestui an s-au demarat cercetările în şase dintre acestea, Tărtăria 1 devenind în urma descoperirii al şaptelea sit arheologic. Sursa: gandul.info

Dacii milenari şi Dacia strămoşească

Chiar dacă dacii au avut tezaure fabuloase, acum pierdute sau prădate, chiar daca geţii au fost un neam de oameni viteji, dincolo de legende şi de visele de îmbogăţire ale căutătorilor, cea mai mare comoară pe care au lăsat-o umanităţii acesti eroi milenari suntem noi, poporul român. Dar suntem un neam care nu îşi cunoaste istoria, iar un popor fără trecut este o naţie fără viitor.

Asadar, sa ne cunoastem originile... 

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.

 Geto-dacii

Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe grecii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor".

Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".

De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geti mancand cu linguri si castroane de lemn,iar comandantii capturati mancand cu tacamuri si din farfurii de aur,pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.

Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci". Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".

Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".

În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".

Înfățișarea caracteristică dacilor

Imbracamintea lor era asemanatoare cu cea a taranilor romani din zilele noastre. Erau bărboși cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodați la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiți pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică. Femeile îmbrăcau o cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte.

Civilizație și cultură


Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.

Religie

Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.

Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.

În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.

Societate

Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".

Economie

Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei faceau comert cu cetatile grecesti care, pe atunci, se aflau pe tarmul Marii Negre.

De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, inconstatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.

Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.

Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.

Limbă

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita.



Entități politice

Dromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.Hr. - 109 î.Hr., 74 î.Hr.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători diferiți.

Cucerirea romană

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Diurpaneus / Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.

Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.

Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.

Stăpânirea romană

Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia și vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staționând în castrele din Alba Iulia și Potaissa. Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De asemenea și mulți daci fugiți în alte zone ale Daciei au revenit.

Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.

Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.

În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.


Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la granița Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști” .

Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.

Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.

Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.

Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.

În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.

Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.

Retragerea romană

Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.

Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.

Imperiul Roman ca Imperiul Dac

După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius(c. 260 – Aprilie sau Mai 311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac. Surse parţiale: wikipedia.org.

Lâna de Aur şi Gherga

Mutarea Gherganilor dinspre Caucaz i-a făcut să ajungă chiar şi până în Argos (din punct de vedere onomastic, Argos şi Gargos sunt ca acelaşi nume, cu lipsa consacrată G de la început precum o aspiraţie dialectală), localnicii închinând primul Templu zeiţei Hera, mama vitregă a lui Hercule / dinastia locală pretinzând că se trăgea din Hercule; Strabon a afirmat că odată întreg Peloponezul / Sudul Greciei continentale se numea Argos - cuvânt Pelasg însemnând “ţară” - acolo ajungând şi Canaaniţi. Pe Câmpia Argolid din S - locul unde conform lui Pausanias au fost utilizate scuturile prima dată - a fost ridicată Piramida Argolis, datată în 1995 de Laboratorul de Arheometrie din Atena şi de Laboratorul Nuclear al Universităţii Scoţiene Edinburgh înaintea celor Egiptene. Fortăreaţa Pelasgă Larisa apăra localitatea / distrusă de o răscoală a sclavilor în 494 î.C. Conducătorul Pelasg local Ghelanor a ajuns să fie învins de către Libianul Danaus / Danaan, cu rude Egiptene (care a traversat Marea Mediterană special pentru acel atac, împreună cu clanul său Nord-African - avea zeci de copii - după aceea textele Egiptene denumind Sudul Hemului şi ca Danuna), preluând conducerea Argos şi instaurându-şi acolo puterea, continuată apoi în Peninsula Balcanică prin numeroşii săi urmaşi Ahei, între care, înaintea Războiului Troian, a fost Iason; Danau era fratele faraonului Ahmose - în timpul căruia s-a încheiat dominaţia prinţilor Canaaniţi asupra Deltei Nilului - şi cum nu putea domni atunci în Egipt, în 1527 î.C. a trecut cu Aheii din Hemi în Hem (adică din Egipt în Balcani), Eschil în Tragedia Rugătorilor din 470 î.C. consemnând că la sosire el a cerut Pelasgilor protecţie şi un loc de aşezare, afirmând că era tot din neamul celor din Argos. Danaii - cei sosiţi la sfârşitul secolului XVI î.C. din N Egiptului în Peloponez - deoarece aveau conducătorul din familia faraonului Ahmose / Ah-meş, au fost de aceea ştiuţi ca Ahei (şi episcopul Eusebiu din Cezareea, în “Pregătirea evanghelică”, a consemnat că religia Elenilor provenea din timpul lui Ah-moş / Ahmose).





