Capcanele comorilor "blestemate" - Partea 1

Se stie ca proprietarii comorilor le-au ingropat cu scopul de a fi recuperate de catre ei, de catre regii lor sau de catre copiii lor. De aceea, dorind ca nimeni altcineva sa nu se atinga de aceste averi, le-au "blestemat", de fapt au pus anumite capcane, unele primitive, altele sofisticate, in scopul de a ucide sau a ingreuna pe cel strain, care doreste sa fure comoara. Deci comoara trebuie sa fie recuperata doar de cel careia ii era destinata. Pentru aceasta, s-au pus diverse semne care indica nu doar locul comorii , ci si pericolele capcanelor acestor comori. Probabil ca urmasii celor care ingropasera comoara stiau ce simbolizeaza aceste semne si cum sa se fereasca de capcanele pe care le indicau, dar daca nu a fost recuperata aceasta comoara de acei urmasi ? Daca un cautator din prezent vede acele semne, cu siguranta ca nu isi va da seama ce reprezinta si va cadea probabil intr-o capcana inca functionala.

Intrucat in Romania nu exista o astfel de simbolistica dovedita stiintific privind capcanele indicate prin semnele comorilor, ci doar legende si superstitii privind comorile blestemate si pericolele cel ii pasc pe cei carora nu le este sortita averea respectiva, vom discuta despre aceasta simbolistica ce marcheaza pericolele cautarii de comori, gasita si dovedita stiintific pe alte meleaguri, si anume, in America.

In America se discuta deseori despre aceste semne sau simboluri de avertizare a pericolului existentei unor capcane mortale, puse sa pazeasca aurul si tezaurele.

Spanilolii ajunsi in America, dupa ce au pus dobandit cu forta sau prin daruri, aur si giuvaeruri de la bastinasii cuceriti sau pacaliti, au fost nevoiti sa ingroape, in pericol fiind la randul lor, averea dobandita. Acesti spanioli, dar si alte popoare, au fost foarte priceputi in a proiecta si construi capcane mortale, care sa le pazeasca tezaurele. Capcanele au avut un design relativ simplu, dar au existat si capcane perfide , foarte elaborate. De exemplu, erau pusi bolovani intr-un echilibru foarte precar, deasupra unei mici sau inexistente comori, iar daca cineva sapa sub acel bolovan ca sa gaseasca respectiva comoara, imensa stanca se rostogolea peste cautator. Sau daca nu observa un cautator semnele de la intrarea intr-un tunel, podeaua fragila se prabusea si cautatorul cadea intr-o groapa adanca, plina cu tapuse ascutite de fier. Chiar daca respectivul cautator de comori a scapat de aceste pericole, pe podeaua tunelului spre comoara erau presarate particule foarte fine de otrava, substante chimice care rezistau sute de ani, care odata deranjate de talpile exploratorului, otravurile se ridicau in aer, iar acestea erau inhalate si provocau celui care a deranjat linistea comorii, o moarte rapida sau una lunga si dureroasa, pentru a nu se mai bucura de aurul gasit. Deci, acesta ar fi un blestem al comorii.

De asemenea, cautatorul era atras cu diverse momeli pe parcursul cautarii, monezi de aur sau bijuterii. Odata atinse, acestea erau fie foarte otravite, fie declansau diverse mecanisme mortale. Cautatorul versat stia ca daca vede aceste mici comori, nu trebuie sa le atinga, pentru ca indicau de fapt existenta unor pericole mai mari, dar si a unui imens tezaur. Stiu ca poate aceasta pare mai degraba a aventura a eroului arheolog Indiana Jones, dar de fapt aceste capcane au fost descoperite si au stat la baza inspiratiei unor asemena filme de aventuri. Iar multe comori cu asemenea mecanisme sunt inca nedescoperite, asteptand inca aventurierul care sa declanseze mecanismele, iar capcanele sa isi atinga astfel scopul pentru care au fost create.

Singura legenda din Romania care vorbeste de astfel de mecanisme ciudate este cea care o puteti gasi citind acest articol: Comorile din Pestera Izvera, pazite de mecanisme ciudate .

Dar sa revenim la povestea capcanelor spaniollilor. Pentru spanioli inima simboliza "aur". Acest simbol al inimii, spaniolii l-au modificat sau l-au completat cu alte insemne, pentru a-i da noi semnificatii. De exemplu:

1. Inima rupta in doua, pe laterale,  arata ca in acel loc exista aur, dar este insotit de multe capcane. Daca nu se evita aceste capcane, inima va fi rupta in doua, deci acel cautator va muri din cauza unor capcane foarte periculoase.

2. Inima strapunsa de un fulger indica un pericol major. Directia fulgerului nu indica neaparat directia locului unde este amplasata capcana, dar indica poate ca este o capcana foarte rapida. Deci, trebui avuta mare grija pe toata perioada cautarii.

3. Inima separata, slab vizibil in partea de jos a simbolului, indica nu doar o capcana mortala, ci o capcana chiar in acel loc, sub locul unde este desenat simbolul inimii sau in directia unde este indreptata partea de jos a inimii.

4. Inima rupta sau crapata exact pe axa centrala verticala ( pe mijloc ) indica un pericol iminent, aflat in imediata apropriere. Directia rupturii nu indica neaparat directia capcanei, ci doar existenta capcanei in imediata apropiere a simbolului.

5. Jumatatea de inima arata de asemena o capcana, dar nu neaparat si directia acesteia.

De asemena, un mic punct sau o gaura intr-un astfel de punct , simboliza pentru spanioli existenta unui pericol natural: aer toxic sau lipsa aerelui respirabil, capcanele de apa, zona otravita, zona cu serpi sau scorpioni. Aceste semne se gaseau la intrarea in cavitatea din munte sau in pestera, pe o adancime de maxim 200 de picioare. De obicei se intalnea prima data simbolul inimii bradate de fulger, care simboliza existenta unei mari cantitati de aur, dar si pericolele capcanelor puse. Ignorarea acestor avertismente ducea inevitabil la moartea celui care nu cunostea aceasta simbolistica, de exemplu bastinasii din America. Un spaniol se presupune ca avea cunostiinte despre aceste semne si ar fi avut astfel acces la comoara in siguranta.

Alteori, aceste semne erau puse doar la deruta. De exemplu, indicau un pericol fals, adica sa nu se apropie cautatorul de un anumit loc, de fapt acesta era chiar locul unde era ingropata comoara. Astfel, comoara era protejata chiar impotriva cautatorilor profesionisti, care ar fi invatat semnele. Acestea erau semne de inselaciune sau de descurajare. De obicei, capcana era doar una, principala, un bolovan de 30-40 tone, rotund, amplasat in primele 200 de pasi de la intrarea in pestera, bolovan care, aflat in echilibru precar, dar deranjat prin calcarea cu piciorul a unui mecanism sau prin incercarea de indepartare a acestuia, se pravalea peste pradatorii comorii. Sau bolovanul se putea gasi pe deal, iar rostogolirea acestuia pe deal in jos, chiar daca nu omora cautatorii, era suficienta pentru a cauza o sperietura zdravana si evenimentul ar fi fost interpretat ca un semn de previziune a unor pericole mortale, descuranjand continuarea dupa cautarea comorii. Daca cineva gaseau un astfel de bolovan, nu era nimic de obicei sub el, sau doar o infima cantitate de aur, sau poate nu era decat trupul acelui cautator, daca nu ar fi reusit sa se fereasca din calea giganticei stanci.



Alteori, la intrarea unui tunel, intrare ascunsa cu pietre, stanci sau plante dese, vegetatie naturala, era desenat doar un fulger, acesta simbolizand un pericol.  Acest fulger era sculptat pe o parte a intrarii in tunel, cu dalta in piatra sau mai rar in lemn. Acest fulger nu avea desenata si inima, pentru a nu indica prezenta aurului, ci doar pericolele, si astfel indeparta pe cei care ar fi dorit sa intre in pestera. Acest fulger fara inima nu mai exista desenat niciunde in pestera, ci doar la intrare. Uneori acest fulger abia era vizibil, deci trebuia cautat cu mare atentie.

