Am gasit un articol despre comori si detectoare de metale, scris prin anul 2004.
Mi s-a parut interesant si util pentru a va face o idee despre cum era privit acest hobby in perioada respectiva:
Pentru profesorul Boroneant, cautarea comorilor - nu neaparat din aur - este un mod de viata. In ciuda celor zece ani petrecuti in temnitele comuniste, nu si-a tradat pasiunea. Profesorul Boroneant, acum in varsta de 73 de ani, ne-a vorbit despre arheologia romaneasca si despre Romania - o tara a comorilor.
- Domnule profesor, poate fi considerata Romania o tara a comorilor?
- Fireste. Pe aceste teritorii au existat sursele de materie prima, de aur si argint si atunci, pe actualul teritoriu al Romaniei, s-au concentrat tezaurele. Transilvania este de fapt regiunea cu cele mai multe tezaure. Acestea sunt facute din aurul exploatat din Muntii Apuseni. Daca trecem in alte zone ale tarii, precum Moldova, putem intalni si comori de alta provenienta.
- Care considerati ca este cel mai important tezaur descoperit in ultimii ani?
- Am asistat, in 1980, la descoperirea tezaurului de la Hinova, din Mehedinti. De fapt, aceasta descoperire ii apartine profesorului Davidescu, si eu, aflat in trecere prin zona, s-a intamplat sa fiu martor. Acesta este cel mai important tezaur scos la lumina in ultima perioada de timp. Interesant este faptul ca acesta a fost descoperit in timpul sapaturilor arheologice de la un castru roman, insa piesele de aur dateaza de la inceputul epocii fierului. In momentul cand au construit fortificatia, romanii ar fi putut, ei insisi, sa gaseasca tezaurul. Ar fi trebuit doar sa cladeasca zidul cativa centimetri mai incolo si ar fi gasit aurul.
- V-ati intalnit in peregrinarile dumneavoastra cu aventurieri, cautatori de comori?
- M-am intalnit nu numai cu cautatori de comori, ci si cu iubitori de comori. In numeroase ocazii, cand lucram pe santiere arheologice, au venit la mine persoane care m-au intrebat daca pot sa vina cu detectorul de metale. Le-am raspuns ca se poate, dar numai daca sunt si eu prezent. Am incercat, intotdeauna, si sa-mi dau seama daca nou-venitul este un pasionat sau un pirat. Oricum aceste detectoare nu sunt foarte reusite. Semnalele lor pot fi false, ele pot indica si acumulari naturale de oxizi de fier. Au fost cautatori care mi-au spus: "Uite, aici trebuie sa fie un tezaur". Se dovedea insa ca descoperisera o banala piesa de otel sau bronz. Imi aduc aminte ca unii au vrut sa-mi vanda astfel de aparate.
- Totusi, cautatorii gasesc, uneori, adevarate comori.
- Da, dar majoritatea descoperirilor sunt intamplatoare. Omul isi sapa straturile in gradina si da peste un tezaur. Imi aduc aminte ca, acum vreo 30 de ani, un om din Siria, judetul Arad, m-a chemat fiindca, intr-o dimineata, in straturile de ceapa si de usturoi a vazut ca pe un fir de usturoi iesise un inel din aur. Alta data, un tractorist a dat la Butimanu peste o oala cu bani. Au fost si alte cazuri. Unii dintre descoperitori au mers la muzee si au predat tezaurele, insa au mai pastrat si pentru ei unele piese.
- Exista tezaure gasite pe teritoriul Romaniei, dar a caror descoperire nu a fost facuta publica?
- Cu siguranta exista mari valori, aflate in colectii particulare, despre care nu stim. Sunt colectionari care detin astfel de tezaure, dar nu spun nimanui despre ele. Totusi, in timp, se poate afla despre ele. In unele cazuri, acesti colectionari, fiindca vor sa afle valoarea bogatiei pe care o detin, merg la un oficiu de patrimoniu sau la banca. Unii, speriati ca pot fi victimele hotilor, chiar isi asigura comoara. De asemenea, tezaure monetare romanesti se afla in toate colturile lumii. Uneori sunt contactat de oameni care detin piese de tezaur si care vor sa afle valoarea acestora. O serie intreaga de tezaure sau parti ale acestora sunt dispersate prin muzeele lumii.
Haiducul, varianta autohtona a lui Robin Hood, spirit liber, îşi părăsea casa şi trăia în păduri. Nevoile, durerea, lipsa banilor şi asuprirea îi făceau pe haiduci să ia calea codrilor. Haiducii jefuiau pe cei bogaţi şi îi ajutau pe săraci, cu o parte din pradă.
Au adunat în jurul lor mult romantism si multe ... comori. Ca sa intelegem de unde sunt comorile haiducilor si unde ar putea fi ascunse, trebuie sa cunoastem vata haiducilor care le-au dobandit si nu au mai apucat sa le daruiasca celor nevoiasi sau sa le foloseasca in scopuri, deseori, nobile.
Andrei Popa (sau Andri Popa) este un haiduc originar din Seaca, judeţul Dolj, se alătură lui Iancu Jianu şi atacă Vidinul şi Plevna. Ceata lui avea sarcina să recupereze din seraiul paşalei şi din seraiul vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci. Numai că Andri Popa nu se poate hotărî şi încarcă toate cadânele găsite, peste 500, în mai multe căruţe şi le trece Dunărea în Oltenia. Aici, fetelor pământului le dă drumul la casele lor, apoi le vinde pe celelalte ca neveste la oameni, erau frumoase şi supuse aşa că aveau destulă căutare. Preţurile depindeau de muşteriu, de la preţuri mai mult simbolice, o şa, o armă, până la sume bune de bani. Trece chiar munţii în Transilvania cu peste o sută de cadâne, care îi rămăseseră şi le vinde şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Tot despre aceasta întâmplare; după 3-4 ani, un velpaşa şi oameni ai domniei vin să caute cadânele, promiţând că vor fi libere să plece unde vor, dar cele câteva zeci pe care reuşesc să le afle din vorba în vorba refuză sa plece. Aveau de acum copii, familii, deveniseră ţărănci. Tot despre Andrei Popa se spune că este întemeietorul satului Palilula, un sat în preajma Craiovei ascuns privirilor de o vale săpată de ploi probabil, chiar în vârful unui deal, o forma ciudată de relief, în plus dealul este ascuns privirilor din două părţi de păduri iar în părţile libere, valea fiind ascunsă de creasta dealului. Se zice că şi-a ales câteva cadâne şi a trăit mult timp ascuns acolo împreună cu tovaraşii săi, nu ieşea decât să haiducească şi vara când fântâna seca pe perioadă de secetă. Fântânile sunt şi azi o problemă la Palilula, datorită apei freatice care este la o adâncime foarte mare. Se mai spune că satul întemeiat de el nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.
Ioniţă Tunsu zis şi Tunsu, Răspopitul, Paracliserul, originar din din Optaşi, judeţul Olt, a fost un haiduc romăn. “Un om voinic, frumos, cu ştiinţă de carte şi cu o voce foarte plăcută, iar episcopul Ilarion al Argeşului, care-l preţuia, îşi pusese gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon şi chiar să-l investească în haina preoţiei”, scria George Potra în “Bucureştii de altădată”. A fost paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei şi locuia chiar în curtea bisericii.
La un moment dat s-a răzgândit (este neclar din ce motive) în privinţa ocupaţiei sale şi a refuzat să mai toarne ulei în candele. Şi-a tuns părul şi a plecat în pădurea Strehareţ din Olt să haiducească. Şi-a strâns repede o ceată. A plecat spre Craiova, la început ceata sa a fost unită cu cea a lui Amza Scorţan prin împrejurimile Craiovei, apoi cu cea a lui Anghel Panait înapoi în Olt.
Devine pandur în armata lui Tudor Vladimirescu în 1821 şi ajunge din nou la Bucureşti, apoi la Drăgăşani. Apoi, împreună cu oamenii lui acoperă întreaga distanţă dintre Bucureşti şi Craiova. Cu ei calcă pe neguţătorii bogaţi şi pe boierii care se aflau în ţară, la moşiile lor. Se spune că Tunsu nu omora, nu schingiuia şi lăsa păgubaşului bani de drum şi de cheltuială. Mai mult, zice folclorul, dăruia bani văduvelor cu copii, gazdelor sărace care îl ascundeau, dar avea grijă şi de ceată şi cheltuia şi pe pistoale.
