joi, 9 septembrie 2010

Comorile pierdute din Marele Canion

In credinta aztecilor aurul si argintul erau denumite “excrementele zeilor”.


Aceste bogatii uriase au stat la baza scenariului multor filme de aventura, cum ar fi de exemplu filmul canadian "Comorile pierdute din Marele Canion" ( The Lost Treasure of the Grand Canyon ), din care va prezentam un trailer:



Aceste tezaure au starnit interesul maxim al cautatorilor de comori, insa cea mai mare parte dintre acestea sunt inca nedescoperite.


Si acum sa incepem povestea comorilor pierdute din marele canion, articol in premiera in Romania , oferit de http://www.hartacomorii.blogspot.com/ ....

Trei sute cincizeci de ani au trecut înainte ca orice informaţii sa iasa la lumină în ceea ce priveşte comoara pierduta a aztecilor. Chiar şi atunci, povestea unui cautator de comori care abia a scapat cu viata din Marele Canion a fost privita ca delirul unui nebun. La data de 08.09.1867, James White plutea în derivă la ţărm, in apropierea aşezării agricole Mormon de Rioville, în locul în care raurile Virgin si Colorado isi impreauna apele. James White isi construise o ambarcatiune din cativa busteni si cu acest simplu si neperformant mijloc de transport plutise peste ape involburate şi cascade. Dacă este adevărat, atunci aceasta a fost prima calatorie pe acest traseu de apa, realizata de un non-indigen.



White era în stare critică atunci când a fost descoperit de către agricultorii mormoni. A durat câteva săptămâni înainte de asi aminti povestea aventurii sale, şi chiar şi atunci lacune mari în memorie au făcut ca mare parte a călătoriei sa ramana o pagină alba. El plecase sa prospecteze vestul tinutului Colorado. Undeva între oraşele actuale ale Grand Junction şi Moabului, intreaga echipa de prospectiuni a fost atacata de indieni şi James White a fost singurul care a scăpat, impreuna cu un coleg. Din cauza ca niciunul dintre ei  nu cunosteau tinutul Colorado, au decis să utilizeze râul ca un mijloc de evadare. Utilizand busteni legati cu harnasamentele de la cai, au construit o mica pluta si s-au aruncat in necunoscut. La trecerea peste primele mici cascade, partenerul lui White a cazut peste bord şi s-a înecat. Cu el s-au scufundat si toate uneltele şi proviziile. White ramasese singur intr-o zona salbatica, departe de civilizatia cunoscuta...



După prima săptămână, starea lui sa deteriorat atat de mult, incat aproape ca isi pierduse constiinta. Într-o perioadă de revenire, fugarul si-a amintit ca vazuse la malul opus o deschidere largă în pereţii de stanca ai canionului.



Dorind să scape de soarele dogoritor, el a navigat cu pluta in interiorul acelei pesteri si a adormit . Ore sau poate zile mai tarziu, el a fost trezit de indieni care purtau torte. Privind în jur, in pestera, White a observat ca se afla intr-o caverna uriasa plina cu aur si artefacte. Gigantici idoli de aur, măşti de argint şi turcoaz, arme de aur de multe tipuri şi mărimi, ornate cu pietre preţioase, erau depozitate in intreaga pestera.



Stalpi de aur erau plasati între uriasele statui, ca niste paznici ai comorii, tone de bijuterii, grămezi de smaralde stralucitoare, turcoaz şi alte pietre pretioase. Arhitectura si spatiul de ceremonii nu semăna cu nimic din ce White vazuse în călătoriile sale prin sud-vest.



Mai târziu, când povestea aventurii sale prin Marele Canion a fost preluata de către ziarele de Est, arheologii i-au prezentat desene cu spatiile ritualice aztece si cu armele de sacrificiu ale acestora. White le-a identificat ca fiind similare cu obiectele care era depozitate din belsug in peştera gasita de el în canion. Dar sa revenim la poveste.



White credea ca indienii o să-l omoare pe loc, dar acestia l-au ingrijit si i-au dat sa manance carne uscată şi unele fructe cu coaja tare, precum si cateva provizii. Apoi l-au lasat sa plece, avertizandu-l prin semne ca daca va arata cuiva locul acestei comori, va muri imediat.



White a plutit în derivă, până când a fost găsit si  îngrijit de mormoni, asa cum am aratat la inceputul povestirii. Surprins de bunatatea indienilor, dar poate si de frica, White nu a încercat in nici un fel sa faca bani din informatiile pe care le detinea. El a revenit in Colorado şi a refuzat să însoţească multe echipe de cautatori de comori, care au dorit să gaseasca pestera. Cei mai mulţi istorici au respins povestea sa , considerand-o ca fiind una fantezistă, dar de-a lungul anilor White a spus aceeaşi poveste în acelaşi mod si atât de des, incat el trebuie să fi trait cu adevarat acele evenimente. Astăzi, experţii sunt de parere ca el a fost primul alb care a mers prin canion.