Fulgerul trebuia cautat de o parte sau de alta a intrarii in tunel, chiar la o distanta de 2-3 metri. Acest fulger putea avea multe semnificatii. De exemplu, daca fulgerul era desenat pe partea stanga, insemna ca trebuie sa intri in tunel si sa mergi doar pe partea dreapta. Daca tunelul se bifurca in Y, era bine sa mergi pe bifurcatia din partea dreapta, chiar daca in tunelul din stanga se vedea ceva stralucitor. De asemena, pasajele marcate cu o cruce erau sigure. Crucea nu indica moarte, ci paza credinciosului.

Uneori fulgerul indica chiar prezenta pericolului exact la intrare, precum si directia pozitionarii acestuia. Capcana exista doar acolo, dar prin indepartarea bolovanilor care mascau intrarea, se punea in miscare un mecanism care ducea la uciderea cautatorului. Am gasit pe internet chiar povestiri ale unor cautatori de comori din perioada contemporana, care si-au pierdut partenerii din echipa de cautare, ucisi de astfel de capcane la intrare, deci nu sunt doar basme si nu trebuie luate in deradere.

Daca deasupra intrarii este o inima rupta intr-o parte, capcana exista nu la intrare neaparat, ci poate imediat ce ai intrat in pestera, prin prabusirea tavanului de stanci de deasupra, peste cautator.

Dar daca inima este rupta pe jumatate, chiar daca este desenata deasupra intrarii, nu se stie unde este capcana care aduce moartea cautatorului de comori, poate fi podeaua care se prapuseste de exemplu, iar cautatorul cade in tepuse ascutite.

Un alt semn de pericol este cel denumit "Cele 3 cruci". Doua cruci sunt desenate de o parte si de alta, iar a treia cruce pe podea,la intrare sau deasupra intrarii in tunel. Simbolistica este preluata din scena crucificarii lui Hristos. Cel credincios ar fi stiut ca trebuie sa mearga pe dreapta, acolo unde este crucea "bunului" hoț, care a fost crucificat impreuna cu Isus, dar care , marturisindu-si pacatele, ar fi fost mantuit. O variatie mexicana a acestui simbol cu 3 cruci era acela in care crucile laterale erau inlocuite cu 2 cranii, simbolizand ca trebuie mers doar pe calea din mijloc, cele doua tunele laterale, ramificate, aducand moartea cautatoului.

Oricum , probabil ca spaniolii lasau undeva scris sau transmitea catre regalitate sau prin mesager ori viu grai, modul in care sa vina altii, prieteni, rege sau familie, sa dezgroape comoara ascunsa, evitand pericolele, asa cum erau insemnate. Cei care veneau sa recupereze comoara trebuiau sa fie cu mare bagare de seama si sa respecte aceste semne de pericol intocmai. Oricum, toate aveau un simbol comun: Pericolul de moarte !

Capacanele si simbolistica prezentate aici nu acopera decat o mica parte dintre aceste semne de pericol de moarte cel il paste pe cautatorul de comori "blestemate".

Incheiem aici prima parte a acestui articol, cu invitatia de a urmari site-ul nostru, unde vom continua cu inca un episod foarte interesant legat de alte capcane ale comorilor "blestemate" din intreaga lume, dar si unde va vom prezenta fotografii reale a acestor capcane, gasite in Mexic si publicate in revista "Magazinul cautatorului de aur", revista editata in limba engleza in SUA.

Later edit:  Partea a 2-a fost publicata pe site ! Citeste aici partea 2 a acestui articol !

Acest articol v-a fost prezentat in premiera in Romania de catre site-ul Harta Comorii.

Cum sapi dupa o comoara - Legende si superstitii

Exista multe legende si supersitii legate de modalitatea de a sapa dupa o comoara.

Macedo-romanii, inainte de a incepe saparea locului visat ca ascunde o comoara, presara cenusa pe acel loc, dupa care taie animalul a carui urma va fi aflata, - de buna sama ca a doua zi, - acolo. Astfel urmand, dupa sapare, se poate gasi comoara. Daca nu se va urma astfel, va fi primejdie de moarte pentru cei ce sapa.

La saparea unei comori, sa fie unul singur, - cel ce-a vazut-o, - caci numai astfel acela va isbuti, de oarece, fiind mai multi cu greu se vor stapani si nu se vor da dela galcevire:

“Trei oameni, frati, - nu stiu ce-or fi fost, - stiau o comoara si s’au dus s’o sape tustrei. inainte de a incepe a sapa, a zis unul: - Sa fim oameni cum se cade; cati bani ne-a dat Dumnezeu amu, sa-i impartim frateste. - Da, sa-i impartim frateste, - au zis ceilalti intr’un glas si s’au dat cu totii la sapat.

Au sapat ei si au scos banii, si amu era sa-i imparteasca. Unul a zis: - Mai, lasati sa ma duc eu acasa, sa aduc ceva de mancare, ca eu tare-s flamand, si poate-ti fi si voi. Tot i-am spus nevestei sa faca niste placinte. - Ba, du-te, numai sa nu zabovesti! - au zis ceilalti.

Si-a plecat in sat. Ce gandi el: - Am sa spuiu nevestii sa faca niste mancare otravita si am sa le duc sa manance cei doi, si dupa ce-or manca ei, indata au sa moara si toti banii au sa-mi ramaie mie!

Cand a ajuns acasa, i-a spus nevestii cum sa faca mancarea, si el a mancat alta mancare neotravita. Nevasta i-a facut si el s’a intors vesel inapoi ca si cum ar fi pus mana pe comoara.

Cei ce-au ramas la comoara, ce s’o gandit? - Mai, ce sa mai impartim banii in trei parti! Cand va veni celalalt cu mancarea, sa-i tragem amandoi cate un glonte in piept! - Mai, ca bine ai zis! - raspunde celalalt.

Si-au incarcat pustile, ca aveau pusti cu ei, si cand l-au zarit viind, i-au si ars cate un glonte in piept. Cela a si cazut la pamant. Unul s’a dus de i-a luat mancarea ce-o aducea, si au mancat bine amandoi. N’a trecut mult, si-au inchinat si ei steagul.”
_______________________________________________

Macedo-romanii cred ca cel ce vrea sa sape o comoara sa mearga singur, caci altfel facand, “Stihiul va s’manca parasli”, adica Stafia va manca paralele si saparea se va face degeaba.

Dimpotriva, prin Bucovina aflam credinta ca la sapatul unei comori trebuie sa fie mai multi insi: “Cel ce a vazut banii arzand si si-a insemnat locul, rar cand poate singur sa-i sape. De aceea trebue sa mearga mai multi insi ca sa-i sape, insa sa nu fie cu sot, ci fara sot, adica trei, ori cinci, si sa fie toti intr’un gand, sa nu gandeasca unul una si altul alta, caci atunci n’au noroc.

Incercandu-se unul care n’are noroc, ca sa desgroape banii aceia, il pedepseste Dumnezeu, schimbandu-l in tot felul”.

Mai pretutindeni se crede ca inainte de a incepe sa sape comoara, trebuie sa se indeplineasca legamantul pus de cel de la care a ramas comora. In aceasta privinta iata cateva credinti sucevene: “Cand te duci sa sapi o comoara, sa-ti iei sapa, harlet, cazma si inca urmatoarele lucruri: lumanare din ziua de Pasti, smirna din cadelnita popii si usturoi. De ai lumanare de paroiu, nu-ti mai trebuie alt nimic: poti sa te duci cu pieptul deschis; n’ai de ce sa te temi.

Cu usturoiu se unge in crucis pe fata, cand se apropie de comoara, si zice niste cuvinte (cari nu se pot sti decat de acei ce sapa).