Generalul Kiseleff a auzit de faptele lui Tunsu şi i-a dat ordin ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă cât mai curând. Ioniţă l-a pândit pe Kiseleff la un popas între Bucureşti şi Târgovişte, dar nu l-a împuşcat, deşi putea. I-a scris generalului: “Capul excelenţei tale a fost azi în bătaia puştii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară.” Kiseleff a dat ordin să fie prins, dar să nu se atingă nimeni de viaţa lui Tunsu. Agia i-a întins o cursă. A promis o recompensă de 1.000 de lei şi scutirea de impozite celui care îl va trăda pe Tunsu. Haiducul a fost trădat de finul său.
La podul Grozăveşti îl aştepta potera. Haiducii au fost împuşcaţi. Tunsu şi alţi doi, răniţi, s-au aruncat în apa Dâmboviţei. Pe Tunsu l-au gasit aghiotanţii lui Kiseleff şi l-au dus degrabă la medici. Chinul rănitului a durat până spre dimineaţă. A fost înmormântat la marginea drumului care ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuţa.
Preda Drugănescu a fost un haiduc vestit în zona Vâlcei. A intrat în rândurile armatei lui Tudor Vladimirescu şi a devenit căpitan de panduri. A făcut parte din cetele de haiduci care au hotărât să lupte la Drăgăşani, dar a murit vitejeşte în luptă.
Pavel Lotru din Bălceşti,poate cel mai eficient haiduc din Oltenia, a fost căutat mai bine de 3 ani de imperiali şi potere dar nu a fost prins.A disparut,dar banii furaţi de el au circulat imediat prin toate târgurile Olteniei. A dat cea mai grea lovitură austriecilor cât au fost în Oltenia. Pavel Lotru era un haiduc care haiducea pe ambele versante ale Carpaţilor, atât în Gorj şi Valcea cât şi prin părţile Sibiului unde avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, neveste ale oamenilor de vază din Sibiu. Află de la o ibovnică că urmează să sosească în Oltenia, caravana care strângea impozitele şi care venea din Ungaria,Croaţia şi Transilvania. Caravana vena acum în Oltenia să ridice taxele ; erau 20 de caruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemţeşti,ticsite de pungi cu galbeni. Nu a dat singur lovitura, deşi el a fost capul, ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură. Furtul a fost atat de mare încât a produs un adevarat dezechilibru financiar în Imperiul h Habsburgic dar, în acelaşi timp, a dus la devalorizarea banilor în Oltenia, precum şi la destituirea banului Craiovei apoi la infiinţarea cetelor de panduri sub conducere austriacă.
Marius Pârv din Ploştina, Gorj a fost un haiduc al Gorjului şi Mehedinţiului. Fost pandur în luptele cu turcii şi căpitan de panduri în Gorj, a fost printre primii care l-au însoţit pe Tudor Vladimirescu şi a murit tăiat de eterişti, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare.
Anghel Panait, zis Anghel Şaptecai sau Anghel de la ocnă, din Vâlcele, Olt.
Haiduc în pădurea Strehareţ la început, apoi în toată Oltenia şi până în Bucureşti. A fost spaima boierilor şi domniei implicându-se în multe atacuri asupra boierilor. A fost şi cu Iancu Jianu peste Dunăre. S-a făcut cârciumar la Drăgăşani, apoi în Bucureşti, s-a căsătorit cu o femeie bogată, tot cârciumareasă. A murit otrăvit de aceasta, din gelozie, când l-a prins că în drumurile spre fosta cârciumă din Drăgăşani, unde se ducea des să se aprovizioneze cu vin, avea o ibovnică foarte tânără.
Viaţa sa a stat la baza filmului românesc Haiducii lui Şaptecai
Amza Scorţan a fost un haiduc din zona Dolj-ului, a luptat mai bine de 30 de ani împotriva tuturor: boieri, austrieci, fanarioţi şi turci. A fost ucis de poteră în mlaştina de la Vadul Corbului, unde se ascunsese cu oamenii lui, dar au fost vânduţi de un localnic care îi zărise când se îndreptau spre păpuriş. Potera a dat foc păpurişului şi stufului şi când Amza a încercat să fugă împreuna cu oamenii lui, potera i-a împuşcat pe toţi, apoi au fost puşi în furci la porunca boierului Stanciu.
Toma Alimanu a fost un haiduc din Mehedinţi.
Ionică Lambru — haiduc din Mehedinţi şi la bătrâneţe pandur, a luptat contra austriecilor, contra turcilor. La bătrâneţe l-a insotit şi pe Tudor Vladimirescu deşi la vârsta lui alţii mergeau sprijiniţi în toiag.
Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, s-a retras la munte, trăind singur undeva prin Munţii Mehedinţiului.
Mihail Călimanu — haiduc din Vâlcea, a luptat contra habsburgilor, hărţâindu-i în permanenţă. Se spune ca avea o voce foarte frumoasă.
A fost împuşcat, în mod ciudat, de ruşi. Nu se ştie în ce împrejurari.
Radu Ursan din Jupâneşti, Gorj, a fost un haiduc
A fost cu ceata lui alături de cetele lui Lotru şi Papură la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgăşani. Este renumit pentru felul în care îi batjocorea pe soldaţii imperiali. Aceştia erau dezbrăcaţi şi puşi să joace piese de teatru în pielea goala şi cu măşti pe faţă spre hazul mesenilor care se adunau ca la teatru cu mic cu mare ca să vadă comediile. Prizonierii erau puşi să joace poveşti populare. Descrierea este făcută de contele Maxim Von Bindewald care fusese trimis să cerceteze furtul, dar a fost luat prizonier de către mucalitul Ursan, jucând iedul numărul 4. Poveştile erau modificate, erau mai multi lupi şi iezi, pentru că erau mai mulţi prizonieri care trebuiau toţi să joace. Tot el povesteşte că Ursan avea obiceiul să ţina mai multe zile prizonierii care o rupeau pe româneşte, foarte utili la dialogurile din piese. Nu a fost nici el prins de austrieci dar a murit într-o luptă cu turcii, câţiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeş, într-o bătălie dată în acele locuri. Aşa a dispărut unicul haiduc “regizor”.
Se bănuieşte că balada populară “Radul Mamii” culeasă de pe meleagurile Gorjului, i-ar fi fost destinată.
Neagu Papură a fost un haiduc despre care nu se ştie decât că ceata lui a participat alături de ceata lui Pavel Lotru la furtul de la Drăgăşani. Apoi a fost urmărit, dar este posibil să fi trecut în Bulgaria pentru un timp.
Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842) a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund şi zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrazneţ, energic şi avea un farmec personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi.
La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.
Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sînt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal.
Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domniţe de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc.
Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.
În 1821 Iancu Jianu la anii maturi îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor.
Primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ in pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de familia Jianu, se află înmormântat vestitul haiduc.
Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească.
Notă S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care îşi povestea faptele:
“Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse şi el o ceata de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina“
“Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”
Interesant este ca viata haiducilor a inceput sa fie din nou apreciata, dovada sta si acest album de benzi desenate despre Iancu Jianu ( felicitari celor care l-au realizat ), pe care il puteti citi, spre delectarea dvs, accesand aceasta adresa : http://www.cartoonpress.ro/iancu_jianu/album.htm
Ene Hăţu din Celaru, judeţul Dolj a fost un haiduc, a cărui ceată haiducea prin Romanaţi, poterele evitând să-l urmărească, căci se spune că lega în haţuri oamenii poterelor şi arnăuţii prinşi şi îi supunea la chinuri teribile, de acolo venindu-i şi porecla. Foarte puţini aveau curajul să se apropie de el, ura poteraşii şi arnăuţii mai mult decât pe boieri. Nu se ştiu motivele cruzimii şi nesecatei dorinţe de răzbunare a lui Hăţu împotriva arnăuţilor şi poteraşilor, dar se pare ca ei şi familiile lor şi nu boierii, constituiau ţinta lui principală.
În 1821, la apelul lui Iancu Jianu, s-a alăturat pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Apoi în 1848 intră cu ceata lui de haiduci între revoluţionarii lui Popa Şapcă.
Popa Şapcă din Celei (azi devenit cartier al Corabiei), Olt este unul dintre cele mai simpatice personaje istorice ale regiunii. În acelaşi timp a fost preot, haiduc şi revoluţionar. Cu el se încheie epoca haiducilor şi pandurilor celebri din Oltenia.
Este unul din organizatorii Marii adunări populare de la Izlaz şi conducătorul cetelor de haiduci.
Ridică la luptă ţăranii şi devine unul dintre conducătorii armatei revoluţionarilor.
După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 este surghiunit, plecând în exil câţiva ani.
Revine şi este curator pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, apoi din 1864 devenind (la recomandarea luiDimitrie Bolintineanu) chiar stareţ al mănăstirii Cozia.
I se dusese vestea de mucalit şi mare gurmand, se spune ca mânca câte un curcan la masă.
Gheorghe Magheru
Vestit haiduc din zona Băileştiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluţionar paşoptist, generalul armatei din principat, luptător pentruUnirea Principatelor Române. A fost văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu şi sprijinitor al lui Avram Iancu.
