Legenda Mărțișorului, a soldaților de demult și a aurului cu care s-au întors în Regat

Cand a aparut in istorie traditia martisorului nu se stie cu exactitate, dar multi folcloristi cred ca radacinile acestui obicei sunt ancorate undeva in timpul Imperiului Roman. Romanii considerau prima zi a primaverii calendaristice si una din ultimele zile ale iernii (adica la 1 Martie, de fapt inceputul lunii zeului Marte ) ca fiind Anul Nou sau Revelionul pe care il sarbatorim astazi, in mod normal in noaptea dintre ani. Dar Marte nu era doar zeul războiului, ci era si zeul fertilitatii si al vegetatiei. Dubla sa semnificatie este reprezentata si în culorile mărțișorului: albul inseamna pace, iar roșu inseamna război. Anul Nou a fost sărbătorit pe data 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

Cand eram copil, un batran mi-a povestit o legenda legata de obiceiul martisorului, pentru a ma indupleca sa port cu mandrie un martisor, desi eu consideram a fi nepotrivit pentru un baiat de 6 ani sa aiba pe piept o astfel de podoaba sezoniera dedicata fetelor. Mosneagul din vecini mi-a povestit ca, pe vremea cotropitorilor de demult, exista un regat care se intindea peste multe tari si mari (nr: Imperiul Roman ? ), dar care daduse de greu, nu mai avea bogatiile de odinioara. Barbatii acelui regat au plecat sa cucereasca alte popoare. Erau cu zeciile de mii, imbracati in armuri si cu sabii scurte. Dupa ani si ani, s-au intors victoriosi in regatul lor, plini de bogatii si de aur. Femeile ramase devenisera foarte sarace, nu puteau sa le ofere sotilor intorsi decat imbratisari, insa s-au gandit totusi si la un alt dar: i-au asteptat pe soldati cu podoabe facute din ață rosie impletita cu ață alba, in semn de recunostiinta. Barbatii soldati au purtat multe zile acele podoabe, bucurandu-se impreuna cu familiile lor de reintoarcerea acasa. Ascultand aceasta legenda, care, desi acum nu prea imi pare plauzibila, insa in copilarie m-a impresionat, am inteles ca daca purtam acel martisor, eram asemeni acelor soldati viteji din timpuri imemoriabile. Batranul mi-a mai spus ca atunci cand el era inca fecior, barbatii din anumite zone ale tarii cunoasteau aceasta legenda din strabuni si purtau cu mandrie martisoarele oferite de sotiile lor.

Din punct de vedere arheologic, conform cercetarilor efectuate în România, la Schela Cladovei, primele mărțișoare ar data de mai multe mii de ani, avand aspectul unor amulete create din pietricele vopsite în alb și roșu, care erau purtate la gât. Conform unor cercetatori din Romania, se presupune că în Bucovina și Moldova mărțișorul era alcatuit dintr-o monedă de aur sau de argint, care era prinsă cu ață albă-roșie.

Acest martisor era purtat de copii în jurul gâtului. Fetele tinere purtau și ele mărțișor la gât în primele 12 zile ale lunii martie. Apoi agatau martisorul în păr și il pastrau până la înflorirea pomilor fructiferi. In acel moment, fetele își scoteau mărțișorul și-l atârnau de creanga unui pom, iar cu moneda ele cumparau caș. Se credea ca respectarea acestor obiceiuri asigurau o recolta bogata pentru culturile familiei.

O comoară misterioasă : mecanismul Antikythera

Oamenii de stiinta cred ca au demistificat in sfârşit incredibilul secret al unui calculator astronomic vechi de 2.000 de ani, construit de grecii antici. Atribuit de visatori ori extraterestrilor, ori legendarilor atlanti ai unei civilizatii disparute, constructorii adevarati ai sofisticatului mecanism raman necunoscuti.

Desi pare desprins dintr-un film fantastic cu comori, gen "Indiana Jones", descoperirea mecanismului Antikythera este cat se poate de reala! Găsit într-o epava scufundata a unei ambarcatiuni grecesti, care are o vechime de cel puţin 2.000 de ani, artefactul de bronz prezinta elemente extrem de avansate tehnologic pentry acea perioada istorica. Desi s-a crezut iniţial ca era un instrument de navigaţie, arheologii au concluzionat recent ca de fapt este un calendar astronomic extrem de complicat, un "computer" antic pentru calcule de astronomie.

Reconstructie 3D digitala a calculatorului astronomic antic


Acest artefact este "aparatul" cel mai sofisticat găsit vreodată, construit in acea perioadă, care precede apariţia unor dispozitive similare, cu mai mult de 1000 de ani inainte. O nouă analiză a Mecanismului Antikythera, o maşinărie cu o mecanică asemanatoare unui ceas din zilele noastre, a relevat ca artefactul este compus din mai mult de 30 de componente precise, lucrate manual din bronz.

Astfel s-a determinat ca acest mecanism este mult mai avansat tehnologic decât se credea, atat de mult incat nimic comparabil nu a mai fost construit pentru inca cel putin un milenium. "Acest dispozitiv este nu doar extraordinar, ci este singurul artefact de acest gen", a spus liderul echipei care a studiat indelung mecanismul, Mike Edmunds de la Universitatea Cardiff din Marea Britanie. "Designul este frumos, astronomia este exactă... În ceea ce priveşte valoarea istorică si financiara, consideram ca acest mecanism ca fiind mai valoros decat Mona Lisa." Cercetatorii au folosit scanere tri-dimensionale cu raze X pentru a detecta componenentele interioare ale dispozitivului, precum si scanari de înaltă rezoluţie ale suprafetelor exterioare, pentru a distinge si studia mai exact inscripţiile de pe suprafaţa sa.



O astronomie exacta

Nouă analiză a aratat ca pe fata dispozitivului exista indicatori pentru Soare si Lună, numiti "sfera mică de aur" şi "sfera mica," precum şi marcaje care a coincid cu un calendar zodiacal şi unul solar. Cadranele din spate par să fi fost folosite pentru a prezice eclipsele solare şi lunare. Cercetatorii arată că dispozitivul ar putea replica mecanic mişcări neregulate ale Lunii, cauzate de orbita eliptică în jurul Pământului, folosind un design inteligent care implică două roți, una dintre ele usor deplasat in afara, conectate intre ele printr-o tija si care se rotesc simultan.