In timpul cand sapi comoara, Stima banilor, - Dracul, - iesa si mereu umbla in jurul omului, prefacandu-se in iepure, vulpe, lup, urs. La urma se face om si se apropie de acel care sapa comoara, ca de trei pasi si zice: - Ce cauti aici? - Vau sa sap si sa ieau banii! - Ce ai sa faci cu banii? - Am sa dau milostenie pe la manastiri, - dupa cum trebuie. Daca banii au fost pusi in pamant cu conditiunile aceste, atunci Stima zice: - Fie dupa cum ai zis; numai sa te tii de cuvant!

Daca cel ce a pus banii in pamant a zis “cum i-am luat eu, asa sa-i iea cel ce i-a gasit”, atunci Stima zice: - Sa-mi dai cap de om si ti-oiu da banii!

Daca cel ce sapa e lacom de bani, ii da Stimei pe unul din familia lui.

Dar vai de sufletul care-i dat Stimei pentru asa fel de lucru!...
____________________________________________

Un om din satul Paltinis, com. Neagra Sarului, a sapat o comoara, si Stima banilor i-a cerut un cap de om. Dintru ‘ntaiu, mai nu-i venia la socoteala conditiunea asta, dar indoindu-l lacomia de bani, i-a dat Stimei pe o nepoata alui, ce o infiase el.

Nepoata omului era de 8 ani, si dupa ce a dat-o unchesu sau Stimei, in timp de patru ani, copila s’a facut hada si inchircise, de era ca una de 3 ani. Ea stia din ce pricina i se intamplase una ca asta, si mereu se ruga lui Dumnezeu sa-l hraneasca de bani pe unchesu-sau. Copila a murit in chinurile cele mai ingrozitoare, - Dumnezeu a lucrat, - da nici unchesul copilei n’a avut moarte buna”.

In urmatoarea povestire, iata un alt soiu de legamant: “Omul se dusese la padure dupa lemne. Pe la amurgul serei vede arzand o comoara, pe care se afla un spurcat de om. Omul vazand comoara, s’apuca s’o sape. Odata i se arata un Dracusor mic, negru ca ceaunul, cu fes rosu in cap, cu ochii ca focul si cu niste canci la mana ca coltii pieptenilor de calti, si-i zice: - Ce faci, mai omule, acolo? - Ia, sap comoara asta! - D’apoi ai implinit conditia pusa de stapanul ei cand a ingropat-o in pamant? - Ce conditie sa indeplinesc? - Ca sa mananci spurcatul ista, s’apoi s’o ieai. - Il mananc, bre! - Cand l-ai manca, sa vii s’o ieai! Si omul naibei, siret si sucit cum era, iea spurcatul, il invaleste intr’un stergar, il duce acasa, il pune in cuptor, il usuca bine, il piseaza ca chiperul, si cand manca bors ori lapte dulce cu mamaliga, presara si cate putina faina din spurcatul uscat. Cand gati de mancat spurcatul, se duse sa-o iea comoara. Necuratul crapa de ciuda ca ramane si fara bani, si fara om, si cauta sa puie omului bete in roate. Dar omul, prin cateva cruci facute cu duh curat, il isgoni si-si lua comoara”. Prin unele parti se zice ca daca la sapare se gasesc masele de Ciuma, acestea nu se ieau, ca sa nu moara de ciuma cei ce au sapat comoara”. La sapat, nu trebuie sa cada tarana in groapa, caci orbesc cei ce sapa. In groapa trebuie sa se mai lase din banii gasiti, ca sa aiba ce numara Scima banilor in fiecare zi.

____________________________________________________

 Doi insi au dat de portile unei cladiri intr’o surpatura pe malul Siretului. Au incercat s-o sape, dar indata ce sapau oleaca, groapa se astupa la loc.

Au sapat asa degeaba mereu, pana cand intr’o seara le iesi din pamant un calugar batran, de-si ridica sprincenile cu carja. Era necuratul, caruia ii era juruita comoara.

Calugarul le grai: - Degeaba va truditi voi; comoara asta este a mea! Si cum a zis, a pierit. Oamenii, daca au vazut ca nu mai pot umbla intr’ ascuns, au spus la primarie, si de acolo s’a pornit lume multa la sapat la comoara. Dar, ori cate se trudia norodul, era in vant: Calugarul vesnic le darama din maluri si vesnic le spunea sa nu mai sape, caci nu vor ajunge la nici un capat. Oamenii au adus noua popi si popii au inceput cetanie mare, si numai asa au facut oleaca de spor. Dar, cum tinchiau preotii din cetit, necuratul iar se arata, iar darama, si iar indemna lumea sa nu se mai trudeacsa.

Preotii au cetit inainte, oamenii au zorit cu sapatul, dar cand ajunsera sa rastoarne comoara in lada primariei, calugarul sia sprijinit toiagul in toarta caldarii, si cand a apasat-o odata, a afundat-o cu mult mai adanc decat cum era la inceput.

Iata si urmatoarea povestire a unor cautatori de comori, pe cari le vazusera arzand pe o pascatoare de cai: “Aveam in mana o nuielusa de fier lunga si subtire. Ajunsesem la o lunca din mijlocul padurii unde vazuram din loc in loc niste gramezi de pamant proaspat scromonit. Par’ca erau facute intr’adins. Din doi in doi pasi, un musuroiu, alaturi cu o gaura lata de vreo doua degete... Ma siliu si facuiu sa intre (varga) toata in pamant. Incepui sa ciocanesc, si se auzi un sunet metalic, a plin, de vreo oala sau ulcica, care ne-a facut sa ne inghete sangele in vine... Am dat peste comoara. Largiram gaura ca sa putem baga mana si sa scoatem oala cu galbeni.

Incepuse sa se arate zorii zilei cand, bagand mana asta stanga inauntru, am dat de ceva tare si ascutit, ce-mi intra in degetul asta aratator. Mai largiram nitel gaura, si dupa putin timp era scoasa afara. Cand o vazuram, scoaseram amandoi cate un strigat. Am aruncat-o cat colo, si ne-am facut cruce de frica. Ce gasisem? O capatana de mort, aproape putrezita si grea de pamantul asezat pe ea... Si nici nu stiu cand ne-am trezit acasa.
_______________________________________________

Se intampla de vede comoara unul, cui nu e daruita, dar ori o vede si nu o poate gasi, ori daca vrea sa o scoata, comoara fuge de hodorogeste si face sgomot. Ca de multe ori aude omul trosnind grinzile de la casa, si atunci stie de buna sama ca e comoara, si se duce la carturareasa de-i da cu cartile, si ii spune verde ca in casa la el, e comoara; dar n’are ce face daca ni-i e data.

La unii li s’a intamplat de au sapat comoara si au dat de ea, si au vazut si galbenii, dar n’au putut sa-i iea, ca erau bani daruiti .luia din bolovani, si cand dau sa-i apuce, le aluneca printre degete, ca pe banul daruit Ucigasului, nu se poate face nimeni stapan.

_______________________________________________

Altii, iar, daca li s’a aratat comoara si au vazut-o unde esi au pus semn, cand s’au dus s’o sape, s’au dus noaptea prea tarziu, si cum sapau si nu mai dau de ea, i-a apucat cantatul cocosilor si atunci au pierdut-o, pentru ca, cat au dat cocosii in cantat, Dracul nu mai are putere.

Avem destule marturii ca s’au sapat totdeauna comori. Atatea movili vechi - semne de hotar, - au fost mai tarziu scociorate, spre a se vedea daca nu cumva ascund vreo comoara.

Si fireste, nu-i de mirare, daca umbland dupa comori, se da peste alte bogatii tainuite, bune si acestea daca nu pentru sapatori, ci pentru istorici.

________________________________________________

Sursa: http://www.dafinoiu.ro/legende.htm . Va recomand cu toata caldura sa intrati pe acest site al domnului Dafinoiu, un om cu totul deosebit. Veti gasi aici mult mai multe legende despre comori, foarte interesante, de la o persoana cu adevarat informata in domeniu.

Masca de aur a lui Agamemnon

Ati auzit de masca de aur a lui Agamemnon? Este un obiect foarte controversat, o comoara in adevaratul sens istoric.... este sau nu aceasta masca adevarata? Ea chiar a fost purtata de Agamemnon? Acestea sunt intrebarile pe care si le pun arheologii si cercetatorii specialisti.

