Comoara de pe Awa Maru - Aur, platina si diamante in valoare de 5 miliarde de dolari au ramas nedescoperite

Awa Maru a fost un vapor japonez detinut de Nippon Yusen Kaisha. Nava a fost construită între anii 1941-1943 de către Mitsubishi Shipbuilding & Engineering Co. , Nagasaki, Japonia. Desi nava a fost conceputa pentru a deservi transportul de călători, declanşarea războiului au creat priorităţi oarecum diferite in finalizarea constructiei navei.

Numele acesteia provine in parte de la denumirea antica de Awa, o insula din estul Shikoku, acum incorporata in prefectura moderna Tokoshima. Awa maru fusese de fapt a doua nava maritima care purta acest nume. Prima nava care fusese botezata astfel, avand o masa de 6309 tone, fusese construita în 1899. Ea a fost scoasă din serviciu în 1930, urmand ca noua Awa Maru sa ii preia locul.
 

 Războiul din Pacific a determinat ca noua Awa Maru sa fie rechiziţionata şi reamenajata pentru a fi utilizata in flota auxiliara de către Corpul de Marina a Armatei Imperiale Japoneze, în timpul celui de Al II-lea Război Mondial.

În 1945, Awa Maru a fost folosita ca navă a Crucii Rosii, care transportă bunuri vitale pentru prizonieri de război americani şi aliati aflati în custodie japoneză.

Intr-una din transporturile periodice, Awa Maru a luat la bord mai multe sute de ofiţeri ai marinei comerciale, personal militar, diplomaţi şi civili din Singapore. În plus, existau zvonuri că nava va transporta valori de 5 miliarde de dolari, o adevarata comoara continand 40 de tone de aur , 12 tone de platina, si 150.000 de carate (30 kg) de diamante, precum si alte materiale strategice. Insa oficial, respectiva incarcatura era identificata ca fiind un transport de nichel şi cauciuc.

Nava a plecat din Singapore pe 28 martie, dar pe 1 aprilie a fost interceptata, tarziu in noapte, undeva în strâmtoarea Taiwan, de către submarinul american USS Queenfish, care a confundat-o cu un distrugător.

Torpilele de Queenfish au scufundat nava, fara ca aceasta sa aiba nici o sansa de a ramane pe linia de plutire. Doar un singur pasager din cei 2003 de oameni de la bord şi, dupa cum afirma unii, se pare ca si echipajul ( in mod surprinzator ) au supravieţuit.

 De asemenea, există diferite teorii cu privire la dispariţia unui număr de artefacte arheologice si fosile în timpul celui de al II-lea Război Mondial; o astfel de teorie este ca obiecte de mare valoare arheologica si stiintifica s-au scufundat odata cu Awa Maru, in anul 1945.

Daca este adevarat, o adevarata comoara asteapta intreprinzatori cu resurse sa o scoata iarasi la lumina Soarelui de undeva din adancuri arhipelagului.

8 tone de aur si un Indiana Jones modern

Un german, expert în cultura maya, afirma că poate gasi o uriasa comoara pierduta. Profesorul Joachim Rittsteig a plecat împreună cu un grup de cercetători şi de jurnalişti în Guatemala, într-o expediţie ce aminteşte de Indiana Jones.

Joachim Rittsteig a studiat vreme îndelungată cultura maya, iar acum este convins că poate da de urma fabuloasei comori pierdute. Se presupune că ar fi vorba de opt tone de aur.

Profesorul Joachim Rittsteig, un Indiana Jones modern

Profesorul Rittsteig crede că tezaurul s-ar afla în lacul Izabal, din estul Guatemalei, cel mai mare din această ţară - are o suprafaţă de 589,6 km². Potrivit cotidianului german „Bild", care a sponsorizat expediţia, în grupul care-l însoţeşte pe Joachim Rittsteig a fost cooptat un scafandru profesionist, care are misiunea de a cerceta adâncurile, transmite Fox News. Expediţia aminteşte de filmele de aventuri cu profesorul de istorie şi de arheologie Indiana Jones.Expertul în cultura maya susţine că a descifrat celebrul Codex Dresda, în care s-ar găsi o informaţie referitoare la locul în care se găseşte tezaurul.

Codexul Dresda, unul dintre cele mai valoroase artefacte, despre care se crede ca ar ascunde indicii ale locatiei comorii

40 de ani de muncă

Profesor emerit la Universitatea din Dresda, Rittsteig afirmă că a tradus cartea, scrisă de preoţi în anul 1250 î. Hr., după 40 de ani de studii asidue. Codexul, care reprezintă unul dintre principalele documente rămase în urma acestei civilizaţii, cuprinde 74 de pagini, are 3,56 metri lungime şi este scris cu ajutorul a 74 de hieroglife distincte.

Acesta a fost descoperit în 1739 de un bărbat foarte bogat din Viena, care l-a donat ulterior Bibliotecii din Dresda.

„Codexul conduce la o comoară imensă, de opt tone de aur pur", a declarat Rittsteig, care, în decursul carierei sale, a publicat numeroase volume despre cultura maya. Potrivit lui, la pagina 52, se vorbeşte despre „capitala Imperiului Maya, Atlan, care ar fi fost distrusă în urma unui cutremur ce a avut loc la 30 octombrie, în anul 666 î. Hr. În acest oraş, ei au păstrat 2.156 de tăbliţe de aur pe care erau scrise legile civilizaţiei maya". Comoara s-ar fi scufundat în apele lacului Izabal.

Lacul Izabal ( fotografie din satelit NASA )

Potrivit estimărilor făcute de Joachim Rittsteig, valoarea tezaurului s-ar ridica la 290 de milioane de dolari, adică aproximativ 211 milioane de euro.

211 milioane de euro ar fi, potrivit estimărilor, valoarea tezaurului maya în căutarea căruia a pornit profesorul Joachim Rittsteig.

Sursa partiala : http://www.adevarul.ro/societate/viata/ In_cautarea_faimosului_tezaur_maya_0_439756592.html

Un milion de bani de aur in "labirintul subteran" de sub Braila ?

Am gasit cateva informatii interesante despre comorile din zona Brailei, despre legendele unor tezaure ascunse in regiune, despre "labirintul subteran" format din hrubele de sub Braila si despre cautatorii sau presupusii descoperitori ale unora dintre acestor comori.

Intrările din hrube sunt „forţate“ de brăilenii în căutare de comori pierdute - Adevarul.ro 

Sper ca o sa vi se para interesante aceste informatii, chiar daca nu avem posibilitatea sa le verificam pentru dumneavoastra, informatii pe care vi le aducem in atentie, bazandu-ne pe profesionalismul jurnalistilor de la Adevarul.ro.

Ţăranii din zona Brăilei au aşteptat cu nerăbdare noaptea de 22 spre 23 aprilie când limbi de foc ieşite din pământ ar fi trebuit să le arăte unde se află ascunse aurul pierdut al turcilor. Legenda spune că doar în noaptea de Sfântul Gheorghe văpăile comorilor din vechime se arată. Anul acesta cu atât mai mult, pentru că noaptea a coincis cu Vinerea Mare.