La o vârstă foarte frageda este obligat, împreună cu familia sa, să ia calea pribegiei când în august 1806, un corp expediţionar turcesc sub comanda lui Bechir aga, nepotul lui Regep-paşa, pradă Oltenia arzând şi satul Bârzeiul de Gilort, însă turcii sunt prinşi şi măcelăriţi de haiduci în apropierea satului Obârşia, printre haiducii care au răzbunat faptele turcilor se aflau tatăl şi fratele său mai mare .
Devine vestit încă de foarte tanar, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1818, la Băileşti a avut loc o importantă luptă între turci (25.000) care ocupaseră satul şi ruşi (28.000), alături de care luptă şi un detaşament de 1.200 de panduri. În urma bătăliei, turcii au fost izgoniţi. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, Gheorghe Magheru a ajuns căpitan de panduri şi a fost decorat de către ţarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.
În 1821 se alătură cu ceata lui de panduri, lui Tudor Vladimirescu, încă de la început. După plecarea luiTudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor către Craiova, Gheorghe Magheru este lasat la mânăstirea întărită de la Tismana, pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele, dar şi cu vărul său,Papa Vladimirescu, nimeni altul decat fratele lui Tudor Vladimirescu. Ei se ţin, împreună cu alti panduri din subordine, de răzbunări împotriva boierilor şi slujbaşilor domneşti. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu decide să-i aducă lângă el.
După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru mai haiduceşte câţiva ani, apoi intră în rândurile armatei, unde urcă vertiginos în grad datorită calităţilor sale.
Tudor Vladimirescu
Chiar daca nu a fost un haiduc in sensul obisnuit al cuvantului, trebuie sa il amintim neaparat si pe Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri - d. 1821, Târgovişte). A fost conducătorul revoluţiei de la 1821.
S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie demoşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boieruluiaromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente – şi participă la războiul ruso-turc din1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cuordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.
Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare aGreciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de laDunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.
Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de cătreRusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti, la 21 mai Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor laTârgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca duşman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I[necesită citare] pentru merite deosebite în executarea de hărţi militare.
Tudor Vladimirescu a avut o sora ai cărei descendenţi trăiesc şi în ziua de azi în Oltenia.
Astfel am incercat sa inlaturam o parte din misterul care planeaza asupra haiducilor, dar probabil sunt alte mii de povesti de spus despre care nu stim mai nimic. Si mai sunt multi alti haiduci care merita amintiti. Totusi, daca nu gasim comorile haiducilor, cel putin putem sa gasim romantismul si farmecul cantecelor in care au fost evocati.
Cei care cauta comori au auzit diverse legende, in care abia daca se intrezaresc cateva indicii despre locatia comorii, si mai degraba povețele batranilor pentru cei care degraba vor sa se imbogateasca. In cele ce urmeaza va prezentam o legenda, probabil povestita de un uncheaș la gura sobei, culeasa mai de demult de vreun pasionat folclorist, ca sa va faceti o prima impresie privind migaloasa "munca" de a gasi comori, care probabil incepe cu ... documentarea. :)
Odinioara pradara hotii si o biserica. Nu mult dupa aceea se imbolnavi conducatorul hotilor greu. Zacand el asa singur pe patul mortii in vizuina sa, vazu deodata o para mare in al carei mijloc se arata chipul patronului bisericii pradate.
Criminit de spaima, auzia ca in vis: - Cu dureri sfasietoare vei fini in curand viata ta ca pacatoasa, daca nu te vei lepada de mestesugul blastamat de Dumnezeu: iar lucrurile pradate din locasul dumnezeiesc sa le duci indarat!
Dupa aceste cuvinte, hotul hotilor se trezi in mijlocul tovarasilor, cari-l deplansera, tinandu-l mort. El le povesti despre vedenie si amenintare, si dupa ce lua dela fiecare juramantul ca se va lepada de hotie, se impartira dupa insanatosirea baciului, cu odoarele si banii pradati.
Capitanul dadu fiecarui partea sa, le aminti inainte de despartire mai o data despre fagaduinta lor, si gandi unde sa-si ascunda el partea sa, treisprezece poloboace, ticsite cu galbeni. Intr-o pivnita, pe coasta dealului, in fata orasului Siret voia sa-si cufunde averea. El isi aduse patru zidari, le fagadui multi bani, daca vor zidi in timpul noptii o pivnita.
Pivnita era gata, dar in zadar se opintia sa bage toate butile cu galbeni: numai douasprezece aveau loc. De aceea ingropase al treisprezecelea poloboc inaintea pivnitii. Dupa toata munca le dadu zidarilor voie sa-si ia din butile puse in pivnita atatia bani cat vor putea duce. Dar vai! Baciul incuia pivnita si intrinsa, pe sarmanii zidari. Acuma de-abia era el sigur ca nu va sti nimeni de comoara ascunsa.
Cu un saculet de galbeni se sui pe o trasura, carnind spre un oras invecinat, unde avea sa se pecestuiasca. Aproape de orasul amintit, pe cand trecea e prin padure, gandita capitanul hotilor cum sa omoare si viziteul, tovarasul sau cel din urma. Cu un cuit ascutit, il strapunse pe nestiute in spatre. Viziteul cazu mort intre cai, acestia se speriara, rasturnara trasura, si aninat de un protap, fu nevrednicul hot tariat de moarte. Asa fini el vieata sa cea pacatoasa.
Comoara ascunsa inca n-a ridicat-o nimeni, macar ca pivnita se deschide totdeauna de Pasti pe timpul Invierii Mantuitorului nostru. "
Prin Plaiul Closani (Mehedinti) au stapanit sute de ani haiducii, apoi au fost si pandurii lui Tudor Vladimirescu. Multi bani au adunat ei in timpul in care au fost stapanii locurilor, ai codrilor si ai muntilor. Pe multi nu au apucat sa-i cheltuiasca: ori au fost prinsi de inamici si trimisi pe lumea cealalta, ori au fugit spre alte zari si nu au mai apucat sa-si recupereze banii ascunsi. In urma lor au ramas multe cantece si ulcele cu bani de argint sau de aur.
Oamenii din Plaiul Closani mai cauta si astazi comorile haiducilor. Si daca nu le cauta ei, vin altii, din alte parti, caci faima tinutului plin de comori a ajuns departe!
"Muntele geme de aur!" spun oamenii din partea locului. Dar semnele s-au pierdut pentru ca padurile acestea au ars de mai multe ori. "Si atunci semnele lasate de haiduci sau de altii care si-au ascuns comorile s-au pierdut" - spune nea Balu, cel mai batran "comorist". Cati nu au fost pe aici sa caute comori! "La un moment dat, oamenii aveau multe planuri de comori, de ajunsesera sa le dea ca zestre fetelor. Uite, nu am sa-ti dau avere, dar iti dau planul unei comori si poate te imbogatesti". Un profesor povesteste: "Intr-o zi chiar am luat un om dintr-un sat si ne-am dus sa verificam informatiile despre o comoara. Sunt ascunse prin munti, se ajunge greu. Daduse febra si in mine, intr-un fel. Am sapat noi ce am sapat si la un moment dat sapa a lovit ceva din metal! Am inmarmurit! Dar nu era decat o scara care te ajuta sa incaleci. E acum la muzeul scolii, si e toata comoara pe care am gasit-o!".
Scena din filmul "Haiducii lui Saptecai"
Comoara haiducului Fara
Pe la 1750, in Plaiul Closani haiducea Lupsa Fara. Acesta lua bani de la greci, de la turci, de la boieri. Pentru ca nu avea timp sa-i cheltuiasca, ii ascundea pe unde putea; in pesteri, in scorburi, cu gandul sa vina sa-i ia. Numai ca haiducul Fara i-a suparat pe multi si turcii din Ada Kaleh au primit ordin sa il prinda. Fara a murit fara sa stie cineva unde ii sunt banii. Peste ani, un cioban care pastea oile prin Poiana Izvoarelor a gasit o parte din banii haiducului intr-o scorbura de fag. Si langa bani un inel frumos - despre care se zice ca ar fi inelul Mariei Tereza. Se pare insa ca banii haiducului erau blestemati caci ciobanul, care avea o draguta, a ramas fara bani, pentru ca aceasta, in cardasie cu barbatul ei l-au jefuit. Alti bani au fost gasiti de un anume Gheorghe Tirlui intr-o piatra, pe Cotu Poienii - o ulcea plina de aur. Din banii astia omul si-a facut gospodarie mare si si-a tinut baiatul la scoli inalte, de a ajuns doctor la Bals. Si tot acest Tirlui a mai gasit o parte din banii haiducului la radacina unui fag impletit cu un paltin, la Piatra lui Stan. Aceste povesti cu noroc au fost consemnate de parintele Haralambie Tudor, din satul Saliste, comuna Izverna.