Când Atreu a fost ucis de către Egist, nepotul său, Agamemnon a fost izgonit din Micene împreună cu fratele său, Menelau. Cei doi s-au refugiat la Tyndareos, regele Spartei. Acolo s-au căsătorit cu fiicele regelui, Clitemnestra și Elena. Agamemnon a avut patru copii cu Clitemnestra: Ifigenia, Chrysothemis, Electra și Oreste.

Menelau i-a succedat lui Tyndareos în Sparta, iar Agamemnon cu ajutorul fratelui său și-a recăpătat tronul și s-a înapoiat la Micene, alungându-l pe Egist și pe tatăl său Tieste. El l-a sfătuit pe Menelau atunci când s-a căsătorit cu Elena ca să ceară celorlalți pețitori să-i jure că nu-l vor ataca.

Masca a fost descoperita in 1876 la Micene. Dupa aprecierile unor arheologi, asa-zisa masca a lui Agamemnon ar putea fi ori un fals ori o reproducere dupa original.

Masca este pastrata in Muzeul National de Arheologie din Atena, ea este simbolul muzeului grec; astfel se explica de ce autoritatile grecesti au refuzat in anul 1999 sa aduca masca la Paris, unde avea loc o mare expozitie de obiecte arheologice. Autoritatile grecesti au spus ca nu vor sa aduca masca la expozitie din motive de securitate; dar, prin atitudinea lor au dat astfel apa la moara celor care spun ca masca nu este cea adevarata si cer muzeului din Atena sa ofere masca spre a fi cercetata.

Pe langa faptul ca masca este un obiect controversat ea are o foarte mare valoare ... pentru a o intelege trebuie sa-i stim povestea.

Agamemnon, eroul Greciei antice era regele a doua orase din peloponez: Micene si Argos si mai era si conducator suprem al grecilor in razboiul din Troia. Asa cum se stie, prin siretlicul folosit de Ulisse – construirea calului Troian – grecii au reusit sa cucereasca cetatea. Aceasta perioada din istoria grecilon este foarte importanta si bogata in descoperiri arheologice.

Germanul care a descoperit aceasta masca, Heinrich Schliemann, conviins fiind ca tot ce citise in Iliada si Odiseea scrise de Homer este adevarat a pornit intr-o calatorie in pentru a gasi locurile unde s-au dat bataliile. Ajuns in Turcia, i se pare ca o colina langa care se afla era identica cu cea descrisa in carte. Aceasta parere a fost curand confirmata prin unele descoperiri de exceptie.

Incepute in 1871, sapaturile se vor intinde pana in 1873 cand arheologul amator la acea vreme descopera ruinele cetatii Troia. Arheologul a tinut neaparat sa descopere palatul lui Priam, asa cum a fost el descris de Homer; mai ales ca tocmai se descoperise o cantitate impresionanta de bijuterii din aur, deci, pe undeva pe acolo trebuie sa fi fost un palat.

Dupa descoperirea din Turcia, arheologul doreste sa descopere si tezaurul dela Micene, astfel ca porneste intr-o noua expeditie. El se intereseaza in primul rand de monumentele funerare, pe care se decide sa le caute in interiorul cetatii. In mod normal monumentele funerare ar fi trebuit sa se afle la marginea cetatii, in afara ei, dar Schliemann isi da seama ca cetatea s-a dezvoltat cu timpul si si-a marit spatiul astfel ca monumentele au ajuns in interior ... si a a vut dreptate. In 1876, se apuca sa sape in interiorul cetatii si norocul ii surade iarasi, descopera aici sase morminte, toate impodobite cu scene de vanatoare sau de lupta, deci era clar ca nu sunt niste morminte de oameni obisnuiti ci unele ale unor conducatori. Mobilierul funerar al mormintelor se compunea din diademe, pandantive, cercei, bratari, vase, sabii si, mai ales, din masti de aur, care acoperisera candva fetele unor barbati. In monumentul cu numarul 5 este descoperita cea mai frumoasa dintre masti pe care Schliemann o atribuie, se pare, dupa bunul sau plac lui Agamemnon.

Cu toate ca Schliemann era ferm convins ca masca aceea era a lui Agamemnon, dupa cercetarile efectuate ulterior s-a demonstrat ca acele monumente funerare sunt mai vechi decat perioada in care a u trait eroii Greciei antice. Astazi nici un arheolog nu mai contesta acest lucru, dar, masca descoperita de Schliemann a ramas cu numele de Masca lui Agamemnon.

Problema este insa alta, deoarce masca este conservata foarte bine si are multe detalii care nu se gasesc la celelalte masti gasite atunci, Schliemann a fost acuzat de cercetatorii americani ca a falsificat masca, in sensul ca a facut-o chiar el cu ajutorul unui bijutier, apoi a ingropat masca in ruine ca mai apoi sa o dezgroape si sa spuna ca e o descoperire. Aceasta teorie a venit si din faptul ca imediat dupa descoperire Schliemann a inchis brusc santierul si nu a mai vrut sa sape mai departe. Misterul asupra acestei masti inca mai face sa apara tot felul de povesti si legende asupra ei.

Sursa:http://www.robbybubble.ro/articles/arheologie--misterul-mastii-de-aur-a-lu.php

Diamantele si efectele lor miraculoase

Diamante, puteri miraculoase, blesteme, mai valoros decat aurul... Nu aprob, dar nici nu contest efectele miraculoase pe care multi le confera diamantelor, fiindca nu am probe impotriva acestor fenomene care le sunt atribuite, poate ca este doar ... stiinta nedescoperita. Sau poate e doar efectul psihologic al purtarii acestora. Cert este ca multi cred in aceste "puteri" atribuite diamantelor. Si mai adevarat este ca o bijuterie cu diamante poate fi mult mai valoroasa financiar decat o mare comoara. Asadar, sa vorbim despre aceste diamante si "puterilor" lor miraculoase.

Diamantul a fost descoperit în anii 800-500 î.Ch. în zona Indiei, dupa cum cred unii cercetatori. Numele de „diamant” vine din grecescul „adamas”, care înseamnă „de necucerit” – sugerând eternitatea iubirii. Încă de la grecii antici diamantul este simbolul tradiţional al iubirii. În acea vreme se credea că diamantele sunt picaturi de rouă întărite sau aşchii din stele sau fulgere cristalizate.

Poate fi confundat cu cristalul de stanca, zirconul, safirul alb, topazul transparent, cuarţul fumuriu (diamantul negru).

Conform scrierilor vedice, vechea scriptură hindusă, diamantele nu aduc decât nenorociri femeilor datorită energiilor negative acumulate în diamant de-a lungul timpului din cauza invidiilor altor persoane care ar dori să fie proprietarii respectivei pietre. Energia negativă este acumulată în diamant, de aceea se spune că ar fi aducătoare de ghinion.

Piatră recomandată pentru:

Zodii: Berbec, Taur, Leu, Balanţă

Luna: martie, aprilie, august, septembrie, noiembrie

Ziua: Sâmbăta

Planeta dominantă: Venus

Aniversarea de: 10, 30, 60, 75 de ani

Chakre: 3, 7

Efectele asupra purtătorului:

Piatră a perfecţiunii.

Măreşte încrederea, credinţa, claritatea mentală, deschiderea spirituală, claritatea gândirii, spiritualitatea, speranţa, dragostea, veselia, sinceritatea, fidelitatea.

Conferă durabilitate relaţiilor inter-umane, bun liant relaţional.

Deschide accesul spre divinitate, pune în contact cu îngerii protectori.

Aduce noroc, bunăstare, prosperitate, abundenţă, dragoste, generozitate, alinare după eşecuri în dragoste.

Piatră a succesului financiar, a vieţii îndestulate, a luxului, a prosperităţii.

Sănătate: benefic pentru auz şi artrită, energizează.

Si acum sa revenim la lucruri mai "serioase", prezentand diamantul pe o scara a aventurii acestuia, dar din punct de vedere istoric.