Vreme de trei secole, Brăila a fost nu doar un avanpost, ci unul dintre cele mai bogate oraşe stăpânite de turci. Nenumărate sunt poveştile care spun că turcii, până să fie alungaţi, şi-au ascuns aurul în labirintul subteran din zona Brăilei, în speranţa că vor reveni să-l recupereze. Despre bogăţiile acelor vremuri povestesc cronicile încă de pe vremea lui Mihai Viteazul. „Pentru eliberarea Brăilei, oştile lui Mihai au trebuit să susţină şase bătălii. În aprilie 1595, oastea condusă de banul Mihalcea a obţinut capitularea garnizoanei turceşti, care suferise grele pierderi. Oştenii au găsit în cetate, scriu cronicile, «un milion de bani de aur şi multe provizii»", a explicat arhivistul Gheorghe Iavorschi. Mărturia unui sătean Legenda este amplificată şi de faptul că nimeni nu ştie ce se ascunde sau cât de vast este labirintul de sub oraş. Cu toate că oficial nu există nicio dovadă că într-adevăr ar exista comori ascunse, în multe din satele judeţului existenţa aurului turcesc este considerată o certitudine. Nimeni nu îndrăzneşte să nege că ar exista în anume locuri aur „ascuns de turci".

În fostele sate ale judeţului, credinţa că în noaptea Sfântului Gheorghe ies comorile la iveală, din pământ, este cu atât mai mare. La Tichileşti, de pildă, un sătean a solicitat autorităţilor în urmă cu câţiva ani un buldozer, ca să sape „la Cruce", acolo unde, spune el, ar fi văzut „flăcări albăstrui, de juma' de metru" ieşind din pământ. „Veneam de la schimbul II. La intrare în comună, era să cad de pe bicicletă: ieşeau limbi de foc din pământ. Şi era aproape de miezul nopţii, în noaptea Sfântului Gheorghe!", a povestit bătrânul. Omul a cerut Primăriei un buldozer, însă autorităţile nu l-au luat în serios, iar aurul a rămas negăsit. Brăilenii ştiu bine că, din când în când, comorile din vechime sunt descoperite întâmplător şi că doar o parte din aur ajunge la autorităţi.

Brăilenii cunosc, de asemenea, legenda potrivit căreia un mare industriaş şi filantrop ar fi găsit o comoară de pe vremea turcilor, de pe urma căreia s-ar fi îmbogăţit. „Aurul e acolo!"

Anul acesta, pentru că noaptea de Sfântul Gheorghe a picat în ajun de Paşte, localnicii erau siguri că Dumnezeu le va arăta calea către comoară. „Sigur că vom porni în căutarea limbilor de foc, sperăm să şi găsim comoara!", au strigat ieri câţiva tineri înainte de a se îndrepta către hrube. „Aurul e acolo! Trebuie cercetate bine", a explicat un altul îndepărtându-se.

Oricum, Centrul Vechi al Brailei păstrează încă porţiuni din vechile tuneluri folosite de turci secole la rând - locul tainic unde ar fi fost ( nr: sau este ) ascuns aurul Semilunii Oraş de legendă, Brăila poartă în pântece urmele celui mai mare sistem defensiv construit vreodată de-a lungul Dunării, de către turcii care au stăpânit-o aproape trei sute de ani: catacombele, numite aici hrube.

Secole la rând, bogăţiile raialei şi ale Ţării Româneşti luau drumul Stambulului prin portul „Ibrailei" şi nu puţini au fost cei care au râvnit la aurul păzit cu străşnicie de ieniceri.
Legendele ţesute aici de-a lungul timpului, i-au făcut pe mulţi să asedieze şi să prade oraşul apărat de turci. Chiar şi aşa, cetatea Brăilei - azi rasă de pe faţa pământului - a fost cucerită de numai şapte ori, după ce garnizoana depunea armele, pentru că rămânea fără provizii şi muniţie.

Porţiuni ale hrubelor - păienjeniş de tuneluri folosite de otomani - se mai găsesc şi astăzi, ascunse la mai bine de zece metri sub caldarâm, uneori pe două-trei nivele, în Centrul Vechi. Vechea pulberărie de pe strada Cetăţii, unde-şi ţineau mai apoi brăilenii budanele, tunelurile de pe Bulevard, Ştefan cel Mare şi Împăratul Traian - sunt numai câteva din tainicele locuri unde se află catacombele.

„Casa în care locuiesc are 200 de ani vechime. Când am făcut reparaţii, am găsit, la um moment dat, în perete, cărămizi cu ştampila meşterului de atunci, însemnele Brăilei Vechi. Sunt cărămizi de o duritate extraordinară. Până acum 10-15 ani, mai era în capătul străzii o porţiune de zid vechi, dar cărămizile au fost furate între timp. Sunt ferm convins că, în hrube, sunt multe vestigii de pe vremea turcilor",  (... ) a afirmat un brăilean de pe vechea stradă a Cetăţii.

La câteva zeci de metri depărtare, se află o alta casa, aşezată la intersecţia cu Bulevardul Sfânta Maria, azi Panait Istrati. Puţini sunt cei ce ştiu că, sub clădire, se află un păienjeniş de tuneluri. Casa exista prin 1839 - dovadă actele păstrate de familie - şi a fost dată drept dotă, la 1871, cu toate acareturile din preajmă.

În anii '50, autorităţile au decis închiderea hrubelor şi astuparea lor cu pământ, ca să nu se mai surpe clădirile noi. Porţiunile rămase sunt inaccesibile sau ţinute în secret. Se ştie că, în unele locuri, hrubele se întindeau pe câte două sau trei niveluri şi că unele duceau (...) dincolo de zidurile cetăţii.
Se spune chiar că exista o hrubă pe sub Dunăre, pe unde se ajungea la Ghecet, în Tulcea.

„Hruba de la Grădina Mare şi-a dovedit eficacitatea în anul 1595 când, învinsă de oştenii lui Mihai Viteazul, garnizoana turcească a reuşit să salveze mare parte din comorile Brăilei. Avem relatarea că turcii se retrăgeauşi că încearcă să plece cu aurul, în timp ce valahii stăteau la pândă.Probabil că aceste bogăţii, lingourile de aur şi galbenii, au fost ascunse în pâini şi încărcate în bărci, ajungând în Dobrogea" (...) a precizat directorul Muzeului Brăilei.

Un fost consilier la Arhivele Naţionale povesteşte că, atunci când au intrat în Cetatea Brăilei, valahii conduşi de banul Manta au găsit „un milion de bani de aur şi mare cantitate de provizii".

Salahorii au dărâmat cetatea

Garnizoana Brăilei a reuşit să ţină piept atacurilor unor oşti de zece ori mai numeroase. La 1828, însă, după căderea raialei, ruşii au decis dărâmarea cetăţii. Trei ani au muncit 3.000 de salahori până ce au făcut una cu pământul Cetatea Brăilei. La Arhive, există documente care dovedesc acest fapt. Despre vechea fortificaţie mai amintesc doar denumirile străzilor din Centrul Vechi: Cetăţii, Citadelei, Bastionului, Fortificaţiei.