Echipa de cercetatori a determinat mai exact data constructiei dispozitivului. Datarea cu radiocarbon sugerase că mecanismul a fost construit aproximativ in anul 65 î.Hr., dar recent dezvaluitele inscripţii de pe maşină indică o dată de construcţie puţin mai veche, intre anii 150- 100 î.Hr. Echipa a incercat sa reconstruiasca mecanismul cu ajutorul proiectarii 3D pe computer, iar reconstructia digitala a dezvaluit ca initial mecanismul avea 37 roti dintate, dintre care şapte sunt acum ipotetice, nu mai exista in artefact fizic, dar au descoperite empiric cu ajutorul unui software specializat, aceste elemente lipsa fiind absolut necesare functionarii mecanismului. "În faţa unor dovezi materiale fragmentare, presupunerile sunt inevitabile, dar noul model al mecanismului este extrem de seducător şi convingător în toate detaliile sale", a scris Francois Charette, un cercetator de la Universitatea Ludwig-Maximilians din Germania, într-un articol legat în revista Nature.



Artefactul misterios a fost descoperit in anul 1900

Fragmente din masinaria antica de calcul au fost descoperite in anul 1900 de catre scafandrii care explorau ramasitele unui vas antic scufundat langa mica insula Antikythera. Timp de decenii, oamenii de ştiinţă au încercat să isi dea seama cum sa rezolve un adevarat puzzle: cum sa puna impreuna cele 80 de fragmente descoperite si sa recreeze mecanismul functionabil. Reconstructiile anterioare au sugerat ca Mecanismul Antikythera a fost de mărimea unei cutii de pantofi, cu cadrane pe exterior şi un ansamblu complex de roţi dinţate de bronz in interior. Prin utilizarea unui "buton de comanda" rotativ, un fel de potentiometru de pe partea sa laterala, poate fi setata o anumita data calendaristica, iar cadranele mecanismului vor arata pozitiile pe cer ale Soarelui si ale Lunii.



Pornind de la aceste pozitii, dispozitivul ar fi afisat si pozitiile planetelor Mercur şi Venus. Recent, cercetatorii au relevat diverse inscripţii care par să confirme speculaţiile anterioare care sustineau că dispozitivul ar putea calcula, de asemenea, poziţiile planetelor Marte, Jupiter şi Saturn, alte planete cunoscute la momentul respectiv. Echipa internationala, condusa de Edmunds şi Tony Freeth de la Universitatea din Cardiff, a inclus astronomi, matematicieni, experţi în informatică si analişti din Marea Britanie, Grecia si Statele Unite.

Articol prezentat in premiera pe site-ul nostru Harta Comorii.

Comorile de sticlă ale romanilor

Probabil multi isi inchipuie ca sticla este o descoperire a epocii moderne. Probabil ca altii nici nu isi inchipuie cat de valoroase sunt artefactele de sticla romană gasite intacte, chiar dupa 2000 de ani. Unii probabil ca nici nu isi imagineaza ideea ca intr-o comoara antica pot exista vase de sticla. E clar ca nu pot fi detectate cu detectorul de metale, poate doar daca sunt asezate langa alte artefacte din metal. Gasirea acestor obiecte de sticla reprezinta doar voia sortii si a norocului, de aceea sunt cu atat mai valoroase. De obicei pretul unui vas roman de sticla, de mai larga productie, din ce am observat pe diverse site-uri din strainatate unde colectionarii vand si cumpara astfel de artefacte ( si nu ma refer aici la vase de lux sau raritati ) este cuprins intre cateva sute de euro ( in stare foarte degradata sau spart) până la 10.000 de euro,  in stare mai buna.

Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a venit la țărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ține vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi câțiva bulgări de sodă de pe corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și apoi dormind. Dimineață, scormonind din întâmplare prin cenușa focului, un marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material obișnuit. Erau bucățele de sticlă.

Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar și pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima condiție pentru apariția sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă. Acest lucru este însă greșit. Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele și deșerturile nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăznete se găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a trăznetului. În anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California) acestea se comercializează, fiind vândute turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări.

Sticla naturală, creată de lovitura trăznetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.

Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip umed și sodă, la ardere acesta se transforma în smalț, adică într-o peliculă subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea smalțul a fost îmbogățit cu var, acesta devenind un element de primă importanță în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obținut smalț de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obținut din amestecul ce producea smalțul, odată ars în cantități mai mari decât subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Tot egiptenii au meritul în a fi fost primii a realiza proteze oculare. Se apreciază că cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.

În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.

Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obținerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.

Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se lipească de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul sticlei era apropiat de cel al pietrelor prețioase.

Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în multe alte domenii, au perfecționat spectaculos tehnologia inițială.

În sec. I d.Hr., un meșter roman anonim a înlocuit vergeaua metalică printr-o țeavă metalică, având la capătul dinspre meșter un muștiuc din lemn, care ferea omul de temperatura înaltă a țevii. Adunând la capătul metalic o bilă din sticlă lichidă și suflând, se obținea o bulă din sticlă ce putea fi apoi ușor modelată.

Această tehnologie nouă a fost făcută posibilă și de cuptoarele avansate ale romanilor, care permiteau atingerea unor temperaturi mai înalte și obținerea, în locul sticlei vâscoase a egiptenilor - imposibil de prelucrat prin suflare - a unei sticle aproape lichide.

Sticla romană comună, de culoare verzuie (opacă) a început să fie folosită tot mai mult.

Era întrebuințată pentru cupe și pocale, pentru vase de apă, ulei, vin, parfum etc, pentru biberoane și alte obiecte practice.

Sticla romană scumpă era obținută din nisipuri albe, foarte pure, fiind incoloră și translucidă (încă nu transparentă!).