Piramidă Greacă


Expediţia din Epoca Bronzului a Tesalianului Iason până în Colchis la colonia Milesiană Phasis 42,09 lat. N, 41,40 long. E - azi Poti / Georgia - din Câmpia Circeană / Kirkaiu (conform şi scrierii lui Apolloniu din Rodos 2:400) după Lâna de Aur este celebră. Practic, se ştia că blana de oaie aşezată în albia unui râu cu aur aluvionar prinde particulele şi pepitele, împiedicându-le să se piardă în fluxul râului; lâna e apoi scoasă cu grijă din râu, uscată - iar praful de aur scuturat într-un recipient potrivit. Expediţia celor 50 de argonauţi - către Ţinutul Amazoanelor, ştiut ca foarte bogat - a fost începutul comerţului maritim şi al colonizărilor mai organizate, prima debarcare fiind, conform cercetătoarei Georgiane Natela Popkhadze, în Regatul Ghirgheian / Kirkeian al Amazoanelor, la Kerch 45,20 lat. N, 36,28 long. E (din Tauris - numele Grec pentru Crimeea - importantă colonie a Miletului / de unde provine numele Strâmtorii Kerci ce leagă Marea Karga / Azov de Marea Neagră, Donul având înaintea Potopului acolo o deltă; apoi, pe cealaltă parte a Strâmtorii, Grecii au ridicat peste vechea aşezare a populaţiei Sindi / Circasiană pe cea regală Gorgippia 44,52 lat. N, 37,22 long. E, distrusă de Huni); e de ştiut despre Kerkeţi că au fost strămoşii Cherchezilor. Anual, Gargarul rege al Amazoanelor petrecea câteva luni în zona aceea (obişnuit ele aveau regine, pe atunci fiind momente rare când domnea un rege).


Între alţii, Carianul Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. s-a preocupat şi a scris Argonauticele: în Colchis / Kolkis, prinţesa Medeea - fiica regelui, după numele căreia s-au numit în mileniul I î.C. Gherga-nii din Ghergania ca Mezii din Media - se opunea politicii tatălui său de a-i ucide pe străinii ajunşi în ţinutul lor (în vechime străinii erau respectaţi datorită asocierii lor cu mesagerii altor lumi, existând şi credinţa că sub înfăţişarea străinilor obişnuiau chiar zeii să umble pe pământ, ulterior şi Platon ajungând să se împotrivească epifaniei, afirmând că “nici un poet să nu mai spună că zeii iau toate înfăţişările şi că sub chipul unor străini intră în oraşe”), făcându-l pe Iason să promită că o va lua în căsătorie dacă îl ajuta să găsească Lâna de Aur; profitând de cunoaşterea ţinutului, Medeea a reuşit să deschidă templul unde se afla preţiosul obiect, în timp ce argonauţii atacau Amazoanele şi le puneau pe fugă. După obţinerea Lânii de Aur, Medeea a fugit cu Iason şi cu argonauţii, ajungând şi la mătuşa ei Kirke / Circe, din Italia de azi: nobilă Amazoană care le-a făcut ritualul de purificare pentru ceea ce au săvârşit (drumul argonauţilor cu Lâna de Aur pe Istru / Dunăre a trecut pe la Gherghina / Galaţi şi Gherdap / Porţile de Fier).





Lâna de Aur

Ajuns în Balcani, unde Medeea nu-i mai folosea, Iason a părăsit-o. Caucazul Antic de la V la E pe lângă Colchis a mai avut regatele Armenia, Iberia şi Albania. Strabon a scris că denumirea Armeniei - însemnând “ţara râurilor” - era după coloniştii trimişi de argonauţi de lângă Cercinium, din localitatea Armenium, de la cel mai mare lac din Tesalia (locul unde Apollo Gergithius s-a cununat cu Coronis şi l-a avut pe primul său născut Asclepios / Esculap, “patronul medicinii”; e de ştiut că în preajma Oracolelor sale din zonă - inclusiv din Tricca - se practica incubaţia: contactarea fantomelor eroilor în somn / prin vise, dormind ritualic acolo). Pausanias IV 30:2 a scris că Gargaros a fost nepotul lui Asclepios, cu “darul de a tămădui pe bolnavi şi pe cei cu beteşuguri”. În 117, istoricul Roman Tacit în Analele sale 6:34 a consemnat ceea ce afirmau în timpul lui cei din pădurile Caucaziene ale Iberiei şi Albaniei: că proveneau din anturajul Tesalian al lui Iason (regiunea din răsăritul Pindului în care se află şi Depresiunea Tricca / Trikala, cea mai mare concentrare Ghergană din Grecia).


Trebuie ştiut că la începuturile sale fierul era la fel de preţios ca aurul, găsindu-se - pe lângă zăcământul Anatolian Ida - de asemenea şi în Caucaz (în Anatolia fierul era prelucrat din secolul XX î.C., ceea ce o făcea foarte atrăgătoare pentru invadatorii aflaţi în stadiul Epocii Bronzului, Imperiul Hitit apărând şi dezvoltându-se astfel, ca promotor mondial al Epocii Fierului, dispărând odată cu invaziile sincrone ale Elenilor în Troia şi Evreilor în Canaan).





Traseul argonauţilor

În 1970, Francezul Paul Diel în studiul despre “Simbolismul din mitologia greacă” a considerat că lâna toarsă într-un fir subţire se asocia prosperităţii şi fecundităţii - însemnând soarele şi aurul - tezaurul “lânii de aur” fiind mai mult spiritual decât material, lâna semnificând puritatea iar aurul semnificând adevărul.


Articol preluat de pe site-ul http://origineagherga.blogspot.com cu acordul autorului Eugen Gherga .


Intreaga lucrare "Originea Gherga" poate fi descarcată in format digital de aici:

Originea Gherga descărcare completă
- sub formă de carte -
(PDF, 614 pagini, 153 MB)
.eu
.ro
.org