Comorile haiducilor se gasesc la Bratosin, la Gornenti, la Balta, la Podeni, la Rusti - locuri din Plaiul Closanilor. Ulcele, caldari pline cu bani de aur. Oamenii povestesc si despre alti norocosi care au gasit caldari cu bani. In Poiana cu feriga, de pe langa Pestera Ogasul Parului, au venit odata trei banateni si au dezgropat o caldarusa cu aur. Au avut un plan, se pare ca bun si nu din acelea false de care se umpluse, la un moment dat, tot tinutul.
Comoara sarbului Milan
A ramas cel putin o comoara nedescoperita in aceeasi zona: banii lui Milan - sarbul, haiducul de la Fereastra. Sarbul era mare viteaz si bun manuitor de arme. Se spune ca se folosea de ambele maini intr-o lupta, in fiecare mana avand cate o arma. Multi ani au umblat poterele dupa el sa il prinda, dar era prea iscusit. Refugiul bandei lui Milan era la "Fereastra " - un punct de observatie, existent si astazi, la care se ajunge foarte greu. Aici se strangeau haiducii cu capetenia lor si impartea prada. Avea bani multi Milan, dar erau "castigati" dintr-un omor. Bani blestemati. I-a ingropat si el tot cu blestem, cu multe semne - biserici, o broasca si alte semne, ca sa nu piarda locul comorii. Banii blestemati nu se puteau dezgropa decat cu acordul lui. Numai ca Milan a fost tradat de un tovaras de-al lui si intr-o zi potera l-a ucis. Dupa ce i-au sfaramat cu gloante mana stanga.
Muntii din Plaiul Closanilor raman astfel plini de seifuri ale haiducilor, ramane de vazut cine le poate gasi.
Grupuri de scufundători coboară în apele Mării Negre, din februarie până în noiembrie, în căutarea ruinelor şi a epavelor.
Epavele şi comorile aflate la adâncime sunt lăsate de stat la dispoziţia căutătorilor de comori, pentru că nicio lege nu protejează rezervaţiile arheologice subacvatice şi nici navele scufundate.
Un loc preferat de explorare este în faţa Cazinoului din Constanţa, unde se află danele scufundate ale vechiului Port Tomis, zonă neexploatată încă.
S-a realizat chiar si o "harta" a presupuselor "comori".
Cei care dispun şi de bărci pneumatice cu motor, se aventurează departe în larg, unde vestigiile nu sunt încă tulburate.
Din februarie până toamna târziu, grupuri de scufundători coboară în adâncurile Mării Negre în căutare de suveniruri rare.
O firmă de scufundări din Constanţa a găsit mai multe epave pe fundul Mării Negre. „Echipele noastre de scafandri au localizat o epavă scufundată în anul 1943, o navă germană de tip Raumboot.
În anul 2008, echipa a descoperit un submarin clasa Scuka, avariat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial", a declarat reprezentantul firmei . Sursa:http://www.adevarul.ro/locale/constanta/epave-litoral-constanta_5_201629839.html
Se ştie că regele hunilor a fost îngropat cu o avere impresionantă, dar nu s-a descoperit niciodată locul. Legenda spune că oamenii care l-au îngropat au fost omorâţi să nu se afle niciodată pozitia unde se afla imensul tezaur.
Arheologii care lucrează la Corneşti, unde s-a descoperit cea mai mare fortificaţie medievală din Europa, declara: "E o nebunie cu zvonurile astea. O să înceapă să vină şi căutătorii de comori. Ipoteza hunilor este absolut ireală. Attila avea o capitală în mişcare. Dacă aici ar fi existat aşa ceva ar fi rămas în istoria vremii."
Informaţiile că în apropeiera Timişoarei ar fi existat capitala lui Attila au plecat de la un documentar realizat de inginerul Leonard Dorogostayski.
Acesta a lansat trei ipoteze pentru uriaşa aşezare antică descoperită: o fortificaţie din perioada dominaţiei avare, o vastă aşezare din Epoca bronzului şi capitala hunilor, teorie susţinută de un cercetător din Canada, după vizionarea locului cu ajutorul Google Earth.
Aşezarea ar putea avea o vechime de 3.500 de ani. Pe baza probelor de carbon-14 s-a stabilit că fortificaţia este datată în a doua jumătate a mileniului II, înainte de Hristos. Fortificaţia aparţine culturii Cruceni-Belegis care a fost răspândită din nord-estul Croaţiei până în zona piemontală a Banatului, controlând valea Dunării şi până la nord de Mureş. Sursa:http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/adevarul_de_seara_timisoara_attila_cetate_0_317368339.html
Foarte multe vestigii din perioada eneoliticului, din urmă cu 6000 de ani, au fost găsite de-a lungul timpului în situl arheologic de la Vităneşti. Printre artefactele găsite se numără şi un pandativ de aur.
Primele cercetări au început lângă Vităneşti în anul 1993 având caracterul unor săpături de salvare, aşezarea fiind ameninţată de lucrările agricole. "Măgurice", cum se numeşte aşezarea eneolitică descoperită, se află la zece kilometrii de Alexandria, în lunca râului Teleorman şi are o formă ovală, de movilă.
În cele 17 campanii de săpături arheologice s-au obţinut rezultate extrem de interesante, ce au introdus aşezarea de la Vităneşti în circuitul ştiinţific intern şi internaţional. Cercetările au dus la descoperirea unui număr de 14 locuinţe, construite din lut şi lemn, acoperite cu stuf, papură sau paie. În interiorul acestor case au fost descoperite numeroase obiecte de uz casnic. Materialul arheologic găsit constă în principal în ceramică, unelte de piatră cioplită şi şlefuită, os, corn. Pe lângă unelte şi vase au mai fost descoperite şi statuete antropomorfe şi zoomorfe. "În această zonă au locuit comunităţi ale cultului Gumelniţa, din 4600-4900 î.Hr. Obiectele descoperite ne arată atât nivelul de cultură al locuitorilor din eneolitic cât şi o parte din activităţile lor economice, cum ar fi agricultura şi creşterea animalelor", a spus unul dintre arheologi.
Pandantivul de aur intrat în patrimonial naţional.
În campania de săpături din anul 2008 a fost făcută cea mai importantă descoperire de până acum. Aceasta constă într-un pandantiv de aur, unicat în regiunea sudică a ţării, folosit de oamenii de atunci ca bijuterie. Artefactul a fost expus în acelaşi an la Muzeul Judeţean Teleorman, iar în prezent se află la Muzeul Naţional, el făcând parte din patrimoniul ţării.
Campania de anul acesta a scos la iveală rămăşiţele a două locuinţe şi o zonă menajeră situată la marginea aşezării. Zona menajeră este zona în care oamenii de atunci aruncau gunoiul. Ea este foarte importantă deoarece oferă un număr impresionant de artefacte realizate din corn de cerb, os, ceramică şi cupru.
O altă categorie de descoperiri constă în oase de animale. Acestea au confirmat, în urma analizelor, faptul că pe lângă cultivarea cerealelor, oamenii creşteau şi animale, dar practicau şi vânătoarea. "Am găsit oase de cerb, urs, castor, căprioară şi păsări de baltă. Se pare că la acea vreme urşii şi cerbii trăiau şi în această zonă, nu numai în Carpaţi" a mai unul dintre arheologi.
Nu doar aurul, bijuteriile si pietrele pretioase reprezinta comori. Comori pot fi si niste "simple" manuscrise. Si cand spun comori, ma refer la valoarea lor reala in dolari americani sau euro, una imensa! Deci, cautatori de comori, cautati toate comorile, nu doar pe cele de aur !
Unul dintre aceste manuscrise este Manuscrisul lui Voynich. Chiar daca nu a fost popularizat foarte bine, manuscrisul olograf cunoscut sub numele celui care l-a „redescoperit”, Wilfrid M. Voynich, este astazi unanim recunoscut de catre istorici drept cel mai enigmatic mesaj inscris pe hartie pe care oamenii din trecut l-au lasat viitorimii. De dimensiunile unui caiet (10 cm latime, 16 lungime) si avand 235 de pagini scrise pe ambele parti, cu desene si schite, continutul lui nu a putut fi niciodata decriptat.
Manuscrisul lui Voynich este un manuscris cifrat misterios, încă nedescifrat, despre care nu se cunoaște nici autorul și nici data apariției.
Are forma unei cărți ilustrate cu 232 pagini. Textul este scris cu litere și cuvinte (?) neidentificate, fără greșeli, tăieturi sau corecturi. Desenele în schimb sunt executate cu mai puțină strădanie. Ele reprezintă plante, oameni, animale și teme astronomice. Plantele de exemplu nu au putut nici ele să fie identificate.