„Vechea pulberărie a sărit în aer în anul 1810, pe când ruşii ocupaseră Brăila. A intrat un soldat cu pintenii în ea, a făcut scântei şi n-a mai rămas nimic acolo. Pulberăria nouă se afla pe strada Cetăţii, fiind folosită ulterior ca închisoare", a mai spus directorul Muzeului Brăilei.

Se ştie că hrubele erau folosite pentru transportul pulberei către bateriile celor nouă bastioane ce apărau cetatea.

Aproape că nu exista casă veche care să nu aibă câte o hrubă la subsol, sau legături cu vechea reţea construită de turci. În vechile hrube, temperatura şi umiditatea sunt constante, diferenţa de la iarnă la vară fiind de patru-cinci grade Celsius. Totodată, prin hrube se putea ajunge uşor în spatele oştilor invadatoare. Muzeografii brăileni au propus, ani la rând, ca măcar porţiuni din vechile hrube să fie restaurate şi amenajate, pentru a putea fi incluse într-un circuit turistic, dar un asemenea proiect, extrem de costisitor de altfel, a rămas fără finalitate.

Surse adevarul.ro : http://www.adevarul.ro/locale/braila/ EXCLUSIV-_Povestea_orasului_subteran_-_Catacombele_Brailei_0_395360537.html si http://www.adevarul.ro/societate/ Cautatori_de_comori_in_noaptea_ de_Sfantul_Gheorghe_0_467353856.html

Comorile de la Piscul Crasani ( documentar video )

Piscul Crasani este situat la sud-est de satul Crasanii de Jos, comuna Balaciu, pe malul drept al raului Ialomita, la 25 km de Urziceni. Descoperirile arheologilor au scos la iveala vestigii istorice atribuite culturilor Boian (mil. VI-V i.Hr.), Hallstatt si geto-dacice (mil. III-I i.Hr.). Cetatea fortificata era inconjurata de rape adanci pe trei laturi, care o faceau greu de cucerit, si a cunoscut o puternica inflorire in sec. II - I i.Hr., cand au aparut si s-au dezvoltat in jurul cetatii si asezari civile cu un bogat inventar agricol, casnic si mestesugaresc; aici au fost gasite peste 40 de amfore provenind din Thassos, Rhodos si Eridos (?).

"Dromichete si-a facut capitala si l-a adus in lanturi pe generalul macedonean Lisimah, mana dreapta a lui Alexandru cel Mare, dupa ce i-a infrant ostile...", spun invatatii din zona. La Piscul Crasani, urmele sapaturilor arheologilor se vad peste tot. Unii localnici cred ca arheologii si cautatorii de comori mai scormonesc si acum dupa "caruta de aur a lui Dromichete": "Boierul Dormichetre avea caleasca de aur, care a fost ingropata undeva in deal, langa conacul sau de la Movila. Am cautat si eu comoara lui Dormichetre, cu tatal meu, Alexandru, cand eram flacau." Tot in legatura cu acest subiect, am gasit si un articol interesant, din care va citez doar cateva fragmente, invitandu-va sa il cititi in totalitate pe site-ul original.

Din cele trei dâmburi care au fost odată, numai mamelonul din mijloc a fost cercetat. În 1926 Vasile Părvan o cataloga drept o aşezare protoistorică de maximă importanţă şi scria despre ea „Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco getic, al apei cu drumul iranian, al stepei”. După 83 de ani de la publicarea Geticii şi la mai bine de 2000 de la ospăţul oferit de Dromichete lui Lysimah, pe dealurile Crăsanilor, directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa perorează luat de val: „Acum 2-3 mii de ani, aici a fost ceea ce numim acum Occident. În timp ce occidentaţii trăiau în peşteri, se omorau între ei şi încă nu descoperiseră civilizaţia, aici exista un centru politico-administrativ al unei uniuni tribale ce făcea parte dintr-o mare federaţie de triburi getice. Dava de la Piscul Crăsani a fost, la vremea ei, cea mai înaltă formă de civilizaţie a timpului. De aceea este unică. Pentru că nicăieri în Occident nu există vestigii arheologice atât de vechi.”(...)

"Era o aşezare întărită, cu şanţ şi val. A fost cercetat doar mamelonul din centru. Aici a fost descoperit candelabrul din bronz, vatra solară, ritonul… Dacă aş fi turist şi aş veni aici, n-aş vedea mare lucru…Locul e important, cercetările…fiind una dintre puţinele cercetări de sec II-I fortificată, de tip davă.”(...)

Elena Renţea a fost norocoasa care a ţinut pentru prima dată în palme ritonul în palme. Un obiect de cult care a făcut furori in Occident şi a fost purtat mai ceva ca moaştele sfinţilor, din expoziţie în expoziţie şi muzeu în muzeu. Piesa de rezistenţă a Piscului Crăsani, motivul pentru care ne aflăm aici, singura evidenţă certă din toată comoara lui Dromichete: „Ritonul ăsta de mă tot întrebaţi a fost descoperit aici, în apropierea sanctuarului, pe una din gropi. Iar eu am avut şansa de a fi după două mii şi ceva de ani, prima persoană care am luat în mână această piesă. Eram atunci, îmi aduc aminte cu Virgil Niţulescu. El lucra atunci pe şanţ, la fundaţie…Şi nu-mi venea să cred…L-am ridicat, era în două bucăţi, cornul şi terminaţia în formă de cal…şi stăteam cu piesele în mână şi l-am strigat… S-a uitat la mine de la vreo 15 metri şi a strigat: „Ritonul de la Piscul Crăsani”. Şi aşa i-a rămas numele. ” ( citeste articolul complet, nu doar aceste ultime 3 fragmente,  dand click aici )

Alte surse partiale ale acestui introduceri: http//skytrip.ro si http//formula-as.ro .
Am postat aceasta introducere pentru a va trezi interesul de a urmari documentarul de mai jos, care pe mine m-a impresionat placut si pe care va invit sa il vizonati si dumneavoastra.

Partea 1 - Piscul Crasani, Comori si Povesti uitate




Partea 2 - Piscul Crasani, blestemul zeilor

In Gold We Trust

Pentru ca anul trecut, exact astazi, in aceasta zi de 4 aprilie, crestinii sarbatoreau Pastele, si pentru ca nici nu mai este mult pana la sarbatorile pascale din acest an, care vor incepe pe data de 24 aprilie, adica peste mai putin de 3 saptamani, ne-am gandit sa corelam oarecum aceste evenimente de mare insemnatate pentru crestini, cu modul in care se desfasoara activitatea unui cautator de comori. Dar ce reprezinta aurul, acest fals idol care pentru multi a devenit deja o credinta?