Era folosită pentru veselă, bibelouri, podoabe și ornamente prețioase. Alături de aceste culori fundamentale, meșterii romani au izbutit a face nenumărate alte varietăți de sticlă, de la cele ce păreau a fi piatră prețioasă (smarald, safir, opal, peruzea, rubin) până la cele care imitau lemnul sau fructele (ca formă și culoare). În această epocă apare și ornamentarea cu aplicații din sticlă, ca și folosirea formelor sau matrițelor pentru prelucrări complexe (vase care imitau chipuri sau reprezentau scene de luptă etc). De asemenea se realizează primele fire din sticlă, destinate în special colierelor și altor podoabe feminine.

Un produs roman din sticlă a cărui tehnologie nu a fost lămurită este butoiul din sticlă. Acestea erau de mari dimensiuni, putând cuprinde chiar și un adult, iar felul în care au fost suflate nu este încă lămurit (se fac felurite presupuneri, dar nu există siguranță). Prin acest mister butoiul din sticlă se înscrie pe o listă a produselor romane din sticlă alături de care stau cupele murrhine și diatretele.

Cupele murrhine erau mult, mult mai scumpe decât aurul, cele mai ieftine valorând una prețul a zeci de sclavi! Erau mici, fără ornamente, dar aveau străluciri uluitoare, în mii de scânteieri multicolore. Pentru un singur vas de acest fel Nero a dat nu mai puțin de șaptezeci de talanți (echivalentul a trei sute de sclavi tineri, puternici). Tehnica exactă de producere nu se cunoaște, ci doar unele elemente tehnice. La fel de scumpe și misterioase sunt diatretele.

Acestea erau un fel de vase din sticlă duble, cu o cupă în interior și o dantelă de sticlă în exterior. Această dantelă nu atingea cupa interioară, permițând ținerea ori consumarea unor băuturi fierbinți fără pericol de ardere (pentru mână). Altă formă de utilizare a sticlei în care romanii au dovedit un mare talent a fost mozaicul. Realizate fie din ceramică ori piatră smălțuită, fie integral din sticlă, mozaicurile romane au rămas până astăzi un exemplu concludent de măiestrie și rafinament artistic.

Se cuvine a menționa în final așa-numitele vase de Portland, ca vasul Audgio și vasul lui Alexandru Sever. Ele erau lucrate în două straturi, primul de un albastru deosebit de frumos iar al doilea, mult mai subțire, din sticlă albă ca laptele. Odată izbutită realizarea vasului - deosebit de dificilă - urma partea cea mai grea: gravarea. Aceasta se realiza prin zgârierea sticlei albe cu diamant, adâncirea treptată a zgârieturilor și desprinderea sticlei albe fărâmă cu fărâmă. Orice greșeală distrugea vasul. Cu toate inovațiile lor romanii nu au izbutit însă a obține sticlă transparentă (ci doar translucidă) și ca urmare nici geamul, nici oglinda din sticlă.

Sursa partiala: Wikipedia.

Denominatiile monedelor romane sau ce se cumpara cu un aureus, denar sau sestert ?

Chiar si in era televiziunii, radioului si internetului, a gasi unele informatii despre diverse momente ale Imperiului Roman nu este intotdeauna usor. Sa luam ca exemplu urmatoarea intrebare: Ce se putea cumpara in anul 1 dupa Hristos, cu  cativa denari ? Cam grea intrebarea, stiu... Am gasit totusi cateva informatii pe care le-am concluzionat ( sper ca nu cu multe greseli, intrucat in multe surse denarii erau confundati cu moneda as ), preturi pe care vi le prezint in exemplele de mai jos, in acest articol in premiera in Romania.

Denari romani ( din diverse perioade ale secolului I-II dupa Hristos )

Cursul de schimb

De exemplu

1 Aureus = 25 Denari
1 Denar  =   4 Sesterti
1 Sestert =  2 Dupondii
1 Dupondius = 2 Cupru AS

Sau alt exemplu din acea perioada: 1 aureus = 25 denari de argint = 50 quinari de argint =100 sesterti de bronz = 200 dupondii de bronz = 400 as de cupru

Preturi la inceputul sec. I - II dupa Hristos 

Preturile nu sunt exacte, intrucat inflatia isi facea simtita prezenta de-a lungul secolelor. Oricum, viata era foarte grea pentru saraci sau pentru cei care nu aveau de munca, preturile fiind destul de mari, daca am face comparatie cu preturile din ziua de astazi. Probabil nici metalele pretioase nu aveau in sine mare valoare, mai ales argintul. Oricum, aceste preturi pot parea mult diferite fata de preturile existente in prezent, dar sa nu uitam ca anumite produse erau foarte rare, nu exista industria de astazi, iar anumite meserii erau foarte apreciate ( nu orice om era educat sa fie pictor de exemplu ) :

Imbracaminte si incaltaminte
O pereche de incaltaminte la moda = 9 denari
O pereche de incaltaminte model senatorial = 6 denari
O pereche de incaltaminte standard, pentru femei = 3-4 denari
O jumatate de kilogram de matase alba = aproape 1 denar
O jumătate de kilogram de mătase mov autentica = 9 denari

Angajari
Un secretar = 15 denari pe luna
O persoana care citea = 12 denari pe luna (probabil un fel de abonament, cateva ore pe zi)
Un mesager = 9 denari pe luna (probabil un fel de abonament)
Un Haruspex (ghicitor sau ghicitoare ) = 10 denari pe luna (probabil un fel de abonament)
Un soldat legionar, folosit ca garda de corp privata  = 20 denari pe luna plus mancare
Un Praetorian, folosit ca si garda de corp profesionista = 60 denari pe luna plus mancare
Un Centurion ( soldat profesionist din legiuni ) = 300 de denari pe luna
Lucrator la munca in ferma = 25 denari pe luna plus mancare
Zugrav si decorator, care prepara si vopselele cu tehnica sa, secreta probabil pentru cei din afara breslei) = 75 denari pe luna, plus mancare
Pictor sau sculptor = 160 denari pe luna, plus mancare
Caraus cu camila sau magarul = 25 denari pe luna
Taxa anuala pentru profesori generalist = 180 denari
Taxa lunara pentru profesor meditatii in  particular, per elev, invatamant elementar = 50 denari
Grammaticus (limba latina sau greaca si literatura, geometrie, meditatii in  particluar), per student, lunar = 200 denari
Baiat insotitor pentru baie, pentru a ajuta la spalat = un sfert de denar pentru ajutor la fiecare 2 insotiri