800 î.Hr. - descoperirea primelor diamante.

320-296 î.Hr. - Cea mai veche mărturie scrisă asupra diamantului ce face parte dintr-o însemnare budistă, numită" Anguttara Nikaya"( un fel de cod al impozitelor asupra pietrelor prețioase). Cam tot în această perioadă diamantul este cunoscut și de greci, de la care ne-a rămas o statuetă de bronz care are, încrustate, în chip de ochi, două diamante neșlefuite, obiectul putînd fi admirat astăzi în vitrina de la British Museum din Londra. În această perioadă diamantele erau folosite ca si talismane.

327 î.Hr. - Alexandru Macedon aduce primele diamante în Europa din India.

1074 - Crearea unuia din primele exemple de bijuterie cu diamante, coroana reginei ungare.

1456 - Lodewyk van Berken, un tăietor de diamante din Anvers, creează primul diamant tăiat in fațete.

1477- Maximilian de Austria face cadou un inel cu un diamant Mariei de Borgogna, începând astfel tradiția inelului de logodna.

1642 - reapare în Europa diamantul Hope, adus de un negustor francez, Jean-Baptiste Tavernier.

1726 - Diamantul este descoperit în Brazilia, ce devine principalul producător de diamante din lume.

1797 - Chimistul englez Smithson Tennant descoperă că diamantul este format din carbon, "arzând" un diamant într-un mediu de oxigen și găsind doar resturi de dioxid de carbon.

1867 - Depozite de diamant sunt descoperite la Kimberly în Africa de Sud.

martie 1888 - "South Africa's Kimberley Central Mining Company" și "De Beers Mining Company" se unesc și formează "De Beers Consolidated Mines Limited."

26 ianuarie1905 - Se descoperă în Africa de Sud cel mai mare diamant din lume, Cullinan. În stare brută cântărea 3.025 carate.

1958 - diamantul Hope este donat Institutului Smithsonian din Washingtonde către Harry Winston. Valoarea actuală a acestui diamant, considerat ca fiind un purtator de ghinion, este estimată în jurul cifrei de 250 milioane de dolari

1958 - Diamantul se descoperă în Siberia.

1967 - Diamantul Darya-i-Nur, un diamant de culoare roșie ce cântărea între 175-195 carate este purtat de ultimul șah al Iranului la încoronarea sa.

1990 - Numeroase depozite de diamant sunt descoperite în nord-vestul Canadaei.

mai 2000 -După o serie de reuniuni interguvernative, guvernul din Africa de Sud creează "Kimberley Process" pentru a discuta și a înfrunta problema "diamantelor de conflict"( numite și "diamante de sânge")

5 iulie 2000 - Consiliul de Siguranță al Națiunilor Unite votează pentru a impune un control riguros al comerțului cu diamante provenite din Sierra Leone, cu scopul de a reduce utilizarea diamantelor în susținerea războaielor din zonă.

Misterioasa cetate antica din zona Targu-Jiu - Polovragi

O alta importanta deductie, folosind insemnarile lui Ptolemeu, ar fi cea privind documentarea unui stravechi oras in Gorj , in prezent probabil Polovragi, Arcani sau Targu-Jiu, si deci existenta ascunsa a unei cetati antice in zona, comori arheologice si vestigii inca nedescoperite, intangibile, dar si protejate astfel, ascunse poate chiar sub orasul Targu-Jiu.

În Istoria Gorjului avem două locaţii, sau doar una singură, care încă mai ridică probleme specialiştilor, deşi, cel mai probabil, e vorba de una şi aceeaşi localitate. Mulţi istorici identifică antica Arcinna, menţionată de Ptolemeu în istoriile sale, drept aşezarea de la Polovragi unde în Evul Mediu s-a născut Mânăstirea Polovragi. Arcina, cum era consemnat numele aşezării de vestitul geograf al antichităţii Ptolemeu se situa pe valea Rhabonului, o aşezare comercială care poate fi plasată lângă Târgu-Jiul de astăzi. Toponimic vorbind, localitatea Arcani şi-ar putea avea originile în această denumire. Deci ramane deocamndata o enigma nedezlegata in totalitate.

Varianta Polovragi
A rămas nemuritoare în istoriografia românească expresia istoricului antic Annaeus Florus care spunea despre strămoşii noştri că “dacii trăiesc aninaţi de munţi”.

Se ştie că la daci cetăţile din zonele muntoase au devenit adevărate fortificaţii, apărate cu ziduri din piatră. Davele din munţi erau plasate pe înălţimi inaccesibile, ca nişte cuiburi de vulturi, aninate de astfel de piscuri stâncoase, cum spunea cronicarul antic. Este sigur că una din cele mai interesante fortificaţii a fost la Polovragi ( Polovraci ), la aproximativ 1000 m altitudine pe Muntele Padeşului. Exista legenda conform căreia, cetăţile din zonă erau vegheate şi ocrotite de Zeul  Zamolxis, dar şi de vulturul sacru, invocat de Marea Preoteasă Sibilla Erithreea, pentru a feri poporul nemuritor de ochii neaveniţilor. Fortificaţia de la Polovragi era compusă din: o cetate dava plasată pe un mamelon, la 30 m deasupra Poienei Padeşului şi o ” cetate de refugiu ” – un platou de 6000 mp numit ” Crucea lui Ursachi “, folosit în vremuri îndepărtate ca loc de refugiu. Locuitorii cetăţii dacice trăiau într-o aşezare civilă, situată la ieşirea Olteţului din chei. Conducătorii, garda lor şi reprezentanţii aristocraţiei militare şi sacerdotale locuiau în ” cetăţuie “.

Locul unde ar fi fost cetatea e marcat azi de o cruce din piatră

Potrivit istoricilor, cetatea de la Polovragi a fost  ridicată aproximativ în jurul anilor 150 î.Chr. La început, Muntele Padeş a fost doar o stâncă golaşă de calcar. Dacii au amenajat stânca, transformând-o într-o adevărată acropolă şi astfel ei au reuşit printr-o muncă extrem de anevoioasă şi migăloasă să amenajeze 8 terase, şapte pe versantul nordic al muntelui şi una pe cel sudic. Alunecările de teren au fost prevenite prin adăugirea la fiecare terasă a unei zidării, lucrate din piatră de calcar nefasonată dispusă în unghi de 45 de grade. Apărarea era completată de o fortificaţie trapezoidală, adică un val de apărare din piatră spartă alternând cu lut peste care se înalţă o palisadă de lemn. Pe platou s-au ridicat mai multe clădiri, inclusiv un turn de observaţie. Deoarece, cetatea de la Polovragi a suferit un incendiu spre prima jumătate a veacului I î. Chr. dacii au efectuat încă noi lucrări de construcţii, ridicând în jurul mamelonului un zid gros de 2 m şi, împrejurul terasei pe care au existat locuinţe, un alt puternic zid de piatră din blocuri de calcar, roci cristaline dure aduse de la mari distanţe şi blocuri de gresie prelucrată.  Polovragiul se înscrie alături de Sarmisegetuza Regia şi Ocniţa ca a treia localitate importantă în care s-au găsit dovezi incontestabile ale cunoaşterii şi folosirii scrisului de către geto-daci (ex. inscripţia „DEEEB” şi posibil un A). Există ideea că dava de la Polovragi ar fi fost antica cetate Arcina, pe care Ptolemeu o numea” unul din cele mai strălucite oraşe din Dacia“.