Pentru un om obisnuit, aurul jefuit de pirati, strans si ascuns pe o insula secreta sau intr-o tainica pestera de pe malul oceanului, reprezinta substanta unei comori. Insa asemenea tezaure nu prea au fost descoperite de catre cautatorii de comori. La fel de negasit sunt si comorile cuceritorilor continentului american, care au jefuit aurul si giuvaerele din temple si palate.

Aurul, transformat in lingouri sau monede, ce trebuia transportat in cala corabiilor, scufundat din cine stie ce cauze, nu este nici pe departe doar o legenda. Aurul si argintul pretinse tribut au existat si ele cu adevarat. De asemena, si minele de aur, exploatate cu pricepere, valoreaza o adevarata avere.

Tot acest aur, dar si multe alte obiecte de valoare istorica si nu numai, constituie comorile ascunse, cautate de sute de ani in intreaga lume. Odoarele bisericesti furate sau puse la pastrare sunt de obicei, ca si podoabele regale, pierdute in vremuri de razboi. Nici comorile regilor de demult, adevarate tezaure nationale, si depre care astazi se vorbeste adesea in legende, nu sunt neaparat un rod al fanteziei. Undeva, in locuri de nimeni stiute, stau ascunze zeci de cufere pline cu pietre pretioase, cu dubloni de aur sau cu statuete de argint inchinate Lunii, apartinand incasilor. Sa nu uitam de lantul de aur al ultimului imparat incas Atahualpa (1502-1533), lant care masoara 350 de pasi lungime, este alcatuit din verigi groase cat mana unui om, incat era nevoie de peste 200 de barbati ca sa il ridice. Toate acestea si multe altele s-au pierdut.

Cele 20 de care incarcate cu fildes, cu sipete pline de monede de aur si casete cu diamante, apartinand regelui african Lobengula ( plecat in lumea celor drepti in anul 1894) nu au fost niciodata descoperite.

Nu au fost gasite nici legendarele mine de aur ale regelui biblic Solomon (cca 965-926 i. Hr ), pierdute undeva in tara acum de poveste Ofir, despre care cercetatorii cred ca ar fi situata undeva pe teritoriul Arabiei Saudite. Savantii americani presupun ca ar fi vorba despre mina Madh adh Dhahab.

Bogatiile templului Siwah, Egipt, si nici mormantul conducatorului mongol Ginghis-Han ( 1155 - 1227 ), cu uriasele sale comori, nu au fost gasite. Chiar daca Gingis-Han s-a crezut stapanul lumii, dupa ce a plecat in lumea celor drepti, comorile adunate nu i-au mai fost de folos: "Aşa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot aşa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Gingis Han…", spunea acesta.

In lacul Titicaca din Anzii sud-americani se spune ca s-ar afla o cantitate impresionanta de aur, oferit drept jertfa.

"In padurea de dincolo de muntele cu cap de caine", undeva prin Zimbabwe, Africa, se afla orasul disparut si aurul regelui Monomotapa, cu care portughezii din Sofala, Mozambic, au practicat schimburi comerciale incepand cu anul 1504.

Undeva pe domeniul Castelului La Malmaison, de langa Paris, se spune ca se gaseste ingropata o parte a averii imparatului francez Napoleon ( 1769 - 1821 )

Pe fundul marii, langa coastele americane, se afla inca numeroase galioane incarcate cu aur si argint.

In jurul Insulelor Scily, Anglia, s-au scufundat multe nave incarcate cu comori ale Spaniei, care nu au fost readuse la suprafata, cu mici exceptii.

In Pelopones, in Golful Pylos, care acum se numeste Navarino, s-a scufundat, in anul 1827, o intreaga flota turco-egipteana, care avea la bord aur in valoare de peste 100 de milioane de euro.

Unele tezaure de mare pret au fost descoperite totusi in trecut in intreaga lume, atat sub pamant, cat si in adancurile oceanelor si marilor, dar multe comori si aur asteapta inca sa fie scoase la lumina.

Acest aur a inflacarat imaginatia multor cautatori de comori, incat pentru unii aurul si cautarea acestuia a devenit o obsesie, mai presus decat credinta. De aceea am denumit acest articol "In Gold We Trust"... Parerea noastra este ca un cautator de comori ar trebui sa demistifice substanta comorilor, adica in principal aurul, studiind mai degraba, in cercetarile sale asupra posibilei locatii a unei comori,  elemente stiintifice, istorice si arheologice, iar legendele sa fi doar un vag punct de plecare in cautarea unei comori. Nu trebuie ca pasiunea pentru cautarea comorilor sa inlature umanitatea si buna-credinta a cautatorului de comori, ci din contra, sa fie imbinata aceasta cercetare cu stiinta si buna-intelegere intre partenerii la cautare. Pentru ca pana la urma, oricat aur ar gasi, lucrurile nu se vor termina cu happy-end pentru nimeni, daca nu exista o farama de umanitate sau credinta in inima cautatorului de comori. Probabil nu putine au fost cazurile cand odata descoperita o comoara, "norocosii" si-au facut rau unul altuia, in speranta de a capata pentru sine intreagul tezaur.

Astfel, lipsa de credinta a avut ca rezultat direct o fatalitate creata chiar de catre descoperitori, prin intentiile si comportamentul lor malitios, iar mai tarziu aceste evenimente neplacute au fost fals atribuite blestemului comorii. Nu blestemul comorii, aruncat de cel care a ingropat-o asupra vitorilor posibili descoperitori, a adus necazurile asupra descoperitorilor, ci chiar ei au abatut nenorocirile asupra lor, prin deciziile rau-voitoare pe care le-au luat fiecare dupa descoperirea tezaurului. Probabil asemenea evenimente neplacute au facut ca unele comori descoperite sa fie iar pierdute, prin disparitia in urma unor tragice evenimente a celor care le-au gasit, la scurt timp de la descoperire.

Deci cautati comorile, daca nu cu credinta in Dumnezeu, cel putin cu pace sufleteasca si buna intelegere. Pentru ca viata nu e nesfarsita, pana la urma aceste valori materiale nu vor mai avea nici o insemnatate la sfarsitul calatoriei pe Pamant, iar aurul, masinile si casele fastuoase pe care cautatorul spera sa le achizitioneze cu banii de pe comoara vor fi inutile. Vor apartine unei epoci apuse, asa cum averile dacilor, romanilor, ale imperiilor otomane sau austro-ungare, ale incasilor, casele si automobilele, pe atunci de lux,  ale anilor 1900-1950, au disparut in nefiinta pentru totdeauna. Sau cel putin in ceea ce ii priveste detinatorii lor de drept. Pentru ca vrem, nu vrem, indiferent daca suntem credinciosi sau atei, zicala populara ca " Pe lumea cealalta nu iei nimic cu tine" ramane valabila...

Pentru individ in sine, comorile si aurul devin obiecte perisabile. Mai bine sa speram ca daca vom reusi sa evoluam ca spirit in timpul vietii, asa cum ne invata de fapt toate credintele, inclusiv cele scientologice, vom avea sansa unei vieti in continuarea celei pe care o avem pe aceasta planeta.