Alimente
O jumatate de litru de vin Falernian, de cea mai buna calitate = aproape 2 denari
O amfora de vin obisnuit = 4-5 denari
8 kilograme de struguri de masa = 1 denar
O masura de carne = 6-7 denari
O masura de fasole = 6-7 denari
O halba de ulei de masline proaspat = 2 denari si jumatate
O halba de miere de cea mai buna calitate = 2 denari si jumatate
1 kilogram de carne de porc =  aproape 1 denar
2 kilograme de carne de vita = 1 denar
2 kilograme de peste de apa dulce =  1 denar
1 modius de grau ( aproximativ 9 litri, ca volum ) = 6 denari
1 modius de orz ( aproximativ 9 litri, ca volum ) = aproape 4 denari
1 sextarius ( aprox. 600 mililitri ) de condiment sarat = o jumatate de denar
1 sextarius ( aprox. 600 mililitri ) de vin bun = aproape 2 denari
1 modius ( aproximativ 9 litri, ca volum ) de sare = 6 denari

Sclavi
O fata frumoasa, tanara, sclava pentru placeri = 2000 - 6000 denari
Un sclav obisnuit = 500-1500 denari
O sclava care stia sa cante = 4000 denari
Un sclav priceput la munca in podgorie = 2000 denari

Atlantida din Romania - Insula scufundata Ada Kaleh

Cu siguranta generatiile mai vechi isi mai aduc aminte de insula Ada Kaleh, o adevarata comoara istorica, cu vestigii de arhitectura si arheologice de mare insemnatate, acum acoperite de apele Dunarii. Probabil insula Ada Kaleh reprezinta astfel un loc de ascundere a multor relicve si de ce nu, poate chiar comori, o mica Atlantida plina de pitoresc a Romaniei. Am facut analogia cu Atlantida, pentru ca sunt convins ca multi din cei nascuti dupa Revolutia din 1989 nu au auzit de aceasta insula sau nu ii cunosc locatia ori o considera o simpla legenda.

Insula Ada Kaleh, ilustrata din 1909



Insula Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață) se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7km lungime și circa 500m lățime.



Insula Ada Kaleh


Constructia barajului Hidrocentralei Portile de Fier 1 a ridicat nivelul apelor Dunarii, care au acoperit insula. Astfel, insula este neaccesibila cautatorilor si arheologilor, poate doar scafandri profesionisti daca ar fi.

Insula Ada Kaleh, inainte cu putin timp de a fi acoperita de apele Dunarii



Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor scazute (fiind scutită de impozit), dar si pentru locul unde se puteau cumpara delicatese turcești, bijuterii, cafea și tutun de calitate.

O cafea turceasca originala servita la o terasa din Ada Kaleh

Imi aduc aminte cum negustorii strigau "Rahat!", iar de aici cuvantul a fost preluat in limba romana pentru a denumi obisnuitul sortiment de dulciuri jeleu, originar din Turcia, făcut din zahăr, arome alimentare și amidon. În țara de origine, acest produs este cunoscut sub numele de lokum sau (arhaic) ca rahat lokum, fiind un produs foarte popular în tot spațiul balcanic. Insa insula Ada Kaleh a fost renumită și pentru trandafirii sai ( crescuti in mod decorativ, nu productie in masa ) și comercializarea uleiului sau a parfumului din acestia, probabil importat, dupa cum ne-a precizat un cititor al site-ului nostru.

Rahat turcesc produs chiar de un cofetar din Ada Kaleh, pe insula

Desi regimul comunist s-a laudat ca va stramuta toate vestigii arhitecturale si istorice de pe Insula Ada Kaleh, inainte de a fi acoperite de apele Dunarii, nu avem cunostiinta unde au fost amplasate sau daca proiectul a fost finalizat cu adevarat sau a ramas la stagiu de cariera de bolovani. Oricum, proiectul se referea probabil doar la constructiile de suprafata, la cetate in sine, nu si la posibilele comori arheologice ascunse in pamant.

O mica parte din vestigiile istorice de pe insula Ada Kaleh

In continuarea va prezentam un doua filme documentare din acea perioada, pe care l-am gasit pe Youtube, filme de arhiva despre comorile istorice si culturale din Insula Ada Kaleh si despre modul cum acele vestigii au fost "mutate" cu barosul si tarnacopul. Speram ca aceste doua documentare sa ramana postate pe Youtube pentru mult timp.

Film documentar 1



Film documentar 2

Later edit: Conform precizarilor unui cititor, se pare ca o mare parte din constructii au fost stramutate pe insula Simian, aval de Tr.-Severin.

Cautatori de comori celebri

Un cautator de comori este o persoană care, din vocaţie sau pasiune, cauta in ape sau in pamant comori sau alte artefacte, pierdute sau ingropate. In continuare va vom prezenta patru cautatori de comori, celebri in intreaga lume.

Heinrich Schliemann (1822-1890, de nationalitate germana). Heinrich Schliemann (n. 6 ianuarie 1822 - d. 26 decembrie 1890) a fost un arheolog german, născut în nordul Germaniei la Neu-Bukow, care a identificat urmele legendarei cetăți grecești antice Troia. El este considerat de mulţi ca fiind "parintele arheologiei istorice." În toate eforturile sale arheologice, Heinrich Schliemann a încercat să dovedească istoricitatea Războiului troian. Abordarea sa arheologică a fost în bună măsură științifică, spre deosebire de practica timpului, ce aducea a vânătoare de comori. Schliemann enunța ipoteze și apoi le testa, ca în orice altă știință. Cercetările sale de la Isarlîk (în Anatolia, astăzi Turcia) dintre 1871 și 1872 au dovedit că acesta este locul cel mai probabil al poziției vechii cetăți Troia. În 1876 cercetările sale de la Micene (în Peloponez, Grecia) au adus la lumină civilizația miceeană, necunoscută până atunci. Între 1878 și 1879 și-a rafinat cercetările la Isarlîk.Schliemann a reușit să înșele autoritățile otomane, ducând in Germania o mulțime de obiecte de aur, descoperite la Isarlîk. Posesia colecției, preluata apoi de sovietici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este încă și azi motiv de dispută între Turcia, Germania, Rusia și Grecia.