Varianta 2: Arcina, Târgu-Jiul de altădată

Cu siguranţă, există mai multe argumente prin care antica Arcina să fie identificată cu actuala zonă a Târgu-Jiului. Primele documente referitoare la nume apar în sec. I-II d. Chr.. în harta Daciei întocmită de geograful Ptolomeu care a însemnat localitatea „Arcina” pe locul unde se află Târgu-Jiul de astăzi. Foarte important, Vasile Pârvan în „Getica” într-o hartă deosebit de interesantă, ca şi C. Ciurescu în harta „Dacia” înainte de cucerirea romană, localizează Arcina tot în partea superioară a Jiului. Situat „la întretăierea marilor drumuri ce treceau din sudul Olteniei spre ţara de dincolo de munţi şi dinspre Ţara Severinului spre trecătoarea de nord, peste munţi, apărată de Castrul de pământ de la Bârleşti (Bumbeşti-Jiu), ridicat de Cohorta a IV-a Cypriia, şi apoi de Castrul de piatră al Cohortei I Britanică Aurelia – Antoniniană”, târgul Arcina a capacitat, ulterior, întreaga viaţă social-economică din zonă, reuşind în timp să atragă scaunul cnezial de la Curtea I Curtişoara şi înlesnind schimburile de produse dintre zona de nord şi cea de sud a Rhabonului (Jiul).Pe parcurs, s-a schimbat  numele localităţii din cel de Arcina în cel de „Jiul” care apare pentru prima dată într-un document din 23 noiembrie 1406 al lui Mircea Vodă cel Mare.(Surse:http://www.pensiunea-latroita.ro/zona-turistica-polovragi/38-zona-polovragi/66-cetate-antica.html; http://www.verticalonline.ro/cetate-antica-intre-polovragi-si-targu-jiu)

Ozn-uri, flacari pe cer si comori in comuna Rosiile ?

Fenomene ciudate înregistrate în comuna vâlceanã Roșiile: lumini ciudate pe cer, sãpãturi misterioase dupã comori, legende care îi mai înfioarã și acum pe localnici, despre comori îngropate sub case.

Zona unde se aflã acum comuna era stãpânitã în vechime doar de haiduci și de boieri.

Drumurile sut și astãzi o problemã destul de mare pentru localnici, deoarece localitatea, aflatã la aproximativ 70 de kilometri de Vâlcea, într-o zonã pitoreascã este departe de marile orașe. Din bãtrâni se povestește cã la temelia fiecãrei case vechi este posibil sã se gãseascã gãleți de aur îngropate din vechime.

Pe dealurile din localitate se poate observa de multe ori un fenomen ciudat, pe care localnicii l-au denumit „jocul banilor”. În zonã circulã chiar și superstiții legate de blestemul aurului. Atunci când cineva se îmbogãțește peste noapte se spune cã a dat peste o comoarã îngropatã, iar atunci când alți localnici mai înstãriți mor subit vecinii spun cã i-a ajuns blestemul aurului. De curând, niște necunoscuți au fost vãzuți în comunã, sãpând noaptea dupã aur, în vechile locuri unde se spunea cã s-ar fi refugiat haiducul Dragu, lucru care a stârnit o micã revoluție printre localnici. În anumite locuri din comunã se pot observa periodic fenomene ciudate. „Sunt niște lumini, ca niște flãcãri care ies din pãmânt, se spune cã asta se numește jocul banilor, cã banii strãlucesc din pãmânt. Am încercat și eu o datã sã merg pânã acolo, am crezut la început cã era un incendiu, dar, atunci când m-am apropiat, fenomenul a dispãrut. La noi în comunã se spune cã sunt comori îngropate, de boierii care au trãit pe aici și de haiduci.” – spune Ion Tuțã, secretarul Primãriei Roșiile.

Imagine pur decorativa. Daca aveti imagini cu fenomenul,
le puteti posta la comentarii, mai jos.

Aceste fenomene sunt observate de localnici periodic. Oamenii spun cã au fost mai puternice în noaptea când a avut loc cutremurul din 77. „În noaptea cutremurului eu am vãzut niște lumini puternice, ca niște flãcãri ieșind din pãmânt. Au fost boieri, dar au fost și haiduci pe aici, aveau de unde sã aibã aur.” – spune secretarul comunei Roșiile.

În zonã se mențin tot felul de legende și povești despre aur. Febra aurului se pare cã i-a cuprins și pe necunoscuții care vin din alte zone, deoarece, acum câtva timp, liniștea localnicilor a fost tulburatã de niște sãpãtori misterioși, care scormoneau noaptea pãmântul prin pãduri, pe lângã vechile conace și în locurile unde se spunea cã s-ar fi ascuns în vremurile de odinioarã haiducii din zonã.

„Au fost unii care au sãpat noaptea dupã comori, noi nu știm cine erau, nu au cerut nici un aviz de la primãrie. Pe mine m-au anunțat localnicii, cã se auzeau zgomote noaptea pe lângã Balta Dragului sau în pãdurea de la Balaciu, acolo unde se spune cã s-ar fi refugiat haiducul Dragu. Nu am reușit sã descoperim cine erau, dar au creat vâlvã aici, în localitate, pentru cã, dupã plecarea lor începuserã și localnicii sã sape dupã aur. Probabul cã știau ei ceva. Oamenii din zonã au spus cã i-au vãzut cu niște bâte, cercetând zona.” – spune primarul localitãții, ªtefan Marinescu. Cum în zonã locuiesc mai mulți rudari, care au fost aduși tot de boierii de prin partea locului, pe vremuri, pentru a-i servi, aceștia au început sã caute și ei prin pãdure, dar nu se știe dacã au gãsit ceva. „Oricum, și dacã ar fi gãsit cineva aur tot nu spuneau. Nu se poate ști acest lucru, umblã vorba despre câte unul doar atunci când se îmbogãțește peste noapte și nu existã o explicație logicã. Ar putea fi una, cã se strâng periodic pungi de gaze în pãmânt și se elibereazã în anumite momente, dar nu se știe nimic sigur.” – spune Dumitru Avram, din Roșiile. În zonã se spune cã pe mulți i-a ajuns însã și blestemul aurului. „Despre cei care gãsesc aur se spune cã nu mai au mult de trãit, poate de aici și legendele cu blestemul aurului. Bine, ar putea exista și o explicație logicã, pentru cã este posibil ca, în momentul când este dezgropat existã niște oxizi care se elibereazã și, dacã îi inhalezi nu mai trãiești mult. Dar nu se știe nimic sigur”.

Comuna Roșiile a aparținut odinioarã numai … boierilor și haiducilor. Stãpânii terenurilor și pãdurilor din zonã erau boieri precum Greceanu, Piscureanu, Chiricel. Moștenitorii acestora au revendicat zeci de hectare de pãdure, terenuri și chiar clãdiri. Pe lângã haiducul Dragu, care este cel mai cunoscut, au mai fost în zonã și alți „lotri”, cum era de exemplu Iagãru din Sãscioare. „Boierul Piscureanu avea și un magazin la cooperativã. Clãdirea i-a fost restituitã și a fãcut în ea tot un magazin, de parcã ar fi fost destinatã pentru asta. Noi avem pãduri întinse aici, și mai sunt și comune vecine care au pãdure, de exemplu la Balaciu, pentru cã acolo au fost pãdurile boierilor, are au împroprietãrit oamenii. Dupã aceea pãdurile s-au înstrãinat prin cãsãtorie, sau li s-au confiscat celor care au fost considerați chiaburi. Rudele lui Crãpãtureanu de exemplu le-au vândut, pe terenurile lor și ale lui Greceanu fãcându-se CAP-ul.Aici erazu mai mulți haiduci, aveau drumuile lor ascunse, se întâlneau prin pãduri. Unul dintre refugii este și pãdurea Cotoșmanu. Sunt și locuri prin pãduri care au fost denumite dupã ei. Avem și un loc care se numește „Fântâna Lotrilor”, în satul Balaciu, un sat mai izolat unde se puteau ascunde haiducii.” – mai spune primarul. Comuna este. De altfel înconjuratã pe trei laturi de dealuri împãdurite, care pe vremuri nu erau strãbãtute decât de câteva cãrãrui, bãtute de haiduci.Sursa:http://www.ziaruldevalcea.ro/index.php?ind=news&op=news_show_single&ide=4425

Legenda pietrei sacre a dacilor

Povestea noastra incepe demult, demult, in vremuri putin povestite si mult mai putin cunoscute, in timpurile in care oamenii abia deschideau usor ochii la cele inconjuratoare si cautau din ce in ce mai mult sa gaseasca folosinta in lucrurile ce pareau a fi de ajutor din mijlocul naturii-mama. Ei nu stiau sa construiasca, uneltele abia se ivisera in viata de zi cu zi si erau greoaie, primitive, iar locuintele nu erau decat niste adaposturi facute din lemnele si frunzele copacilor. Uneori, mai simplu, se traia in pesterile din munti.