Si descoperirea acestei nemuriri a sufletului, a continuitatii existentei logice, cognitive si individuale a fiintei umane, fara nevoia unui trup fizic, trup care pana la urma cu siguranta ca va capata defectiuni si va deveni inutilizabil, ar fi bineinteles cea mai mare comoara.

PS: Imi cer scuze daca am deranjat pe cineva cu aceste mici pareri personale, dar trebuia sa aduc in discutie si acest subiect. Acestea fiind spuse, sfatuiesc crestinii sa se pregateasca spiritual pentru un Paste Fericit si Curat, celor de alta credinta sau ateilor le doresc tot binele din lume, iar detectoristilor le urez si spor la cautat de comori, dar pe principii umane, cu bunatate si intelegere intre semeni.

Sacii de galbeni ai turcului si palatul cojocarului

Undeva prin Obarsia de Camp, in judetul Mehediti, legenda locului spune ca tatal boierului Gheorghe Plesa, fost cojocar al satului pe timpul Imperiului Otoman, oferea gazduire reprezentantului turc care venea sa stranga birurile din zona. Intr-o noapte, tatal viitorului boier, vazand sacii de galbeni stralucitori, i-a pus gand rau turcului. Cand acesta a apucat drumul catre Istanbul, cojocarul impreuna cu cativa amici l-au urmarit, iar intr-o noapte l-au omorat si i-au furat sacii de galbeni.

 La putin timp, cojocarul a cumparat peste 500 ha de pamant in Obarsia de Camp si in Cetate-Dolj. Nu se stie daca restul banilor au fost ascunsi undeva in zona, intr-o comoara tainica sau daca au fost cheltuiti in totalitate, desi pare putin probabil ca atata aur sa fi fost cheltuit asa de repede. Totusi, se pare ca unul dintre cei doi fii ai sai, Gheorghe Plesa, beneficiind de bani mosteniti de la tatal sau, a hotarat sa-si faca studiile si sa traiasca in Franta.

Aici a fost licentiat in Drept si tot aici ar fi trait singura lui poveste de dragoste. Gheorghe Plesa a promis bogatei frantuzoaice, cu care urma sa se casatoreasca, un castel maret si aparte, acoperit cu monezi de aur. In 1882, Castelul Plesa era gata sa-i primeasca pe indragostiti. Toate piesele componente ale cladirii au fost construite in Italia si transportate cu vasele pana in Portul Gruia, de unde taranii din zona le-au adus pana la Obarsia de Camp cu carele in asa-numita "corvoada", aici constructorii doar imbinandu-le.
Decoratiile interioare au fost executate de o adevarata pleiada de pictori specialisti din intreaga lume, ceva asemanator gasindu-se astazi doar pe Valea Loirei in Franta. Coloanele din marmura, scarile din lemn sculptat, semineul si oglinzile venetiene dadeau castelului un adevarat aer frantuzesc. Picturile, bibelourile si biblioteca impunatoare se spune ca erau unice. Unica in Romania de atunci era si centrala termica pe lemne ce asigura caldura in camere prin intermediul tevilor si caloriferelor masive ce se pot vedea si la ora actuala. Din fata castelului nu lipsea nici fantana arteziana. Constructia a fost prevazuta si cu balcoane de marmura pe toate cele patru laturi.

Dar frantuzoaica nu a aceptat casatoria, probabil datorita marilor diferente dintre viata sociala de la noi si cea din Franta, pretextand ca nu sunt toalete in casa, iar acoperisul nu era acoperit cu monezi de aur. Stapanul a murit la 90 de ani, in Franta, necasatorit.

Fara mostenitori, castelul a ramas al nimanui. In anul 1948, Castelul Plesa a trecut in folosinta unui SMT, aici fiind birourile tuturor sectiilor din zona de sud a judetului. Neputand face fata cheltuielilor de intretinere a cladirii, SMT-ul renunta la acest sediu prin anul 1971, castelul ramanand "in grija primariei". Disparitia obiectelor de interior a inceput insa dupa 1972. La acea vreme acolo erau cazati muncitorii si militarii care erau adusi pentru muncile campului. Au disparut bibelourile, oglinzile venetiene, piesele de interior si chiar biblioteca. Daca undeva sub cladire, in interiorul acesteia sau in imprejurimi sta ascunsa o comoara, adica galbenii ramasi poate necheltuiti sau vreo rezerva a boierului, ramane de vazut, poate viitorul va dezvalui adevarul. Sursa partiala: http://www.mehedinti.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=1011

Zguduitor: Ciclicitatea civilizatiilor, dovedita de artefactele scufundate din Japonia ?

Undeva in largul coastei maritime japoneze, un mister acvatic ar putea zgudui din temelii istoria omenirii. Ar fi ultimul element dintr-un puzzle care ar dovedi ciclicitatea civilizatiilor: pe Pamant a mai existat o civilizatie dezvoltata la nivel mondial, asa cum este in zilele noastre, in care, inainte cu mai mult de zece mii de ani, oamenii cunosteau existenta celorlalte continente si se deplasau intre acestea, calatorind pentru a face schimburi economice sau culturale.

Toate acestea ar fi dus la o uniformizare a civilizatiei mondiale, cu elemente foarte asemanatoare intre diverse puncte de pe glob.

Ceva a distrus insa aceasta civilizatie, dar semne noi ale existentei acestei culturi stravechi, unificate la nivel mondial, ies la iveala in fiecare an.

Sa fi fost aceasta adevarata Atlandida ? Acesti antici sau atlanti, sa fi fost de fapt oameni tot ca noi, poate puternic evoluati tehnologic, organizati mondial, un stat international ( pentru noi acum stravechi ) sau o uniune de state, asa cum este acum Uniunea Europeana sau Statele Unite ale Americii ?

Nu o sa dezvolt aceasta ipoteza acum, o sa va las pe dumneavoastra sa detaliati la comentariile acestui articol posibilele implicatii, insa ceea ce m-a determinat sa aduc in evidenta aceasta posibilitate a fost un documentar gasit pe Trilulilu ( produs probabil de Discovery, daca sigla este cea originala), care prezinta cateva artefacte importante si supozitii puternice, in favoarea acestei idei a ciclicitatii civilizatiilor, chiar daca nu formuleaza in mod direct aceasta teorema.



PS: Bonus, inca un documentar, tot subtitrat in limba romana, legat cam de acelasi subiect, dar dedicat in special mitului Atlantidei, gasit pe Google Video, sper sa va placa si sa ramana cat mai mult timp postate acolo.



Asadar, va invit sa adaugati la comentarii parerea dumneavoastra, poate, pana la urma, adevarul va fi revelat !

Comorile de la Cetatea Zânelor din Covasna

Undeva, prin Muntii Brețcului, langa orasul Covasna, la o altitudine de 931 de metri, se inalta "Cetatea Zanelor". In jurul său sunt 3 piscuri la fel de impresionante. Accesul catre cetate durează aproximativ 2 ore pe nişte drumuri forestiere nemarcate, insă sunt şi porţiuni destul de abrupte, nefiind recomandat celor cu condiţia fizică buna.