E. Lee Spence (n. 1947, american. Pionier în arheologia subacvatică, este, probabil, cel mai faimos vânător de comori al lumii . El este cunoscut pentru cautarea de comori scufundate si de epave. Nascut in Germania, Spence scrie şi editează cărţi de referinţă, precum şi reviste (Diving World, Atlantic Coastal Diver, Treasure, Treasure Diver, and Treasure Quest), şi publică articole in reviste de specialitate (ShipWrecks, Wreck Diver). Spence a gasit comori in valoare de peste 50 milioane dolari americani şi a contribuit, prin intermediul cercetarilor sale de arhivă, la gasirea epavelor navelor Republic si Central America, de pe care au fost recuperate comori de peste un miliard de dolari.

Mel Fisher (1922-1998, american). A devenit foarte cunoscut pentru găsirea epavei galionului spaniol Nuestra Señora de Atocha, în 1985. Comoara gasita a fost estimata ca avand o valoare de 450 milioane dolari. Aceasta comoara, avand numele de "Atocha Motherlode," a inclus 40 de tone de aur şi argint, printre care si 100.000 de monede spaniole de argint, monede de aur, smaralde columbiene, alte artefacte de aur si argint, precum si 1000 de lingouri de argint.

Robert F. Marx (n. 1923, american). Un pionier in lumea scafandrilor, cunoscut pentru activitatea sa de cautator de comori scufundate si de epave naufragiate. A fost foarte controversat ca si cautator, din cauza incursiunilor sale frecvente şi incununate de succes în vânătoare de comori.  E. Lee Spence l-a considerat pe Robert F. Marx ca fiind "adevăratul parinte de arheologiei subacvatice."

La cautat de comori cu ... GPS-ul !

Desi am evitat o perioada sa public informatii despre acest joc, totusi mi s-a parut destul de interesant si am hotarat sa il promovez. Este un joc de cautat comori cu... GPS-ul, dar un joc ... real. Mai jos va prezint cateva detalii legate de geocaching si in acelasi timp va indic si link-ul sursa al acestui articol, site unde va invit sa cititi mai multe informatii, fiindca cu siguranta multora vi se va parea interesant acest mod de a petrece timpul liber, care cu siguranta este mai mult decat un joc de-a cauta mici comori!

Sursa:  http://www.geocaching-romania.ro/

Totul incepe de la a detine un dispozitiv care sa-ti poata indica coordonatele GPS (fie el un device dedicat, fie un telefon cu GPS incorporat sau un PDA care stie sa-ti arate si aceste coordonate). Daca ai o astfel de jucarie nu mai e nevoie decat de un pic de chef de aventura.

Jocul consta in a gasi cutii cu ‘comori’ care sunt ascunse la anumite coordonate de GPS. Totul este tinut pe site-ul http://www.geocaching.com/, unde trebuie sa va faceti un cont pentru a vedea latitudinea si longitudinea la care se afla o astfel de cutie.

Acum vine si intrebarea normala: “De ce as cauta astfel de ‘comori’?”.Raspunsul variaza de la o persoana la alta. Unora le place pur si simplu ideea de a cauta o comoara, de a vedea ce contine si a lua un mic obiect drept amintire. Pentru altii este dorinta de a rezolva un mister - pentru ca geocacheurile pot fi si de acest fel: obtii tot felul de indicii pe parcusul aventurii, care te pot duce la ‘destinatie’ daca le interpretezi corect. Nu in ultimul rand (poate chiar cel mai important) cautarile acestea te duc in locuri deosebite, de multe ori mai putin turistice, dar cu un farmec aparte (dintr-o altfel de locatie e si poza de mai jos).

Cand si cum a inceput totul? Povestea incepe pe data de 2 Mai 2000 (unde altundeva decat) in SUA, in momentul in care accesul la cei 24 de sateliti din jurul pamantului nu a mai fost restrictionat. Si, din acest moment, orice muritor de pe Terra putea sti exact coordonatele geografice ale locatiei in care se afla. O zi mai tarziu, pe 3 Mai 2000, unul din miile de entuziasti la aflarea vestii - Dave Ulmer, a dorit sa testeze precizia sistemul si a ascuns in padure ceea ce a numit la vremea aceea o ‘tinta’. Si-a numit ideea “Great American GPS Stash Hunt” (cam greu de tradus, dar sa-i zicem ‘Cauta cu GPSul locuri secrete prin America’) si a publicat-o pe un forum al utilizatorilor de GPS.

Ideea era foarte simpla: ascunzi o cutie in ’salbaticie’, noteazi coordonatele GPS ale locatiei si le publici pe net. Cautatorul lua coordonatele de pe net, cauta cutia, iar daca o gasea tot ce avea de facut era sa “Take some stuff, leave some stuff.”(dupa cum zice inventatorul jocului, adica ‘ia ceva din cutie, pune un obiect in loc’).

Ideea jocului nu s-a schimbat mult de atunci. Numai numele jocului este acum ‘geocaching’. Exista un site dedicat www.geocaching.com si o intreaga comunitate. Jocul are foarte multi adepti in tarile vestice unde dispozitivele electronice cu GPS sunt ceva comun de o buna bucata de vreme. In SUA sunt sute de mii de cutii, in Germania peste 60.000, in Anglia 30.000, in Franta 6000. In Romania sunt 233, prima cutie fiind pusa la 1 Aprilie 2001 langa castelul Bran. Jocul a prins mai greu la noi in tara, dar se pare ca adeptii abia acum incep sa apara - de la inceputul anului 2008 si pana acum au fost puse aproximativ 100 de noi cutii. Bravo…si la mai multe.