Grotele ofereau o mai mare siguranta impotriva fiarelor si urgiilor vremii, si multe triburi isi gaseau adapost in astfel de locuri. Ocupatia principala era vanatul, indeletnicire care avea menirea sa le procure hrana necesara vietii.Viata avea un curs bine stabilit in acele vremuri. In timp ce barbatii erau plecati dupa carne, femeile faceau provizii din fructele si radacinile gasite prin imprejurimi. Copiii si batranii acelor ani nici nu banuiau macar prezenta focului… O simpla piatra legata de un bat devenea nu numai o unealta gata sa ajute oricand, dar se putea transforma foarte usor in cea mai periculoasa arma.

In acest cadru greu de imaginat pentru copiii civilizatiei actuale, se spune ca s-ar fi petrecut un fapt nemaiintalnit si care a dat nastere la intreaga noastra poveste.Istorisirea incepe intr-o noapte cu cerul senin, linistita ca multe altele asemanatoare ei si care nu prevestea in nici un fel evenimentele ce urmau sa se desfasoare.

Se spune ca dintr-o stea indepartata tare s-ar fi rupt o frantura. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asa, cum nu se stie nici de ce acea frantura a luat taman calea Pamantului si a cazut intr-un anume loc, dar batranii care cunosc povestea de la strabunii lor spun ca in acea clipa s-a vazut o lumina puternica asemeni fulgerelor ce prevesteau furtunile, ba chiar si mai apriga.

Se spune ca mica bucata de stea ar fi pornit pe fagasul ei de parca ar fi fost dirijata de o mana ascunsa, iar calea ei s-a oprit undeva, pe taramurile noastre.

Ar fi cazut in niste munti de basm, cu paduri falnice, marete si cu oameni ce intreceau cu mult celelalte triburi in mestesugul vanatului. Pasamite aceste meleaguri au fost sortite sa primeasca frantura de stea, asa cum si ea, la randul ei, a fost indrumata spre acele locuri. In cadere, piatra ar fi aprins, cica, o parte din padure, dar focul nu a apucat sa distruga nici unul dintre adaposturile oamenilor, construite cu atata truda, pentru ca, din senin, cerul s-a umplut in cateva clipe de nori grei din care incepuse sa cada o ploaie asa cum nimeni nu mai vazuse pana atunci.

Parca toata apa cerului se revarsa deasupra plaiurilor ce primisera semnul ceresc si nimeni nu ar fi putut spune daca binecuvantarea inaltului venea insotita de apa binefacatoare, spalatoare de pacate, sau altcumva. Padurea nu a ars prea mult si nimeni nu a pierit in flacari, dar piatra cazuta din inaltimi continua sa arda raspandind in jur o lumina atat de puternica incat ai fi putut vedea imprejur ca ziua in amiaza mare. Oamenii, inspaimantati de moarte si ingroziti de gandul ca cerul isi arunca mania asupra lor, au rupt-o la fuga care-ncotro, avand o singura grija, sa-si salveze pielea. Altii au cazut ca secerati.

Si-au lipit fetele de pamantul fierbinte si umed si au inchis ochii, asteptandu-si sfarsitul. Totusi, un om nu s-a temut, ba chiar mai mult, s-a simtit atras de acea nemaivazuta piatra. A ramas tintuit locului, privind fascinat la ceea ce se petrecea in jurul sau. Teama nu l-a incercat nici o clipa si nici nu a incercat sa fuga, asa cum facusera toti. Fara sa stea prea mult pe ganduri, s-a indreptat spre piatra, a privit mai intai la ea, apoi la cer cu piosenie, a ridicat-o fara nici o greutate si a dus-o in pestera in care locuia cu familia sa, gandindu-se ca piatra cazuta din cer ii va fi folositoare in incercarile grele ale vietii.

Incetul cu incetul, oamenii se intorsesera pe la adaposturile lor si nu mica le fu mirarea cand vazura ca unul de-al lor avusese curajul sa duca in pestera sa lucrul care pe ei ii speriase de moarte. Nici unul nu vru sa se apropie de piatra arzanda, chiar familia omului nostru ezita indelung pana sa intre in grota. Numai ca piatra nu intarzie prea mult sa-si arate utilitatea: ori de cate ori era nevoie, cu ajutorul ei se aprindea focul, foc atat de greu obtinut pana atunci. Cazuta din inaltul cerului, piatra era folosita doar la iscarea focului. In plus, locuitorii pesterii se bucurau si de lumina ei binecuvantata.

Pasamite, insa, ea avea si alte puteri pe care nimeni nu le putea banui, asa ca erau cat se poate de fericiti cu ceea ce aveau si binecuvantau neincetat lumina si caldura ce-o primeau. Desi fusesera mai intai infricosati de piatra, oamenii incepusera de-acum sa-i cunoasca folosinta si il invidiau pe cel ce o luase in stapanire.

Fiecare si-ar fi dorit-o in propriul adapost, iar cum firea omului este de multe ori rea si nestiutoare, pizma dadu la iveala cruzimea si reaua vointa.

Sangele incepu sa curga in urma luptelor date pentru piatra si apele de sub pestera se inroseau adesea, dar totul era in van. Nimeni nu a reusit vreodata sa o smulga din locul in care fusese asezata de cel ce o adusese in pestera. Cativa putusera, totusi, intr-un moment dat, sa se apropie de ea, insa cum o atingeau cum se si retrageau in urlete cumplite: piatra frigea teribil, mai tare decat focul chiar si nu era posibil sa fie atinsa decat de stapanul ei.

Era singurul ce se putea apropia fara sa fie ars. Luptele sangeroase date pentru piatra au avut si partea lor buna: datorita lor, omul nostru a invatat si alte puteri ale ei, nebanuite pana atunci. Chiar la primul atac, atunci cand, dorind sa-si apere avutul, a infascat frantura de stea si a ridicat-o de pe piedestalul sau, lumina a devenit orbitoare, iar strigatele de groaza ale atacatorilor s-au auzit pana departe tare. Piatra avea sa-si arate si multe intrebuintari, dar acum se lasa cunoscuta intr-un mod violent. Bunaoara, era suficient pentru omul nostru sa o ridice la nivelul pieptului si din ea pornea o raza ce dobora fara gres orice intalnea in cale. Din clipa in care a inteles ce forta stapaneste, omul nici macar n-a mai incercat sa-si apere avutul. Piatra o facea singura si pedepsea pe oricine prin arderea mainilor daca incerca sa o ridice de pe masa unde isi avea locul in interiorul pesterii. Frantura de stea a inceput sa fie folosita si la vanatoare, iar familia stapanului pietrei avea acum hrana din belsug.

Vanatul ajungea pentru a oferi si altora, asa ca eroul nostru era privit de toata lumea ca un fel de conducator. Greu, dar sigur, viata reintra in normal pentru oamenii din jurul pietrei, iar existenta ei devenise fireasca pentru toti. In timp, nimeni nu si-ar mai fi imaginat viata fara lumina raspandita de roca, fara caldura ei. Stapanul pietrei privea lumina ei blanda si se intreba ce puteri ascunse mai avea piatra si cand se va naste cineva anume pentru a le descoperi. Care este sortirea acestei mane ceresti? Sa nu o luam inaintea evenimentelor insa, sa urmam firul povestii. Anii treceau si stapanul pietrei imbatranea din ce in ce pentru ca nu stia, sau poate nu-i fusese harazit sa stie, a o folosi impotriva scurgerii timpului, pentru ca piatra avea si aceasta putere de a stapani timpul, de a manui destinele ceasurilor, zilelor si noptilor. Pesemne, soarele va rasari si va apune de foarte multe ori pana cand cineva se va fi nascut spre a cunoaste deplinatatea puterilor pietrei.