Cetatea a fost insotita de-a lungul timpului de frica si admiratie, mai ales datorita legendelor care se leaga de existenta ei. Cateva povesti populare din zona arata ca aici ar fi locuit unele personaje feminine de o frumusete rara ( una dintre acestea ar fi fost corespondenta lui Ileana Cosânzeana, nume existent si in literatura populara si nu numai ),  probabil o "printesa antica" sau fiica unui important conducator din timpuri stravechi, care locuia aici impreuna cu surorile sale. Dar cele mai incitante sunt legendele despre comorile din zona, comorile acestor fete.

Se spune ca respectivele comori ar fi "ascunse intr-o cămară, in inima muntelui, si sunt pazite cu strasnicie de duhul cetatii", deci ar fi blestemate. Se mai spune ca o data la 7 ani, portile secrete se "deschid" si tezaurele pot fi vazute toata noaptea, pana la cantatul cocosilor. Daca pana la rasarit, curiosii sau cautatorii de comori care s-au aventurat pana in cămara adanca nu au iesit afara, un mecanism sau o forta necunoscuta inchide portile, iar nefericitul a ramas acolo blocat.

Localnicii povestesc despre un cioban care, in anul 1936, s-a  dus in cetate, a facut sapaturi ori i s-au deschis portile si a gasit adanc sub cetate o pivnita cu mult aur. Dar usile s-au blocat si nu a mai putut sa plece pana nu a pus la loc aurul cu care isi umpluse desagii si buzunarele. De asemenea, ca in multe alte legende despre comori, aici ar exista si blestemul sarpelui, adica bogatiile ar fi pazite si de un sarpe veninos, care musca mortal doar pe cei care reusesc sa scape de porti prin diverse trucuri si fug cu aurul furat.

Povestile din zona mai vorbesc de un cautator care a sapat in cetate si ar fi gasit un mar de aur si o cruce tot de aur, lanturi si ciocane de fier, despre care se spune ca le-ar fi predat unui muzeu, desi nu se mai stie nimic despre aceste relicve. Omului i s-ar fi aratat o fantoma sau un spirit, care i-a spus sa vina intr-o anumita noapte, pe o data exacta, cand se implinesc 7 ani, caci atunci usile cetatii se vor deschide singure, ca sa vada bogatiile. Dar respectivul nu a mai apucat acea zi, fiindca s-ar fi dus in lumea celor drepti intre timp.

Dar sa iesim din lumea basmului si sa revenim la realitate. Cetatea a intrat devreme in vizorul carturarilor si arheologilor timpurii. Pe la mijlocul secolului 19, un istoric ar fi gasit acolo cateva vase vechi din pasta grosiera, arse negru sau cenusiu. Prin anii 1942, un arheolog clujean, dorind sa clarifice originile cetatii, ar fi facut cateva descoperiri, dar acestea s-au pierdut odata cu uciderea arheologului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Intr-un articol al vremii se spune totusi ca acesta ar fi gasit acolo o locuinta din barne groase, cu piroane de pana la 1 metru lungime, ce avea in interior numeroase vase ceramice, o statueta romana si doua fibule din bronz si de argint.  Cetatea ar fi avut o "acropola" si 3 terase, inconjurate de ziduri de 3 ( TREI ! ) metri grosime. Datorita acestor artefacte gasite, cetatea a fost atribuita, mai tarziu, civilizatiei dacice sau chiar tracice. Insa lumea stiintifica avea mari indoieli asupra originii. Un grup de arheologi au mers in anul 1949 sa verifice la fata locului, dar cetatea parea sa fie asemanatoare ca marime si grandoare cu cetatile regale din Muntii Orastiei. Cercetarile au fost reluate in 1969, cand au fost estimate dimensiunile impresionante ale cetatii, zidurile de fortificare fiind fara precedent ca dimensiuni, in lumea dacica. Apoi totul a fost uitat....

Dar in noiembrie 1995, cand un vant sau o furtuna naprasnica a smuls copacii din radacini,s-au dezvaluit parti de ziduri si complexe de locuit in Cetatea Zanelor. Atunci au fost reluate cercetarile. Se pare ca totusi cetatea ar fi fost dacica, realizata de de stramosii nostrii printr-un efort considerabil, mai ales datorita greutatii de a ajunge la acest amplasament. Dimenisunile zidurilor depasesc 700 metri lungime, iar suprafata totala amenajata are 30.000 de metri patrati. In timp, aici au fost descoperite numeroase artefacte, monede romane si grecesti, bijuterii, vase autohtone si de import, unelte etc.

Pana la urma se crede ca aceasta cetate este una dintre cele mai impunatoare si bine conservate cetati dacice din afara Muntilor Orastiei, unicat in lumea dacica. Se pare ca cetatea ar fi fost construita in secolul al II-lea inainte de Hristos, apoi ar fi fost distrusa partial, probabil in timpul lui Burebista. Cetatea ar fi fost refacuta, fortificata si dezvoltata la sfarsitul secolului I inainte de Hristos. Apoi, in timpul primului razboi cu romanii ( anii 101-102 dupa Hristos ), ar fi fost incendiata, iar zidurile distruse. Din falnica cetate au ramas doar legendele aurului ascuns undeva in munte, pentru a fi protejat de  atacatorii romani, si intrebari care cauta si azi raspunsuri.

Comoara uriasilor din satul Berindu, Cluj

Aproape toate satele, comunele sau orasele din Ardeal au legende, transmise din generatie in generatie, povesti care amintesc despre comori nebanuite, ascunse în locuri greu accesibile, de către aşa-zişii „uriaşi”, soldaţi ai triburilor nomade despre care se spune au cutreierat multă vreme aceste părţi ale ţării.

Dintre poveştile bătrânilor ardeleni, cea a comorii din satului clujean Berindu este cu adevărat extraordinara. Ea aduce în prim-plan aventura a doi oameni obişnuţi, care s-au tranformat în vânători de aur sub influenţa unei femei care pretindea că are puteri paranormale.

Berindu este un sat obişnuit, aflat la 31 de km de Cluj-Napoca, pe drumul spre Zalău. Oamenii de aici, ţărani gospodari cum găseşti în tot Ardealul, îşi trăiesc viaţa muncind pământul şi crescând animale. Aparent nimic nu deosebeşte mica localitate de alte zeci de aşezări asemenea ei, care împânzesc dealurile Clujului. Dar o întâmplare neobişnuită, cu iz de aventură şi supranatural petrecută înainte de cel de-al doilea război mondial, a scos din anonimat mica localitate ardeleană. Evenimentul este surprins în monografia satului Berindu.

Potrivit tradiţiilor păstrate în localitate, în punctul numit Şantul Grecii ar fi fost îngropată o comoara a „grecilor” sau a „uriaşilor”. „Comoara se zice că au îngropat-o oamenii din vechime. Este un răzor mare acolo şi pe strunga aia o venit grecii şi o fost oareceva urieşi acolo. Şi când o vinit năvălirea barbarilor, aia or dispărut şi se zice că acolo s-or îngropat banii uriaşilor. Aveau intrare printre pereţii aia, pe unde e acuma Şanţul Grecii. De către Cristorel îi intrarea, şi către Băbuţ îi ieşirea. Şi mai mulţi oameni or visat că acolo ar fi averi, şi s-or dus acolo şi-o săpat”, se povesteşte în monografia amintită.