Geocache-urile pot fi de mai multe feluri. Cele traditionale arata ca cea de mai sus, adica o cutie in care pe langa carnetelul in care-ti adaugi numele pe lista celor care au descoperit cutia, mai sunt tot felul de jucarele; nu uita - poti lua una dintre ele, cu mentiunea ca este de dorit sa si pui ceva inapoi. Apoi sunt multi-geocache-urile care implica parcurgerea mai multor etape pentru a ajunge la punctul final. Parcurgerea intregului traseu este esentiala pentru ca fiecare etapa aduce un indiciu necesar la gasirea comorii. Ar mai fi si geocache-urile mister sau puzzle care nu au reguli stricte. Fiecare isi poate imagina orice fel de ‘problema’ ce trebuie rezolvata pentru a aduce ‘alergatorul la final’; se poate pleca de la o poza, de la o ghicitoare sau de la un intreg lant de intrebari si quest-uri pentru a face incercarea mai provocatoare. Inca nu exista un astfel de geocache in Romania, asa ca va invit sa fiti inventivi.

Ar mai fi de stiut ca acesta cautare nu este atat de simpla pe cat poate parea. Coordonatele nu sunt 100% precise, iar GPS-urile indica latitudinea si longitudinea cu o anumita marja de eroare. Asa ca o sa aveti de cautat intr-o arie ce poate varia intre 1 si 10-20 metri patrati. Pentru locurile mai dificile sau pentru cele in care semnalul GPS nu este foarte bun, cei care au plasat cutia lasa pe site indicii (ajuta de asemenea si citirea logurilor celor care au gasit deja cutia).

In cutii mai puteti gasi si obiecte speciale, numite ‘travel bug-uri’ (in traducere libera - ‘plosnitze cu chef de colindat’). Fiecare din ele are cate o dorinta: vor sa calatoresca in jurul lumii, sa faca turul unei tari sau sa atentioneze opinia publica asupra unor probleme globale.

Cautatorii de chihlimbar

Colți este o comună din județul Buzău, Muntenia, România, cunoscută pentru muzeul chihlimbarului, singurul din România. Este de asemenea singura localitate din România în care se găseşte chihlimbar, în albiile râurilor sau în stânci. La Colți a fost singura exploatare de chihlimbar din România, exploatare închisă în 1948.

Piatră preţioasă de culoare galbenă transparentă cu forme translucide, opace, din răşină, este bogăţia oamenilor din această zonă.

„Localnicii au trăit de pe urma acestor pietre de când se ştiu. Sunt ultima speranţă a nevoiaşului.

Când rămân fără bani şi au de plătit o datorie, oamenii pleacă pe munte şi găsesc suficient cât să scape de necazuri", a declarat un localnic.

La Colţi au existat opt mine de exploatare a chihlimbarului care, însă, au fost închise rând pe rând. Unele au fost detonate şi astupate, iar altele au rămas deschise.

Acolo caută localnicii piatra preţioasă. „Trebuie să ai şi noroc ca să găseşti. Sunt oameni care toată viaţa nu au găsit nicio bucaţică", a declarat un căutător de chihlimbar.

Cele mai valoroase piese se dau cu 10 lei gramul.

O bucată de chihlimbar depăşeşte extrem de rar 400 de grame, majoritatea având între 3 şi 50 de grame.

Sursa: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Buzau-_Cautatori_de_-comori-_ascunse_0_253774977.html

Drumuri romane si comori

Unde gasim mici comori, pierdute intamplator? Acolo unde a existat economie. Unde a existat economie ? Unde au existat drumuri. Unde sunt aceste drumuri stravechi ? Sa citim acest articol de mai jos.

Păstrată încă în universul mental al epocii noastre sub denumirile de calea lui Traian, drumul lui Traian, Troianul, drumul de piatră sau calea pietroasă, reţeaua rutieră reprezintă unul dintre elementele definitorii şi durabile ale civilizaţiei romane. Reţeaua rutieră romană a avut o funcţionalitate diversă: circulaţia rapidă şi eficientă a militarilor spre zonele de conflict, aprovizionarea oraşelor, călătorii în scopuri comerciale, militare şi administrative, călătorii turistice, de afaceri, pentru tratament şi cură, deplasarea ambasadorilor străini, provinciali şi a serviciilor de poştă, propagarea ideilor, culturii şi civilizaţiei romane.

Drum roman, pavat cu piatră de Carol al II-lea, reabilitat de nemţi în Al doilea Război Mondial, cel mai înalt drum montan din România (Pasul Urdele- 2141 m)

Cercetarea reţelei rutiere din provinciile dacice demonstrează că inginerii romani au exploatat la maximum condiţiile geologice, geomorfologice şi topoclimatice ale mediului înconjurător. Ca şi astăzi, drumul era o construcţie de suprafaţă, realizată după reguli precise, asupra căreia acţionează permanent intemperiile atmosferice. În general, drumurile romane aveau aliniamente rectilinii, iar atunci când obstacolele naturale nu permiteau acest lucru, se acomodau reliefului. Erau realizate din straturi succesive de pietriş şi nisip şi bombate la mijloc pentru drenarea apelor meteorice.
Odată cu cucerirea romană, în Dacia începe să se dezvolte o reţea de drumuri care va fi racordată la marele angrenaj al sistemelor de circulaţie ale Imperiului. În epoca romană teritoriul actual al judeţului Gorj era străbătut de drumul care unea Drobeta cu Ulpia Traiana trecând prin Puţinei, Crăgueşti (judeţul Mehedinţi), Cătunele, atingând Jiul la castrul de la Pinoasa, urmând malul stâng al acestuia, trecând prin pasul Vâlcan, apoi pe Valea Streiului, până la Haţeg, ajungea la Sarmizegetusa. Drumul a fost reperat în sectoarele Crăgueşti (judeţul Mehedinţi) şi Cătunele (judeţul Gorj) sub forma unei fâşii intermitente de pietriş apărută la suprafaţa solului. De la Iezureni drumul urma, în continuare, malul stâng al Jiului, ajungea la Bumbeşti Jiu unde se bifurca: o parte se îndrepta spre nord-est, spre Săcelu, iar cealaltă parte trecea Jiul şi apoi, prin pasul Vâlcan, ajungea pe Valea Streiului până la Haţeg, având ca punct terminus Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Cât despre drumul care mergea spre Săcelu, trecea pe sub munte şi ajungea în actualul judeţ Galaţi, la Castrul Barboşi. Din el, în actuala localitate gorjeană Bengeşti- Ciocadia, se ramifica Transalpina, drum de pământ care trecea prin Rânca şi traversa munţii, ajungând la Alba Iulia.