Zona Grand Canyon se afla inca printre cele mai îndepărtate si neexplorate. În secolul al 19-lea era chiar mai puţin accesibila. Câteva echipe de prospectori care au îndrăznit sa infrunte pericolele raului sau au încercat să ajungă la partea de jos a canionului, ca alpinisti, nu au reuşit niciodată sa localizeze pestera ascunsa. Treptat, povestea lui White au fost uitata sau ignorata, fiind considerata o urmare a delirului sau. Cu toate acestea, în 1903, emoţia cautarii comoarii a înflorit din nou, atunci când doi cautatori au spus ca ar fi fost dusi la peşteră de catre doi indieni Paiute prietenosi.




Povestea acestor doi frati a început în 1902, când unul dintre ei, Jake Johnson, un cautator specializat in cautari in deşert, si-a rupt piciorul în timp ce lucra singur în Badlands la sud de St. George, Utah.  Johnson a fost aproape de moarte, când a fost găsit de către un Paiute batran şi nevasta lui. În schimbul uneltelor lui Johnson, cuplul de batrani l-au îngrijit pe Johnson pana s-a vindecat. Apoi, într-o seară, în timp ce batranul indian era la vânătoare, un leu de munte a atacat batrana ramasa cu Johnson la cort. Johnson a reusit să omoare animalul , înainte ca aceasta salbaticiune sa reuseasca sa o ucida pe batrana femeie. După aceea, ca multumire adusa de indieni, Johnson a devenit aproape ca un frate pentru batranul razboinic indian. În timpul ramas pana la vindecarea sa totala, indienii i-au povestit legende ale poporului lor, seara,  în jurul focului de tabără. La un moment dat i-a spus de o mare comoara, care fusese ascunsa cu multe generaţii inainte, de Strabuni. Povestea incepea asa...


O expeditie de razboinici indieni bine organizati  au venit dinspre sud, escortand un lung şir de sclavi care carau cutii învăluite in piei si blanuri de animale. Acestia s-au indreptat direct spre Marele Canion. Lazile au fost depoztate într-o pestera, care, evident, fusese aleasa dinainte. Apoi sclavii carausi au fost ucisi, în timp ce jumătate dintre bărbaţii razboinici a rămas paznici, iar ceilalti au revenit in sud.



Aceasta expeditie fusese probabil planificata de către azteci, care, dupa cum spune legenda, ascundeau tezaurul poporului lor din fata navalitorilor spanioli, ca apoi sa il recupeze dupa ce spaniolii ar fi plecat ( cumva asemanator cu intentiile dacilor cand au fost atacati de romani ).



Cu toate acestea, luni si ani au trecut fără ca garnizoana de la peşteră sa primeasca vreo veste sau vreun ordin. Probabil regele lor fusese ucis, dar nu stiau sigur. În cele din urmă, s-au amestecat cu poporul Paiutes din zona şi le-au spus poveşti despre un imperiu indian mare în partea de sud si ca împăratul lor va reveni in viitor cu o armată mare si va aduce prosperitate tribului Paiute, fiindca i-a ajutat. Insa până atunci comoara trebuia să fie păzită, in asa fel incat nimeni sa nu o descopere. Era deci nu doar o recompensa, ci si o responsabiliate care ar fi  însemnat anihilarea tribului Paiutes daca ar fi tradat locatia comoarii sau daca acestia ar fi permis sa fie furata.




Johnson a spus mai târziu el nu a crezut povestea de la început, apoi a realizat că dacă ar fi adevărat, el ar fi avut oportunitatea de a face avere cu ajutorul prieteniei sale cu cei doi indieni. El a incercat tot timpul sa se imprieteneasca mai mult cu cei doi batrani, pe care ii credea ultimii din neamul lor, pazitori ai comorii. Apoi a adus mereu in discutie ca ar vrea sa vada aceasta pestera. După ce au discutat cererea sa mai multe zile, cei doi batrani au fost de acord să il duca în peşteră peste un an, ca o recompensa fiindca a salvat-o pe batrana, daca ei mai erau încă în viaţă dupa trecerea acestei perioade. Johnson a plecat si a petrecut anul lângă Kingman, Arizona, la utilajele de extractie a aurului din apropierea râului Colorado. De acolo el a scris fratelui său, povestindu-i despre decoperirile sale şi i-a cerut sa vina la el, înainte de trecerea unui an. În septembrie 1903, cei doi fraţi s-au intalnit, pregatiti sa vada dacă povestea pe care i-a spus-o indianul cu un an înainte a fost reala sau doar o păcăleală.