Astfel de istorioare pot fi auzite de la aproape orice bătrân al Berindului. În anii '30, aceste descrieri ale locului comorii au stimulat chiar imaginaţia unor intelectuali locali, care au dat peste cap viaţa liniştită a Berindului prin organizarea unui adevărat şantier arheologic în căutarea comorii. În scenă a intrat şi un aşa-zis medium, care indica săpătorilor locul comorii. Aventura este relatată pe larg într-o monografie a satului mai veche. Principalul protagonist al acestei aventuri a fost învăţătorul satului, care a predat aici prin anii 1930. Acest învăţător era un adept al experimentărilor cu şedinte oculte de spiritism, pe care le studia în colaborare cu preotul satului.
Ei au acţionat „în temeiul unor ştiri culese din popor, din care s-ar deduce că în Şantul Grecii s-ar găsi comori îngropate în pivniţele subterane rămase acolo încă de la turci, de pe timpul când armata lor a înaintat prin Ardeal spre a ajunge în Ungaria".

Echipa condusă de către cei doi intelectuali ai satului era îndrumată de către "o femeie pe care au adus-o dânşii de la Cluj, în calitate de „medium”, prin care, la chemarea lor cu metode spiritiste a unor spirite dorite, acele spirite le vor spune prin gura acestui (...) medium încotro să sape".
Toată vara anului 1931, voluntari şi muncitori angajaţi deopotrivă au săpat întregi galerii subterane. "În câte zile săpau, de atâtea ori îi îndrumau cu săpăturile în alte direcţii. În felul acesta, au săpat mai multe văgăuni întortocheate fără să găsească nimic, cheltuind bani mulţi şi material lemnos de legătură, precum şi timp pierdut, dar mai ales prestigiu în faţa sătenilor", povesteşte monografistul, care a fost şi martor ocular la cele întâmplate.
"Individa (...) glasuia în numele unor spirite ale celor mai însemnate foste personalităţi pe când erau în viaţă, ca de exemplu: spiritul lui Avram Iancu, Napoleon, Tudor Vladimirescu etc., considerate spirite bune ce dau îndrumari la ţintă, zic în numele acestor spirite sfătuia pe aceşti oameni creduli încotro să sape, precum şi distanţa ce trebuia săpata în ziua respectivă", mai relatează monografia.

După doi ani de săpături zadarnice, cei doi aventurieri intelectuali au renunţat la căutări. Dar ce s-a intamplat cu cei doi căutători de comori ai satului, învăţătorul şi popa ?

Profesorul şi-a cerut transferul de la şcoala din Berindu. După cum dascălul s-a mutat imediat din sat pentru a scăpa de ruşinea planului nebunesc pe care l-a avut, nici preotul satului din perioada interbelică nu şi-a lăsat, se pare, urmaşii pe meleagurile Berindului. "A plecat de la noi preotul, a plecat în Baciu. Aici nu are alte rude. Nu s-a mai auzit de el", a povestit o localnica. Ea îşi aminteşte de săpăturile din Pădurea Grecii: "Ştim că au săpat oamenii acolo. Unul a găsit nişte trepţi (trepte – n.r.) frumoase de piatră pe care le-a dus acasă. A pus un par ca să menţină deschisă gaura, însă a doua zi parul a dispărut. Apoi i-a fost frică să mai sape, dar trepţile le mai are", ne-a istorisit bătrâna.

Pentru a ajunge însă la locul cu pricina trebuie un ghid. Locul comorii se află ascuns adânc în pădurea Grecii. "Acolo s-au ascuns nemţii de armata rusă. Când eram copil intram pe burtă pe o gaură îngustă şi după câţiva metri puteam să stau în picioare. Dacă aruncam o piatră în partea dinspre deal nu se auzea nimic, aşa de înalt era", spunea un localnic. Se intelege clar de ce locul era folosit pentru ascunzătoare: se afla în inima unei păduri dese, fără cărări, camuflat de arbori înalţi şi verdeaţă. Groapa unde s-au început săpăturile era uriaşă. Văzuţi de pe buza gropii, oamenii sunt nişte furnici. Dimensiunile acesteia ne spun multe despre pasiunea pusă de cei doi aventurieri în urmărirea visului lor.

Aparent, locanicii nu mai sunt interesati de comoara. Şi totuşi, în treacăt, unii spun: „Acolo,în Pădurea Grecii, ar merita să se facă nişte săpături ca lumea...".

Pentru mai multe informatii cititi articolul original si complet, direct de la sursa : http://clujeanul.gandul.info/saptamanal/comoara-ascunsa-de-la-berindu-2639886

Comorile de la Pompei, ingropate sub cenusa vulcanului

Cine nu a auzit de Pompei ? Un loc al dezastrului, dar si un loc al bogatiei si bunastarii. Un loc unde cu siguranta stau ascunse mii de comori ale romanilor, acoperite de pamant amestecat cu cenusa.

La 24 august 79, după secole în care s-a aflat în stare latentă, vulcanul Vezuviu erupe în sudul Italiei de astăzi, devastând prosperele orașe romane Pompeii și Herculaneum și ucigând mii de persoane. Orașele, acoperite de un strat gros de material vulcanic și noroi, nu au fost reconstruite niciodată și au fost uitate în cursul istoriei. În secolul XVIII, Pompeii și Herculaneum au fost redescoperite și excavate, aducând probe arheologice fără precedent despre viața de zi cu zi a civilizației antice.

Orasele antice Pompeii și Herculaneum se găseau în apropiere de poalele Muntelui Vezuviu, în Golful Neapole. În vremea Imperiului Roman timpuriu, în Pompeii trăiau 20.000 de oameni, printre care negustori, meșteșugari și fermieri care exploatau solul bogat al regiunii, cultivând viță de vie și pomi fructiferi. Nimeni nu bănuia că fertilul pământ negru reprezentă de fapt rămășițe ale erupțiilor anterioare ale Vezuviului.

Herculaneum a fost un oraș în care au locuit 5.000 de oameni. A fost și o destinație de vacanță preferată a romanilor bogați. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum găzduia vile opulente și băi romane grandioase. Obiectele folosite la practicarea jocurilor de noroc descoperite la Herculaneum și un bordel descoperit la Pompeii atestă natura decadentă a celor două orașe. În apropiere se găseau și comunități mai mici, cum ar fi liniștitul orășel Stabiae.

La prânz, în ziua de 24 august, anul 79, această prosperitate a luat sfârșit, atunci când vârful Vezuviului a explodat, propulsând în stratosferă un nor de cenușă în formă de ciupercă. În următoarele 12 ore, cenușa vulcanică și pucioasa au invadat orașul, obligându-i pe locuitori să fugă speriați. Aproximativ 2.000 de oameni au rămas la Pompeii, ascunși în pivnițe sau în structuri din piatră, așteptând sfârșitul erupției.