Cercetări arheologice

În zona castrului de piatră de la Bumbeşti Jiu, Alexandru Ştefulescu, la sfârşitul veacului al XIX-lea, a reperat ramificaţia drumului care mergea spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Astfel, drumul traversa Jiul pe unde fusese poarta decumana, străbătea satul Porceni, unde în mentalul colectiv al sfârşitului de veac XIX era cunoscut sub denumirea de Traianul, iar astăzi drumul lui Traian. De aici, urma valea pârâului Porcului, afluent al Jiului, unde Al. Ştefulescu a observat mai multe inscripţii pe stânci, pe care, exagerat, le considera borne kilometrice. După ce străbătea Valea Porcului, drumul roman trecea prin pasul Vâlcan şi apoi pe Valea râului Strei, până la Haţeg de unde ajungea în capitala Daciei Traiane. Cercetările arheologice efectuate în anul 1992 în aşezarea civilă a castrului de la Bumbeşti Jiu – „Gară” au surprins o secţiune din drumul roman care era construit din pietriş, având o lăţime variabilă cuprinsă între 2,98 – 5,60 m. Un alt drum important mergea pe Valea Jiului şi, probabil, pornea de pe malul Dunării din zona de vărsare a râului, urcând pe la Pelendava, Răcari (judeţul Dolj) şi ajungea tot la Bumbeşti Jiu.

Drumuri presupuse

Fără îndoială ca au existat şi drumuri secundare, care nu sunt, încă, depistate de investigaţiile arheologice, dar care trebuie presupuse, datorită prezenţei, de-a lungul căilor naturale importante, a unor castre şi aşezări care trebuiau racordate la reţeaua rutieră principală a Daciei sudice. Astfel de artere rutiere locale urmau Valea Amaradiei şi a Motrului, dar ele nu au fost reperate concret pe teren, probabil şi din cauza faptului că aparţineau categoriei de drumuri care erau amenajări simple sub forma unui strat de pământ tasat şi uniformizat.
Paza şi întreţinerea drumurilor erau încredinţate trupelor militare cantonate în castrele situate pe traseul acestora.

Reţeaua rutieră, instrument al romanizării

Drumurile au instituit expansiunea economică, politică şi culturală a Imperiului, au creat dialogul neîntrerupt dintre Capitală şi Provincie, dintre urban şi rural.
Drumurile, ca produs al civilizaţiei romane, au reprezentat nu numai un mijloc de resurse economice, ci şi căi care au asigurat în mod necontenit aprovizionarea cu oameni ex toto orbe Romana (din toată lumea romana). Pe aceste drumuri au circulat oameni şi, împreună cu ei limba latină, principalul instrument al procesului de romanizare. Drumurile au servit la apărarea, pacificarea şi unificarea lumii romane.

Sursa: http://www.verticalonline.ro/artere-rutiere-romane-in-judetul-gorj

Comori gasite, comori pierdute

GĂSIT: este un cuvânt mare pentru cautatorul de comori, mult mai incitant decât PIERDUT !
Cele mai multe dintre articolele de pe internetul de astăzi va prezinta poveşti ale unor comori pierdute, dar destul de rar citim despre o comoară GĂSITĂ . Poate raportul este de 100 legende la o comoara gasita. Există literalmente mii de legende care povestesc despre comori pierdute, cazane pline cu aur, cufere cu odoare si pietre pretioase, epave scufundate. Dar de ce nu gasim mai multe articole despre comorile deja descoperite ? Doar se stie ca mii de oameni cauta comori cu detectoare de metale si uneori chiar gasesc cate ceva!
Insa aproximativ 5 la sută din vanatorii de comori gasesc 95 la sută din comori ! De ce se intampla acest fenomen? În opinia mea, mai mulţi factori contribuie la acest rezultat: (1) CERCETAREA, (2) Gândirea "în afara puterei obisnuintei", adica sa cauti acolo unde mai nimeni nu cauta , (3) învăţarea folosirii adecvate şi corecte a detectorului detinut, (4) timpul petrecut la căutare etc.
Desigur, mulţi oameni care au găsit unele comori probabil ca nici nu sunt cautatori cunoscuti si probabil ca nici nu vom auzi de ei. Există multe motive pentru care o persoana nu va face publica descoperirea sa: (1) Ei nu doresc să plătească impozitele sau sa predea comoara contra unei sume modice, e adevarat, (2) Le este teama de o eventual proces in instanţa asupra dreptului de proprietate a comorii, ( 3) Ei nu doresc ca prietenii şi rudele să ştie că au devenit bogati, (4) Nu doreste ca alti vânători de comori sau ziaristii sa il urmareasca de fiecare data cand iese din casa, pentru a obtine de la acesta diverse detalii, (5) Frica de a fi jefuit, (6) Numeroase alte motive.

De-a lungul anilor am citit diverse povesti despre comori găsite, mai putin cunoscute in Romania şi voi posta unele dintre acestea in cele ce urmeaza. Oricum, aprope in fiecare zi adaugam noi articole pe acest site. Cu siguranta, candva, acest site va ajuta pe cineva sa gaseasca o comoara. S-au poate deja a ajutat! Există miliarde de euro în comori care inca asteapta sa fie gasite. Poate una dintre acestea e comoara ta!

Dar sa revenim la ideea anterioara, adica sa va prezentam cateva comori internationale, destul de necunoscute pe la noi, in Romania.