Cu toate eforturile intense depuse pentru descifrarea sa, manuscrisul nu s-a putut descifra nici până în ziua de azi (2007), nici măcar cu ajutorul calculatoarelor. El ar putea avea un sens oarecare, dar poate fi și doar o farsă cu aparențe serioase.
Originalul se păstrează în biblioteca Beinecke Rare Book and Manuscript Library de la Yale University din New Haven, Connecticut, SUA, sub numărul de catalog MS 408 (începând din 1969).
O scriere misterioasă într-un alfabet necunoscut și fără corespondent în istorie, imagini ale unor plante inexistente pe Pământ, semne zodiacale complexe și siluete feminine scăldându-se în bazine diforme, pline cu un lichid ciudat - acestea sunt doar câteva dintre elementele care i-au determinat pe cercetători să declare manuscrisul Voynich drept cel mai bizar document descoperit vreodată.
Multi au vazut in „manuscrisul Voynich” o carte de astrologie care arata clar secretul „pietrei filosofale”. Insusi imparatul Rudolf credea ca, in ziua in care cineva va reusi sa descifreze aceasta carte, visteria regatului se va umple de aur... Rusul Leo Levitov, autorul cartii „Solutia manuscrisului Voynich” sustine ca lucrarea ar fi de fapt o adevarata „Biblie” a ereticilor catari, exterminati in urma unei cruciade dictate de Papa. Chiar si dupa innabusirea in sange a miscarii catare, influenta acesteia s-a facut resimtita multe decenii, in vestul Europei, in ciuda represiunilor Inchizitiei. De aceea, cartea a fost scrisa codat, pentru ca numai acei initiati preoti dintre catari s-o poata citi credinciosilor.
Cei mai multi dintre cercetatori sunt insa de parere ca, intr-adevar, manuscrisul ii apartine lui Roger Bacon si ar contine, conform acelorasi pareri, un „puzzle” in toata puterea cuvantului, edificator pentru cunostintele autorului, uimitoare pentru acea vreme: desenele infatiseaza simboluri zodiacale, reprezentari ale unor plante necunoscute, animale fantastice care par mai degraba... dinozauri, descrieri anatomice care l-ar fi facut gelos pe Leonardo da Vinci, observatii amanuntite ale obiectelor ceresti, cunostinte inexplicabile in conditiile din anii 1200, cand, se presupune, lucrarea ar fi fost alcatuita. Adeptii acestei ipoteze spun ca Bacon a procedat astfel, cifrand toate aceste date si punandu-le in seama unui autor anonim, pentru a nu avea necazuri cu Biserica.
De altfel, conceptele lui inaintate nu erau oricum pe placul superiorilor sai religiosi, fapt care i-a si atras o condamnare la inchisoare! Probabil din aceasta pricina, el s-a gandit sa nu faca uitate teoriile sale, lasandu-le urmasilor, e drept, codate, pentru ca a crezut ca acestia vor fi destul de inteligenti pentru a le pricepe. Din pacate, cel putin deocamdata, se pare ca ne-a supraestimat...
Unii cercetatori cred ca Manuscrisul lui Voynich cuprinde secretul formulei chimice a unor substante care iti confera nemurirea, cea mai mare comoara, sau poate secretele unor alchimisti din acea perioada ( care sa nu uitam, cautau metode de transformare a diferitelor substante in aur), sau poate doar pura imaginatie, ori poate prima creatie a literaturii stiintifico-fantasticea omenirii...
Va incumetati sa il descifrati si sa gasiti, poate, adevaruri mai presus decat orice tezaur ?
Sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/Voynich_manuscript
Chiar si in veacul cibernetic inceput de cativa ani, aceeasi stiinta care produce miracole palpabile se arata neputincioasa in a explica anumite fenomene ori pur si simplu originea unor obiecte bizare, descoperite in diverse locuri de pe planeta. Asemenea limite si ezitari dau nastere unor ipoteze senzationale, totusi credibile, insa dau si apa la moara celor ce sustin fara vreun argument viabil, diverse teorii fantasmagorice.
Un lucru ramane cert: doua cai de investigatii mai degraba insolite par a se apropia tot mai mult de acceptul - fie el si tacit - al oamenilor de stiinta. Este vorba despre „filiera” extraterestra si despre cea a civilizatiilor terestre disparute in mod inexplicabil pentru noi.
De peste trei decenii, din mina de argint Wonderstone Silver (Africa de Sud), lucratorii scot la suprafata niste obiecte stranii, care nu sunt de origine naturala: mici sfere metalice, cu diametrele variind intre 3 si 10 centimetri. Ele sunt compuse dintr-un aliaj pe baza de nichel si de otel, aliaj care nu exista pe Terra in stare naturala. Dar nu e acesta amanuntul cel mai socant, dupa cum vom arata mai jos. Interesant este ca pana acum deja s-au descoperit peste o suta de asemenea obiecte.
Pe exterior, sferele au cate una sau mai multe linii continue (firesc, sub forma de cerc), concentrice, care impart intregul in cate doua emisfere egale, lucru care - sustin iarasi cercetatorii - elimina posibilitatea unei origini naturale. Aceleasi suprafete demonstreaza si duritatea neobisnuita a materialului de compozitie, ele neputand fi zgariate cu vreun obiect ascutit de metal. Pe de alta parte, privitor la forma, trebuie precizat ca unele dintre asa-numitele sfere sunt usor alungite.
Artizanat de acum trei miliarde de ani
Ciudatele piese au fost impartite in doua categorii. Unele - dintr-un metal albastrui „impestritat” cu alb; altele - prevazute cu un fel de cochilie. Aceasta din urma, mai putin dura, atunci cand e faramata, da la iveala o substanta spongioasa care se dezintegreaza la contactul cu aerul. In interiorul unora dintre aceste bile, substanta respectiva are aparenta de carbon. Iata insa si elementul cel mai straniu. Sferele au fost extrase dintr-un strat geologic de pirofilita (roca de duritate 3, pe o scara cu minimul la talc - 1 si cu maximul la diamant - 10).
Varsta stratului a fost calculata la 2,8 pana la 3 miliarde de ani, in urma examinarilor cu izotopi radioactivi. Urmand o cale strict stiintifica, profesorul A. Bisschofftold, de la Universitatea Potchefstroom, e inclinat sa admita ipoteza ca sferele sunt in realitate concretiuni de limonit (un gen de minereu de fier). Dar profesorul e geolog de formatie, iar faptul ca nu toate amanuntele neobisnuite le-a luat in calcul lasa loc, practic, pentru nenumarate alte versiuni.
Expertii NASA tac...
Si alti cercetatori s-au aplecat asupra obiectelor generatoare de controverse si de senzational. Intre ei, si experti ai Agentiei Spatiale Nord-Americane, insa pana acum nimeni nu a furnizat o explicatie legata de originea lor. O parte din ele au fost expuse la muzeul sud-african din Klerkdorp. Compozitia lor - s-a mai spus - ar putea fi de origine meteorica, dar alcatuirea nu are nimic natural, ba chiar pare clar ca e artificiala.
Mai mult, Roelf Marx, conservator la muzeul amintit, a descoperit ca una dintre sferele expuse intr-o vitrina se roteste usor in jurul propriei axe, fara interventia vreunei vibratii exterioare, ca si cum o energie proprie inca o pune in miscare dupa trei miliarde de ani! Din pacate, se vorbeste inca foarte putin despre misterioasele „bijuterii extraterestre”. O aparent inexplicabila lipsa de reactie care, desi nu e unica, lasa numeroase cai speculative si da foarte mult de gandit.
Sursa:http://www.revistamagazin.ro/content/view/4830/20/
Voi ce parere aveti ? Sunt simple falsuri ? Sau poate sunt dispozitive extraterestre, cu cine stie ce utilitate ? Ori poate sunt urme ale unei civilizatii stravechi, cu mult inaintea omenirii, poate chiar non-umanoida ? Puteti sa va exprimati opinia in rubrica de comentarii de mai jos.
Ansamblul arhitectonic antic din Tintignac (Franta) a fost citat prima oara in 1838 de catre scriitorul Prosper Merimee, in notele sale de calatorie. Un ansamblu (templu), construit din patru edificii monumentale printre care o cladire denumita „tribunal”, cu o functie nedeterminata, un teatru si o constructie cu abside, lunga de 90 de metri, cu peretii imbracati in marmura.