Indianul şi femeia sa s-au întâlnit cu Johnson, asa cum promisesera, şi după câteva dezacorduri cu privire la prezenta unui alt om in calatoria spre pestera, au convenit totusi să conducă fraţii la comoara. Perechea Paiute a forţat fratii sa promita cu viata lor ca sunt de acord sa ia aur din pestera doar cat pot cara cu propriile maini, sa nu spuna la nimeni si sa nu mai revina niciodata. Mai mult, au spus ca trebuie sa fie legati la ochi cand sunt dusi la peşteră. Astfel, dupa cateva zile, prospectorii au fost legaţi la ochi şi au calarit patru zile in acest mod, pana li s-a spus ca in ziua urmatoare vor trebui sa mearga pe jos spre pestera. Astfel, tot legati la ochi, au mers pe jos inca trei ceasuri, până au simtit o scădere bruscă de temperatură si au dedus ca au ajuns undeva in subterane. După o plimbare de câteva minute, au fost dezlegati la ochi şi oamenii au văzut că erau în ceea ce părea a fi o caverna vulcanica. Folosind torte, s-au afundat in pestera, coborand mereu, până când au ajuns la o cameră imensa. Brusc, au fost aproape orbiti cand lumina celor 4 torte s-a reflectat amplificata de mii de ori in multimea de statui si idoli de aur, scuturi si alte obiecte pretioase. Un palpait straniu si emotionant... Nici unul dintre bărbaţi nu a avut timp sa studieze peşteră in intregime, pentru ca indienii Paiutes îi îndemnau, speriati parca, să ia ceea cat pot transporta şi sa isi întoarca paşii spre suprafata.



Era clar că se aflau la baza Marelui Canion, deoarece o deschidere putea fi văzuta în depărtare, ducand parca spre o mare de nisip.



Cu toate acestea, cei doi frati nu au fost siguri niciodată dacă au coborat prin pestera dinspre marginea canionului sau dacă au fost conduşi de-a lungul pereţilor pana atunci când au intrat în peşteră.



Când au ajuns la suprafaţă, soarele apusese cu mult timp în urmă. Într-un întuneric aprope total, fara o luna care sa lumineze, au făcut drumul înapoi la tabără intr-un galop continuu. După revenire, prospectorii a mers la Salt Lake City şi a vândut aurul, dupa ce l-au topit la topitoria din zona. Fiecare din frati a primit peste 15.000 dolari pentru lingourile sale. Apoi, nerespectand promisiunea, s-au reintors sa caute comoara, siguri pe ei că vor gasi drumul înapoi la pestera şi bogăţiile care ar rivaliza cu tezaurul Contelui de Monte Cristo.



Au cautat pana au venit zăpezile din noiembrie, dar nu au mai gasit nimic. Apoi s-au întors si în anul următor, fara reusita. Cu profiturile lor din prima călătorie, ei au cumpărat apoi ferme in sudul Utah şi au inceput sa creasca vite, efectuand uneori expeditii ocazionale înapoi la Marele Canion, pentru a cauta comoara. Astfel au cheltuit majoritatea averii lor, fara rezultat insa.



În 1907, disperati ca nu vor mai regasi niciodata intrarea în peşteră, fraţii scris o scrisoare despre aventura lor, catre publicatia Salt Lake Mining Review. Editorii a trimis un reporter la St. George pentru a discuta cu acestia. Reporterul ajuns de departe a ramas surprins si a fost convins ca văzusera pierduta comoara a lui Montezuma. Articolul a fost publicat şi a creat o senzaţie. Bărbaţi din toate colţurile Vest-ului au coborât la St. George şi au efectuat căutări zadarnice pentru a gasi intrarea în peştera comorii. A fost un efort inutil, comoara nu a mai fost văzuta niciodata. Treptat, febra gasirii comorii a scazut, iar povestea mai poate fi regăsita doar prin lectura foilor îngălbenite de timp ale ziarelor din sudul statului Utah.



Astăzi, drumurile au fost imbunatatite in zona, iar cautarea pesterii fratilor Johnson ar putea fi mai uşoara. Apoi, de asemenea, este posibil să iei o ambarcaţiune pe râu şi sa a explorezi canionul de jos în sus.



Cine ştie, ai putea observa intrarea pe care a gasit-o White cu peste un secol în urmă. Sau poate pestera s-a prabusit intre timp, ajungand doar un amalgan de bolovani amestecati cu tone de aur, pietre pretioase si antichitati cu o valoare arheologica imensa.



În orice caz, comoara lui Montezuma, caci despre ea este probabil vorba, a fost văzuta de cel puţin trei oameni şi documentata în jurnale si publicatii miniere respectabile. S-ar putea fi om norocos, si sa fi tu numărul patru.



Niciun comentariu despre subiectul „Comorile pierdute din Marele Canion”:

Trimiteți un comentariu

  ☑ Am citit și accept Regulamentul comentariilor.