(1) Mel Fisher descopera naufragiata nava Atocha ( scufundat 1622 ). Sunt recuperate comori de milioane de dolari.
(2) In 2002, un instalator, care lucra în subsolul unei cladiri, descopera o comoara de 500.000 dolari, în San Diego, TX
(3) 1982. O mină foarte bogata (abandonata) este redescoperita şi adjudecata. Premiul gasitorului: 3 milioane de dolari!
(4) 1980. Un cuplu, in timp ce isi renova casa, a găsit un vas de fier care conţine 52 de monede vechi de 20 dolari în valoare numismatica de 30.000 de dolari din prezent.
(5) 1975. Un diamant in valoare de peste 100.000 de dolari a fost găsit la craterul Diamonds State Park din Arkansas.
(6) Un borcan cum e acela pentru untul de arahide, plin cu monede de aur, a fost gasit în sudul Californiei. Monedele erau de aur de 20 dolari americani si monede de aur de 50 de pesos, din anii 1878-1904.
(7) Doua vase, continand 175 monede de aur de 20 dolari au fost găsite în 1966 şi 1968, in Jamestown, Colorado.
(8) O moneda extrem de valoroasa, datand undeva intre 1497-1504, este găsita în Georgia, între Savannah şi Brunswick.
(9) O foarte rara moneda de aur 5 dolari (1850) şi alta si mai rara, tot din aur, 10 dolari au fost descoperite în 1975 de către o femeie care cauta printr-o groapa cu sticle vechi.
(10) In 1962 a fost gasit în New Mexico un colier foarte bine lucrat, evaluat pe atunci la 18.000 dolari.
(11) 1982. Aproape de Vero Beach, Florida. Comoara de pe naufragiata nava Corrigan a fost gasita si recuperata. Comoara cuprindea monede de argint şi de aur, bijuterii, lingouri de aur.
(12) O nepreţuită si rara piesa de 2 cenţi si jumatate Pony House, simbolică, a fost gasita in Dayton, Ohio, din 1879-1889. Găsita în Myerstown, PA.
(13) Un safir urias (2111 carate, după tăiere) a fost gasit în Carolina de Nord.
(14) Un mic cufar, care conţine 984 de piese de argint, a fost găsit in Casal Bank, FL.

Pieptenele de aur

A. P. Manţevicia a publicat fotografia pieptenului de aur  într-un articol din revista muzeului Emitaj. Articolul a fost reprodus în revista «Noi Tracii», nr. 76 din februarie 1981.



În tumuluI scitic de la Soloha, datat sec. V î.e.n., cercetat în anii 19121913, s-a găsit decorul funerar intact.Sub movila care are înălţimea de 18 m. s-a descoperit un mormânt care conţinea scheletele a cinci cai şi alături, al unui tânăr servitor şi un rândaş. În jurul regelui erau aşezate armele sale, vase cu alimente şi băuturi, obiecte de menaj, la dreapta, alături de capul suveranului s-a găsit un pieptene de aur masiv, înalt de 12, 3 cm, lat de 10,2 cm şi gros de 7 mm, cântărind 294,1 gr.

Pieptenele este împodobit cu o compoziţie sculptată, plină de mişcare şi executată cu multă măiestrie. Compoziţia reprezintă o scenă de luptă între doi călăreţi. În centru, un luptător pe cal, întovărăşit de un luptător pedestru, atacă un adversar, al cărui cal rănit e întins pe pământ la picioarele stăpânului său, care încearcă să respingă atacul cu sabia şi apărându-se cu scutul.

Luptătorul călare poartă cască corintică, iar cel ce şi-a pierdut calul poartă cască macedoneană şi scut tracic.

Sursa informatiilor si fotografiilor preluata de aici: http://www.def.ro/media/03_1985_nt_marzo.pdf

Fantana secreta de la Corabia, Celei, stravechea Sucidava ( video )

Se spune ca aici se poate bea cea mai buna apa din lume, din fantana secreta care iti poate indeplini dorintele. Legenda sau istorie, cert este ca locatia merita vizitata. Sucidava, vechea capitală a tribului dacic al sucilor, este situată în vatra orașului Corabia (județul Olt), pe teritoriul fostului sat Celeiu. Pe terasa superioară a Dunării se văd încă zidurile de apărare cu opt turnuri complet dezvelite ale orașului roman târziu Sucidava (secolele IV-VI), care, împreună cu cartierul actual, acoperă o parte a orașului roman din secolele II-III, mai puțin cunoscut. Au mai fost identificate băile romane (thermae), o bazilică paleocreștină (secolele V-VI) și străzi pavate.

Cetatea se remarcă prin „fântâna secretă”, o capodoperă inginerească, menită să aprovizioneze cu apă așezarea în timpul asediilor.



Cercetatorii si vizitatorii continua sa fie atrasi de minunea pastrata vreme de 14 secole in pamantul fortaretei: "fantana secreta", monument unic in arhitectura romano-bizantina. Ea este spectaculoasa prin sistemul de construire si valoarea arheologica.

In 1958, un localnic, descoperind intamplator niste ziduri vechi de caramida, a atras atentia asupra lor profesorului Tudor Dumitru, care cerceta zona cetatii de mai multi ani. Asa a iesit la lumina fantana secreta situata in partea de sud a cetatii.

Constructia subterana are doua componente: putul propriu-zis, aflat la o adancime de circa 18 metri de la nivelul platoului cetatii si coridorul de acces lung de 26 de metri, care coboara din incinta fortaretei pana la izvor. Putul are forma unui turn inalt de 4,5 metri, cu peretii grosi de 85 de centimetri, lucrati din caramizi legate cu mortar de var amestecat cu caramida pisata.

Coridorul este format dintr-o bolta de caramida care coteste in panta pana sub zidul de incinta al cetatii, apoi urca spre nord pana la platforma superioara de unde iese la suprafata. Acestei fantani i se spune si "izvorul iubirii" si reprezinta una dintre cele mai mari descoperiri arheologice din vechea cetate.

Legenda spune ca apei din izvorul nesecat ii este atribuita virtutea de a inteti iubirea cuplurilor, de a-i uni pe cei despartiti. Un obicei al zonei este acela ca miresele si mirii coboare dupa nunta la izvorul subteran, luand din apa miraculoasa, pentru eternitatea legaturii.

Fantana ramane, in pofida lipsei de popularitate, pe masura exceptionalei importante arheologice, o ademenitoare chemare spre implinirea iubirii si a setei de viata.

Tot aici se găsește piciorul unui pod roman construit peste Dunăre în timpul lui Constantin cel Mare. Inaugurat în 328, avea o lungime de peste 2 400 de metri, fiind considerat unul dintre cele mai lungi poduri ale antichității. Din păcate, podul lui Constantin cel Mare, menționat și de Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, a avut o existență scurtă.