Sapaturile in Tintignac incepute in anul 2001, au permis studiul unei jumatati a ansamblului si identificarea a sase faze succesive de ocupatie a templului. Prima faza coincide cu perioada galeza, situandu-se in primul secol i.Ch. In acea epoca, locul de cult se prezenta sub forma unui vast spatiu cu baza patrata avand latura de 25 de metri, probabil, inconjurat de palisate, in mijlocul careia se afla o cladire circulara cu un diametru de 20 de metri, sprijinita pe stalpi de lemn. In interiorul acestei cladiri au fost descoperite doar urmele unui foaier si banuti de argint deformati, loviti cu ciocanul in cadrul unui ritual practicat inainte de cucerirea romana.
In 2004 a fost descoperit in aceasta platforma sacra un depozit de mobilier metalic, prezent si in alte sanctuare din aceasta perioada. (In groapa s-au gasit doar fragmente de mobilier si obiecte - aproximativ 500). Au mai fost descoperite sabii din fier cu maner imbracat in lemn, purtand inscriptii, deocamdata ilizibile din cauza coroziunii dar care vor reaparea dupa restaurare; patru sulite din fier; un fragment dintr-un scut; 9 casti din bronz (doar una era din fier); capete de animale realizate din tabla de bronz (doua capete de mistreti, un cap de cal etc.).
Ochii acestor animale au fost probabil confectionati din sticla. Capetele de animale ar fi avut rolul de stindarde montate pe prajini de lemn sau metal si purtate in timpul luptelor de avangarda razboinicilor. Au mai fost descoperite instrumente de muzica, foarte bine conservate, cum ar fi, de pilda, asa numitul carnyx, o trompeta de razboi. Reprezentari ale acestor trompete au fost recunoscute pe unele monede din bronz si pe monumente triumfale din Galia romana. Depozitul din Tintignac constituie o adevarata mina de aur pentru specialistii francezi si straini, preocupati de civilizatia celtica.
De-a lungul secolelor, legendara comoara din povestirile celor 1001 de nopti, traduse in urma cu 300 de ani, i-a tinut pe occidentali cu respiratia taiata. Europenii au vazut in Orient, un taram fabulos, cu bogatii nemasurate, mai ales in Imperiul otoman care respira o atmosfera de viata princiara. Captivantele povestiri precum „Aladin si lampa fermecata” ne-au facut sa visam la comorile Orientului in timp ce aventurierii si arheologii au incercat sa le descopere. Unele semne au aparut undeva pe fostul teritoriu al URSS.
Pe teritoriul fostei RSS Uzbece, la locul de confluenta al fluviului Angren cu raul Nisbahsay, se ridica dealurile ce vestesc Muntii Kurminski. In aceste locuri s-au descoperit cantitati mari de monede din secolul al XV-lea.Arheologii, care banuiau de mult ca aceasta regiune ascunde pretioase marturii ale civilizatiei si culturii popoarelor care au trait aici, au trecut la cercetarea sistematica si amanuntita a intregii zone deluroase.
Pe masura ce sapaturile ajungeau la cate un strat nou de pamant, apareau obiecte din ce in ce mai vechi: dupa numeroase vase, adevarate capodopere de arta, s-au gasit vechi monede arabe de argint, bijuterii, statuete, arme si diverse obiecte lucrate mai grosolan. De sub atelierele mestesugarilor au iesit la iveala contururile unei imense cetati fortificate, iar in stratul de loess din subsol – s-a gasit un mare numar de unelte de piatra.
Specialistii au ajuns la concluzia ca in acest loc, la confluenta celor doua ape, feudalii au ridicat cu 1500 de ani in urma o puternica fortificatie de unde, la adapostul muntelui si al apelor, putea fi supravegheata toata valea, precum si imprejurimile. In jurul fortificatiilor a luat nastere si un oras imprejmuit la randul lui tot cu un zid puternic.
Drumuri comerciale legau orasul de Taskent si Tupkent. Drumul spre Fergana, care ducea peste munte, era si el de mare importanta, motiv pentru care era bine pazit. Aceasta, cu atat mai mult cu cat traseul lui trecea pe langa o mare mina de argint, care prin secolele VII-VIII se numea „Mina de argint a Tsasului” (nume sub care era cunoscut in acea vreme Taskentul).
Potrivit marturiilor unor geografi arabi de pe atunci, aici se afla „Muntele de argint” cu faimoasa pestera cu comori din „1001 de nopti” in fata careia Ali Baba ar fi rostit cuvintele magice „Sesam, deschide-te!”
Denumirea „Kuhissim” sau „simsim” („Muntele de argint”) ar sta la originea cuvantului „sesam” cu ajutorul caruia legendarul Ali-Baba s-ar fi inavutit si ar fi imbogatit si pe altii.
Aflată pe culmea unui deal, cetatea dacică de la Moşna fascinează şi astăzi sătenii Se spune că cetatea ascunde o comoară fabuloasă, proprietarii legendari ai acesteia fiind dacii sau turcii Bătrânii din Moşna îşi amintesc şi acum de o expediţie de prin anii ’40, când un grup de temerari au urcat la cetate pentru a găsi comoara Până acum, toate încercările au dat greş, din acest motiv sătenii fiind convinşi că un blestem cumplit păzeşte comoara Câţiva îndrăzneţi au întrat în tunelul care, se spune, leagă satul de cetate Un alt tunel ar lega chiar cetatea şi satul de Basarabia, trecând pe sub Prut.
O echipă de arheologi ieşeni au săpat la această cetate în anul 1966. Potrivit arheologilor, atât cetatea Moşna cât şi alte cetăţi dacice din secolele III-II î. Hr., cum e şi Cetatea Cotnari, sau secolele VI-V î.Hr., cum este cea de la Stânceşti, judeţul Botoşani, au jucat un important rol de apărare în perioadele în care teritoriul era atacat de sciţi sau de bastarni (o populaţie de origine germanică). Când nu a mai rezistat, populaţia autohtonă s-a refugiat către Siret, spre zona mai centrală a Moldovei, ridicând alte cetăţi şi fortificaţii precum cele de la Poiana, Răcătău, Piatra Neamţ.
Aşa cum arată în lucrarea sa dedicată săpăturilor de la Moşna, arheologul Adrian Florescu, „recunoaşterile repetate efectuate aici în ultimii ani de Gh. Melinte, directorul Muzeului raional Huşi, şi de Al. Brătianu, profesor la şcoala din Moşna, au dus la identificarea unor interesante resturi arheologice datate din secolele III-II î.Hr“.
Cetatea se află la 3,5 kilometri de sat, pe o înălţime dominantă, care asigură o bună vizibilitate. De altfel, zona răsăriteană a podişului central moldovenesc poate fi considerată ca un adevărat bastion natural, cu văi înguste şi adânci şi înălţimi care pot atinge şi 500 de metri, acoperite de codri seculari, după cum scria în studiul său, redactat în 1968, arheologul Adrian Florescu.
„Cetatea propriu zisă constă exclusiv dintr-o incintă de formă aproximativ pentagonală mult aplatisată, orientată NV-SE, cu suprafaţa de circa 9 ha. Latura de sud, urmând o linie destul de sinuoasă, este marcată de o pantă foarte înclinată, aproape imposibilă accesului“, arată Adrian Florescu care adaugă că la data cercetării sale se mai păstrau elemente de fortificaţie pe laturile de SV, NV şi parţial N.
De asemenea, vizibilitatea a fost accentuată de un tumul imens situat în porţiunea de sud, cu o bază de 80X60 metri şi o posibilă înălţime de 10 metri. „În prezent acest tumul prezintă în mijloc un «crater» adânc de circa 6 m, rezultat în urma săpăturilor repetate, executate începând încă din veacul trecut de numeroşi căutători de comori“, remarca Adrian Florescu.
Săpăturile din 1966 au atestat, pe partea vestică, prezenţa resturilor de locuire în incinta cetăţii şi absenţa acestora în exterior. Astfel, resturile de locuire aduc în atenţie vase cu buza faţetată în interior, „bastarnice“, alături de mănuşi de amfore cosiene, ceea ce a dus la datarea depunerii la secolele III-II î. Hr. contemporane cu cele de la Lunca Ciurei (Şantierul arheologic Truşeşti), Iaşi - Şorogari, Cocorăni şi Botoşana, după cum a notat arheologul Adrian Florescu. Aici sunt urme ale unor locuiri de suprafaţă prin existenţa unor fragmente de chirpic în şi sub care s-au găsit vase de ceramică.
Cetatea şi comoara blestemată
Cercetările arheologice nu au mai continuat din cauza lipsei fondurilor pe de o parte, iar, pe de altă parte, deoarece unul din cei care conduceau cercetările, Gheorghe Melinte, şi-a pierdut viaţa, fiind ucis de un val de pământ care s-a prăbuşit peste el, după cum a povestit Marilena Florescu.
Totuşi, fascinaţia comorii din cetatea dacică a rămas.