Un vânt din vest a protejat orașul Herculaneum de faza inițială a erupției, însă un nor gigantic de cenusă încinsă și de gaz a coborât pe panta vestică a Vezuviului, înconjurând orașul și omorându-i pe cei care au rămas acolo. Acest nor mortal a fost urmat de un șuvoi de noroi vulcanici și piatră, care a îngropat orașul. Oamenii care au rămas la Pompeii au fost uciși în dimineața zilei de 25 august, când un nor de gaz toxic a ajuns în oraș, sufocându-i pe cei care nu au fugit. A urmat un șuvoi de rocă și cenușă, care a facut ca acoperișurile și zidurile să se prăbușească, îngropându-i astfel pe cei morți.

O mare parte din ceea ce cunoaștem despre această erupție provine dintr-o relatare a lui Plinius cel tânăr, care locuia în vestul Golfului Neapole atunci când a explodat Vezuviul. În două scrisori adresate istoricului Tacitus, a povestit despre modul în care “oamenii își acopereau capul cu pernele, singura apărare împotriva unei ploi de piatră” și despre cum “un nor negru și înfricoșător, încărcat de materie combustibilă avansa spre oraș. Unii își deplângeau propria soartă. Alții se rugau să moară.”

Plinius, în vârstă de doar 17 ani la vremea respectivă, a scăpat din această catastrofă, ulterior devenind un cunoscut scriitor și administrator roman. Unchiul său, Plinius cel bătrân, a fost mai puțin norocos. Plinius cel bătrân, un biolog de renume, la vremea erupției era comandantul flotei romane în Golful Neapole. După ce Vezuviul a explodat, el și-a îndreptat bărcile spre Stabiae, pentru a investiga erupția și pentru a-i îmbărbăta pe locuitorii înspăimântați. După ce a ajuns la țărm, a murit din cauza gazelor toxice.

Potrivit relatării lui Plinius cel tânăr, erupția a durat 18 ore. Pompeii a fost îngropat sub un strat de 5 metri de cenușă, iar coasta a suferit modificări majore. Herculaneum a fost îngropat sub aproape 20 de metri de noroi și material vulcanic. Unii locuitori ai orașului Pompeii s-au întors ulterior pentru a-și scoate casele distruse de sub stratul de cenușă și pentru a-și salva bunurile de valoare, însă adevărate comori au ramas acolo și au fost uitate.

În secolul XVIII, un săpător de fântâni a scos la suprafață, în locul unde s-a gasit orașul Herculaneum, o statuie de marmură. Administrația locală a excavat alte valoroase obiecte de artă, însă proiectul a fost abandonat. In 1748, un fermier a descoperit sub via sa urme ale orașului Pompeii. De atunci, excavările au continuat aproape fără întrerupere până în prezent. În 1927, guvernul italian a continuat excavările la Herculaneum, recuperând numeroase opere de artă: statui de marmură și de bronz și picturi de mare valoare.

La Pompeii au fost descoperite rămășițele a 2.000 de bărbați, femei și copii. După ce au murit asfixiați, cadavrele lor au fost acoperite de cenușă, care a întărit și păstrat conturul corpurilor. Ulterior, cadavrele s-au descompus, lăsând în urmă un soi de mulaj. Arheologii care au descoperit aceste mulaje au umplut spațiile goale cu ghips, relevând în detaliu pozițiile în care au murit victimele vulcanului. Și restul orașului pare a fi conservat în urma trecerii timpului. Simple obiecte care spun povestea vieții de zi cu zi în Pompeii sunt la fel de valoroase pentru arheologi ca și statuile și frescele. Abia în 1982 au fost descoperite la Herculaneum primele rămășițe umane. Sutele de schelete descoperite poartă urmele care atestă moartea oribilă de care au avut parte.

Arheologii italieni au descoperit la Pompei, ingropat in cenusa vulcanica, un serviciu de masa din argint masiv. Acesta fusese acoperit de cenusa in timpul eruptiei vulcanului Vezuviu, care a avut loc in anul 79 d. Hr.

Comoara, care a fost descoperita in timpul unor sapaturi din anul 2005(?), care urmau sa mareasca soseaua din vecinatatea sitului, cantareste patru kilograme. Aceasta este compusa din nici mai mult nici mai putin de 20 de piese: patru farfurii mici, patru mari, patru cupe mici si patru cupe mari, un vas, o lingura si doua alte vase cu manere.

"Tezaurul a fost pus cu mare grija intr-un cos de rachita de catre cineva care incerca sa scape de eruptia vulcanului. Cred ca fugarii sau fugarul a pierdut o gramada de vreme sa impacheteze serviciul de argint, pe care nu voia sa-l strice in timpul transportului" a declarat arheologul Marisa Mastroroberto, care a condus operatiunile de recuperare a pieselor. Se pare ca in final, proprietarul comorii nu a avut incotro si a trebuit sa o ascunda in ceea ce se pare ca ar fi fost o camera dintr-o casa in constructie sau o latrina, situata la 600 de metri de zidurile exterioare ale orasului Pompei.

Casa unde a fost ascunsa comoara se afla pe drumul care era singura ruta de scapare din calea vulcanului.

"Cativa fugari si-au ascuns bunurile in acea camera. Am mai descoperit aici diverse obiecte, dintre care unele de stricta necesitate, alimente si plosti de apa", a mai declarat Mastroroberto.

Proprietarul a ascuns serviciul de argint cu intentia clara de a-l recupera mai tarziu, dupa ce eruptia ar fi incetat. Din pacate, aceasta a fost recuperata doua mii de ani mai tarziu.

Cinci ani a durat pana ce echipa de arheologi a reusit sa dezgroape si sa restaureze complet serviciul de argint, operatiunile fiind numite de acestia ca "micro-sapaturi".

Expertii sunt de parere ca aceasta comoara a apartinut unei familii careia ii placea sa-si etaleze bunastarea, iar grija cu care a fost impachetat si pus in cosul de rachita indica faptul ca acesta era foarte valoros, fiind un soi de simbol al statutului proprietarilor in Pompei.

Insa se pare ca aceasta comoara nu a adus noroc proprietarilor sai. Potrivit arheologului Pietro Giovanni Guzzo, acestia au murit cu siguranta in timpul eruptiei. Intr-adevar, arheologii au descoperit, la doar cativa metri distanta de locul unde fusese ascunsa comoara, mai multe schelete umane. Totusi, exista posibilitatea ca proprietarii sa fi supravietuit totusi, si sa nu se mai fi intors dupa comoara, este de parere Guzzo, care adauga ca, pana acum, s-au gasit doua mii de trupuri ingropate de eruptia vulcanului, insa ca populatia Pompeiului avea 15.000 de oameni, astfel ca multi au reusit sa scape probabil.

Comoara a fost expusa la Muzeul National de Arheologie din Napoli.