Batran fiind, intr-o zi oarecare, stapanul franturii de stea disparu din lumea celor vii si se parea ca piatra cerurilor nu mai avea nici o intrebuintare. Nimeni nu reusea s-o atinga, nici macar urmasii lui.

Locul ii era cel pe care-l stim deja, pe masa din grota, stralucirea nu-i era mai mica, ba din contra, insa nu mai exista nici un om care sa-i poata folosi puterile o data cu stingerea celui ce o gasise. Asa ca nu fu nevoie de foarte multi ani pentru ca piatra sa fie uitata si rar se mai nimerea cineva sa vina sa o priveasca.

Cei mai tineri ii stiau doar povestea si nu prea credeau in puterile ei la care nu fusesera martori. Era lasata in pace, neatinsa, cei care-si abateau calea pentru a o vedea se intorceau dezamagiti de unde plecasera. Incetul cu incetul si cei care stiau adevarul despre piatra se stinsera din viata.Pe cand se intampla asta, din senin si nestiuta de nimeni, piatra disparu impreuna cu piedestalul sau. Pe nimeni nu mai interesa unde ar putea fi, iar cum anii se transformau pe nesimtite in secole, nici macar cei mai batrani nu mai aveau cunostinta ca existase candva o frantura de stea cazuta pe pamant.

Pestera ramasese nelocuita, oamenii coborasera spre poalele muntelui pentru traiul mai usor de aici si doar arareori in acel loc isi gasea adapost pentru o noapte cate o fiara salbatica sau un drumet ratacit. Un lucru ciudat se petrecea totusi: bunaoara, de nu se stie unde, pe acele meleaguri aparea cateodata in noapte o lumina a carei forma aducea cu cea a unui batran.

Unda luminoasa statea ce statea iar apoi, dintr-o data, fara sa priceapa nimeni cum si unde, disparea de parca n-ar fi existat niciodata. Oamenii erau mirati si speriati totodata de aceasta ciudatenie si se gandeau ca nu e lucru curat la mijloc. Nici unul dintre cei care erau acolo n-ar fi putut fauri asa ceva, trebuie ca era mana cerului. Tematori, incepusera sa evite pe cat cu putinta locul care ii inspaimanta si nu se indreptau intr-acolo decat arar pentru a aduce ofrande celui pe care-l considerau Zeul Necunoscut. Incetul cu incetul, in lungul anilor, cei mai batrani povesteau tinerilor despre Zeul din Grota, care se parea ca nu are moarte. Cei tineri imbatraneau, apoi copiii lor la fel, dar lumina cu forma de mosneag aparea de fiecare data la locul ei. Oamenii se hotarara sa-si numeasca zeul Mos Timp, pentru ca numai el parea a putea stapani timpul. Zeul era nepasator la trecerea anotimpurilor, aparea de fiecare data cand se implinea sorocul. Si vom opri povestea in loc pentru o clipa pentru ca a sosit momentul sa va spunem ca Mos Timp era spiritul celui care, candva, gasise piatra si caruia ii fusese harazit sa o aiba in stapanire.

Era Duhul Pietrei Sacre, asa cum avea sa fie numit ceva mai tarziu de Geto-Daci. Pasamite, Steaua Mama si Piatra Sacra, cu puterile lor nebanuite, hotarasera intregul fir al istoriei: Piatra avea sa nu mai fie vazuta pana cand nu se va naste cel caruia ii era scris sa o aiba in stapanire. Piatra nu parasise nici o clipa lacasul sau din pestera, dar fusese ascunsa vederii muritorilor de rand, iar cum lumina zeului din munte se arata din ce in ce mai des, trebuie ca anii deveneau tot mai putini pana la nasterea alesului. Cateodata, atunci cand nimeni nu se afla prin imprejurimi, in noptile senine, Mos Timp scotea Piatra pe varful muntelui. In acele momente, toate piscurile din vecinatate erau luminate ca ziua de razele imprastiate de ea.

Impreuna cu Duhul, Piatra Sacra ajuta la paza acestor mirifice plaiuri. Puterile nevazute erau atunci de partea stramosilor. Din pacate, de multe secole Piatra nu a mai aparut pe munte, dar daca vreodata veti vedea in plina noapte platforma sacra a Bucegilor luminata puternic, sa stiti fiecare ca marele moment a venit. Dar despre aceste lucruri vom povesti mai multe in paginile ce urmeaza… asa ca vom relua de unde am lasat firul Legendei Pietrei Sacre. Mos Timp simtea vremurile care aveau sa se abata peste destinele tarii. Se hotari sa aiba grija de ceea ce avea sa devina avutia cea mai de pret a poporului Geto-Dac. Piatra nu avea voie sa fie vazuta decat de cei alesi. Duhul stia ca va veni vremea in care dusmanii neamului vor stapani puteri mari si se vor apropia mult de ea. Bunaoara, trebuia sa faca ceva care sa o pazeasca si mai bine. Greutatea de a ajunge in lumina binecuvantata raspandita de Piatra va fi atat de mare, incat numai alesul Stelei Mama si al Zeilor va putea razbi. Lacatele ce-o vor ascunde vor fi ferecate cu sapte ivare care, la randul lor, vor fi imprejmuite de sapte munti.

Cu ajutorul Pietrei, el sapa in stanca Sali si coridoare ce mergeau pana in inima muntelui. Menirea lor era aceea de a proteja Piatra de privirile simplilor muritori. Din pacate, nu peste multa vreme, muntele avea sa ascunda Piatra Sacra pentru o perioada al carei sfarsit si astazi il mai asteptam. Pentru a sti ce se intampla afara si pentru a putea vorbi cu poporul, pentru ca Mos Timp va sta el insusi ascuns in munte alaturi de Piatra, deasupra ultimei Sali, cea aflata in chiar inima muntelui, Duhul a sculptat o bucata de stanca dandu-i forma unui cap de om.

Totodata, el ii darui stancii puteri nebanuite. Era nimeni altul decat Sfinxul, paznicul zonei Sacre, ochii si urechile Duhului, spiritul nepieritor peste veacuri al poporului Geto-Dac. Nu numai Mos Timp si Piatra Sacra erau langa destinele poporului, ci si cerul veghea. Din cand in cand, o raza pornita din Steaua Mama atingea Hotarul Sacru chiar in fata Sfinxului si atunci Geto-Dacii stiau ca trebuie sa vina si sa depuna ofrande la picioarele stancii cu chip de om pentru Piatra, pentru Duhul Sacru si pentru stapanii din ceruri care niciodata nu pregetau, in acele vremuri, sa ajute in timpuri de izbeliste.

Secolele au devenit milenii, dar atat Sfinxul, cat si Piatra Sacra, au ramas pe locurile lor spre a indruma soarta poporului si a frumoasei tari ce se nascuse.

Astazi Piatra se afla in inima Muntelui Ascuns, dar Sfinxul poate fi vazut de oricine, insa numai cei cu inima pura si gand curat ii pot auzi vorbele. De F. Crainicu, C. Ionita.

Frumos, nu? Felicitari autorilor !

Fotografiile tablitelor din tezaurul Sinaia

Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute)de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor.

Tablitele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri.

Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci şi epoci şi locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustraţie, decoruri, informaţii din texte), lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor.

Tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape
fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. Însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie.

Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, dup cum spun unii cercetatori, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această
opţiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existenţa a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat întrun sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizaţie.

In continuare va pezentam si celelalte fotografii ale tablitelor, desi nu stim daca sunt reale, nu sunt postate original de noi, le-am gasit acum cea timp uploadate pe megaupload.com, de catre un site din Republica Moldova, alaturi de o arhiva care continea diverse materiale despre daci, preluata de undeva denumit parca Biblioteca Dacilor ( daca imi amintesc gresit, va rog sa ma corectati, e ceva timp de atunci si nu mai cunosc denumirile exacte). Sper sa gasiti interesante aceste fotografii ale tablitelor.