Bătrânii îşi aminesc că, atunci când erau elevi, mergeau cu clasa în excursie la cetate, iar cei care săpau la întâmplare în pământul din zonă aveau şanse de a găsi bucăţi de metal care puteau fi vârfuri de săgeţi sau de pumnale. Sătenii cred că în cetate este un beci adânc, care este încuiat cu un lacăt mare cât un ceaun chiar de către turcii care au ascuns acolo o comoară. Tot turcii ar fi blestemat comoara, astfel încât nimeni, în afară de ei să nu poată ajunge la ea.
Din acest motiv, toţi cei care doresc să o găsească sunt implicaţi în tot felul de întâmplări neprevăzute. Astfel, cel mai adesea, căutătorii comorii se rătăcesc, ei sunt duşi, de o forţă nevăzută, pe o cale rătăcită, iar unii se trezesc la câţiva kilometri distanţă, susţin sătenii.
Forţa blestemului e mare: „Te duce şi te tot duce, nu ştii unde, eşti ca ameţit“, povestesc bătrânii. Printre cei care au păţit astfel de întâmplări mai sunt şi cei care au participat la celebra expediţie de căutare a comorii din timpul războiului şi care au povestit altora cum au fost ei rătăciţi de o putere nevăzută.
Orice ar fi fost, nici un sătean din Moşna nu priveşte cu ochi prea buni cetatea de pe deal.
Lucrul cel spurcat
Ştefan Andronache, un bătrân de 79 de ani, crede că e vorba de „lucrul cel spurcat“: „Cetatea de pe deal este lucrul cel rău, este lucru spurcat. Nu ai cum să intri acolo. N-ai cum, nu-ţi dă voie. O încercat oameni, s-o dus acolo, îi bătea vântul, venau furtuni, una alta, îi strâmba, îi cârne, nu putea să înainteze. N-o intrat nimeni! Se spune că este un lacăt mare cât un ceaun la porţile alea. Cică de la turci o rămas lacătul, că ei au încuiat acolo. Şi acum urmează să vină să moştenească tot turcii averea care este ascunsă acolo. Acolo în cetate este cărată de turci averea care au adunat-o ei şi au pus-o acolo apoi au blestemat locul. «N-are cine să ia averea, n-are cine să beneficieze până nu venim noi», aşa au spus turcii. Păi, până acum încă nu au venit!“.
Căutătorii de comori au dat târcoale cetăţii mai tot timpul. „Aveau legende, cărţi vechi, reviste, aveau şi scris. Veneau să caute averea şi oamenii de aici din sat dar şi din satele vecine, şi de la Răşeşti şi de la Cozmeşti. Nu a putut nimeni să deschidă poarta! Acum, poarta este acoperită de pământ dar se mai cunoaşte locul. Am fost şi eu acolo când eram flacău. E în pământ zidită, e ca o boltă, iar deasupra este ca la un beci, acoperit cu pământ. Deasupra au crescut copaci seculari. Înauntru este beciul şi este şi un lac. Mai este un tunel care merge dincolo, în Basarabia. Este un tranşeu adânc care merge pe la Roşu, pe acolo, spre Basarabia şi pe unde se purta corespondenţă. Da, este un tunel care traversează pe aici satul, vine de acolo de la movilă, din pădure, trece pe sub Prut şi ajunge în Basarabia“, a mai spus Andronache Ştefan.
O altă femeie mai în vârstă, Proca Emilia, spune că la cetate a fost ascunsă o fată: „Se zice că o fost o fată acolo şi s-o închis uşile şi o rămas acolo.., şi n-o mai scos-o nimeni. Şi se zice că şi în ziua de zi e tot acolo... Se spune că porţile nu se mai văd acu, s-o ponorât, s-o astupat, o crescut copacii peste porţi, dar noi ştim că este cetatea.. Se spune că este acolo o comoară dar acum n-o mai păzeşte nimeni... O început mai demult nişte arhitecţi de aştia, cum se cheamă, să sape dar nu o mai dovedit să mai facă, că zice că nu le dă voie, ar fi ceva aşa acolo.. Cine ştie cum o fi...“.
O altă bătrână de 80 de ani, Maria Dima, este şi ea convinsă că „acolo nu e lucru curat, e cetatea turcilor. Dacă stai mai mult acolo te duce într-o parte. Ca să nu te rătăceşti treâ să faci ceva anume.. că altfel te rătăceşti pentru că nu e lucru curat! Până acum câţi nu s-au rătăcit... Unii au adormit în pădure şi s-au trezit abia a doua zi dimineaţă, dar în altă parte“. Oamenii nu ştiu cum să explice această rătăcire: „Ei, te duce şi nu ştii unde te duce... Eşti tot pe drumul ceala, dar te trezeşti în altă parte“, a spus Dima Maria.
Bătrâna ştie că „acolo sunt nişte porţi, un lacăt şi un beci mare. Unii au mai fost şi zic că şi acum se văd porţile şi lacătul, dar nu se poate intra. Nici nu te poţi apropia de locul acela. Încă de pe drum te ameţeşte, nici nu prea ajungi la porţi că te ie şi te duce... Nu au dispărut oameni dar te ie şi te duce în lumea ta că nici nu ştii unde te duce... te duce ca şi cum ai fi beat, într-o parte. Vrei să ţii drumul, dar te trezeşti în altă parte“, susţine bătrâna foarte convinsă. Ea adaugă că totul e aşa cum susţine, că nu sunt poveşti din bătrâni: „Ei poveşti! Şi acu dacă vrei să te duci pe acolo te ie şi te duce.. daâ cum daâ...“.
Un alt sătean mai în vârstă, Marcel, spune că „asta de aici (n.r. cetatea) este ca aceea de la Răşeşti, unde mai este cetate. Spun bătrânii că este armament înauntru, dar nu se ştie, adică o vrut să săpe cineva să intre înăuntru, dar nu o putut, nu s-o putut apropie. Ei asta a fost de mulţi ani, a fost un profesor la noi, unul Brătianu, nu o putut să se aprochie de locul ăla. Acolo locul îi dăruit cuiva, acolo nu te poţi apochia. O fost uşă de fier cu lacăt, un lacăt cât ceaunelul aşa. Se mai spune că au fost unii şi au săpat şi apoi noaptea, s-au trezit din lucrare pe un cătun cine ştie unde.. la câte sate distanţă“.
„Alţii poate că nu cred, dar eu când eram mică ne-o dus cu şcoala acolo, se vedeau uşile acolo, se vedeau uşile!“, spune nevasta lui Marcel, care adaugă că „de la şcoala noastră, din ciuşmeaua ceea de la deal este tunel, care merge direct acolo, este tunel prin care mergi chiar în picioare. Dar mai este şi pe altă variantă un tunel, mai sunt mai multe, Da, este şi un tunel care merge în Basarabia, Dar unii au intrat în tunel de aici de la ciuşmea şi au ajuns acolo la movilă, la cetate. Iar tunelul este pavazat cu piatră, poţi să mergi în voie“.Sursa:http://www.ziarullumina.ro/articole;1378;0;381;0;Misterioasa-cetate-dacica-de-la-Mosna.html
Fenomenul arheologiei negre este prezent în abundenţă în Republica Moldova. Există circa 150 de căutători de comori care utilizează detectoare de metal nerespectând tehnica şi procedurile ştiinţifice de lucru. Noua lege de protejare a patrimoniului arheologic, aprobată recent de către Parlament, prevede în premieră mecanisme de luptă cu arheologia neagră, a declarat luni, 20 septembrie, la o conferinţă de presă doctorul în istorie Sergiu Musteaţă, transmite Info-Prim Neo.
Potrivit lui Musteaţă, aprobarea legii a fost posibilă după o muncă de cinci ani. Grupul de lucru asupra legii a consultat proiectul cu experţi din SUA, Germania, Ucraina şi România.
Vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Mariana Şlapac, a declarat că ziua când a fost aprobată legea în cauză a fost una însemnată pentru toţi arheologii, pentru toţi cei care ţin la patrimoniul cultural şi arheologic. „Sper că de azi înainte vom termina cu arheologia neagră şi înainte de a construi o clădire se va realiza controlul arheologic”, a menţionat Mariana Şlapac.
Viceministrul culturii, Gheorghe Postică, a declarat că legislaţia de până acum nu a permis să fie protejate monumentele, iar noul cadru legal creează premise reale pentru salvgardarea patrimoniului arheologic.
În cadrul conferinţei a fost lansată şi „Cartea Neagră a Patrimoniului Cultural al municipiului Chişinău”, care cuprinde numeroase materiale despre patrimoniul supus unei continue degradări. Directorul Agenţiei de Inspectare şi Restaurare, Ion Ştefăniţă, a declarat că din cele 977 de edificii cu valoare arheologică, 76 au fost demolate şi 155 de monumente au suferit intervenţii neautorizate, care au prejudiciat grav autenticitatea şi integritatea acestora.
„Cartea neagră a patrimoniului cultural” vine să sensibilizeze autorităţile publice centrale şi locale, societatea civilă asupra proceselor de distrugere a edificiilor de patrimoniu cultural şi necesitatea de a întreprinde unele măsuri urgente în vederea salvgardării acestuia”, a declarat Ion Ştefăniţă.
Legea de protejare a patrimoniului arheologic a fost aprobată vineri, 17 septembrie, unanim de către toate formaţiunile politice.
Regimul juridic al monumentelor, ansamblurilor şi siturilor va fi reglementat de Legea privind protejarea patrimoniului arheologic. Documentul, aprobat de executiv, a fost elaborat în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale în domeniu şi a recomandărilor UNESCO, a comunicat ministrul culturii, Boris Focşa, citat de Info-Prim Neo.
„În condiţiile trecerii la economia de piaţă bazată pe diverse tipuri de proprietate, după anul 1994, în Republica Moldova a fost înregistrat un proces de degradare continuă a siturilor arheologice. În opinia specialiştilor, în parte acesta se explică şi prin lipsa unui cadru juridic coerent şi adecvat ce ar asigura protecţia reală şi eficientă a patrimoniului cultural naţional”, a subliniat ministrul.
Principalele prevederi ale proiectului de lege se referă, în primul rând, la arheologia preventivă. Astfel, pentru prima dată este stabilit că cercetările arheologice preventive sunt parte componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă şi de amenajare a teritoriilor la nivel local şi naţional.
Cercetarea arheologică preventivă este obligatorie pentru toate cazurile de emitere a acordurilor de mediu pentru zone cu potenţial arheologic, constituind unica modalitate de identificare, descriere şi evaluare a efectelor directe şi indirecte ale proiectelor investiţionale asupra patrimoniului arheologic.
Pentru evitarea distrugerii obiectivelor arheologice, proiectul stipulează obligativitatea persoanelor juridice şi fizice, care prin acţiunile lor pot afecta direct sau indirect obiective ale patrimoniului arheologic naţional, să-şi coordoneze activităţile cu serviciile responsabile ale Ministerului Culturii.
Activităţile arheologice pe terenurile publice sau private vor fi efectuate numai după obţinerea unei autorizaţii de cercetare arheologică de la Comisia Arheologică a Ministerului Culturii. Proiectul de lege, de asemenea, stabileşte că săpăturile arheologice se vor realiza de către personalul de specialitate şi vor fi înscrise în Registrul arheologic ca să fie posibil controlul respectării normelor şi standardelor prevăzute de regulamentul privind săpăturile arheologice.
Proiectul mai conţine prevederi referitor la cazurile de sustragere din siturile arheologice a bunurilor culturale, restricţionând utilizarea detectoarelor de metale şi altor metode de teledetecţie. Comorile descoperite urmează să fie transmise în posesia statului în termen de cel mult 72 de ore. Proprietarul terenului pe care a fost descoperit tezaurul şi persoana care a descoperit-o vor avea dreptul la o recompensă conform Codului Civil. Însă, dacă tezaurul este descoperit în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu (de exemplu în cadrul cercetărilor arheologice sau altor investigaţii legale) nu e prevăzută recompensă.
Ca sa ajungeti la piramide va trebui sa il strabateti pana la capat, unde exista o bifurcatie a drumului in dreptul unui gard din pietre de rau, de unde mergeti in partea stanga.
Drumul se strica destul de rau (alta incercare pt masina), incepe sa urce pe deal, acolo la un moment dat e o cruce mare de lemn de langa care va trebui sa faceti dreapta pe creasta dealului, e drum de care pe acolo.
Cam dupa 100 de metri se vad si piramidele deci va fi mult mai usor sa va orientati. Movilele ( vreo 7) au cam 15-20 de metri inaltime.
La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Cine sunt ei, dacii?
Odata ajuns la Sarmizegetusa Regia ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, atrage atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal.
Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale?
Pe la inceputul anilor ‘90, se spune ca subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se pare totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee.
Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, un general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte ar pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.
Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa.. Un localnic povesteste cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarit cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.
Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican. “Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti cu diplome academice, iar despre cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute”, spun ca nu ar fi altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Ei cred ca sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, dacii, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care de abia astazi o croiesti numai cu unelte moderne?
Mai intereseaza pe cineva ca stramosii nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-ti pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, carora le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut. :( Sursa:http://misterele-terrei.blogspot.com/2010/04/orasul-secret-de-sub-sarmizegetusa.html
Intreaga poveste a Comorilor Cavalerilor Templieri porneste de la finele anilor 1000, cand si-a facut debutul Ciocnirea Civilizatiilor, Cruciadele de eliberare a Pamantului Sfant, actualul Israel. La vremea respectiva musulmanii detineau o mare parte din Asia si Africa, ba chiar si parti din Europa - Spania - leaganul crestinitatii, Ierusalimul fiind in mainile lor.
La initiativa Papei Urban II, o armata de peste 4.000 de crestini a pornit prima Cruciada. Mars fortat spre Ierusalim. Dupa patru ani, crestinii au ajuns la portile orasului Sfant. Numai ca bolile si foametea au redus numarul cruciatilor la 1.000.
O idee geniala
Cruciatii au luat cu asalt Orasul Sfant - Ierusalim - si, dupa un asediu prelungit, l-au eliberat de musulmani. In iulie 1099, dupa patru luni de asediu si dupa un carnagiu (“sangele era pana la genunchi” - potrivit martorilor) Ierusalimul era din nou crestin. Iar crestinii au numit ca rege al Ierusalimului pe unul dintre cruciati.
Astfel, in 1118 Baldwin II era rege al Ierusalimului. Iar intr-o zi, la el a venit Hughes de Payen - un nobil cruciat francez - care i-a facut o propunere deosebita: infiintarea unui grup de calugari luptatori, de razboinici ai Domnului. Astfel a luat fiinta Ordinul Cavalerilor Templieri sau Ordinul Cavalerilor Saraci ai Templului lui Solomon.
Fortele Speciale
Cavalerii templieri imbinau ruga cu lupta, fiind o forta fantastica, echivalentul trupelor speciale din ziua de azi sau al trupelor de comando. Atacau in formatie escadron de cavalerie, fiind in fruntea cruciatilor mereu si rupand randurile adversarilor. Atacul lor era temerar, inspaimantator si magnific.
Cavalerii templieri erau cunoscuti pentru curajul lor nebunesc, ei neretragandu-se niciodata din fata inamicului. Au reputat victorii insemnate impotriva musulmanilor (Ascalon - 1153, Montgisard 1189, Arsuf - 1191), castigand un respect deosebit, o aura aparte de putere si fiind chiar numiti invincibili.
De la formula initiala de noua oameni au ajuns in cateva decenii la o Armata de peste 1.000 de oameni. Crucea rosie - insemnul Cavalerilor Templieri, care simboliza martiriul, era peste tot cunoscuta. Cavalerii Templieri, inca de la inceput, si-au stabilit cartierul general pe ruinele vechiului templu evreiesc.
Iar intreaga putere si intreg misterul Cavalerilor Templieri pare sa isi aiba radacinile in Templul Sfant.
Misterul Templului
Templul Sfant fusese construit de Solomon in secolul X I.H., iar apoi babilonienii l-au distrus. Se spune ca in templul respectiv se afla Chivotul Legii.
Apoi, peste cateva sute de ani, musulmanii aveau sa construiasca peste templu o moschee - Domul stancii - care se afla si astazi in picioare. In 70 DH romanii inabusa o rebeliune din Ierusalim si darama templul , dupa care invadeaza Israelul.
La vremea respectiva, evreii au imprastiat insemnatele comori din templu pe tot teritoriul actualului Israel. De asemenea, ei au lasat o harta cu aceste comori. Se spune ca membrii Cavalerilor Templieri au sapat noua ani o retea de tunele pe sub templu. Ce au gasit acolo insa este un mister. Daca au gasit ceva.
Toate acestea erau invaluite in ceata pana in 1947, cand un beduin, care-si cauta o oaie ratacita, a facut o descoperire senzationala: o serie de manuscrise evreiesti vechi de peste 2.000 de ani - Manuscrisele de la Marea Moarta - cele mai vechi inscrisuri evreiesti descoperite pana acum.
In 1952 un arheolog britanic a pornit pe urmele acestor manuscrise harta si a ajuns in apropierea ruinelor Templului Sfant. Surpriza insa. Cineva fusese acolo cu mult inaintea sa!
Predecesorii
Arheologul a descoperit in locul indicat de manuscrisele harta nu o comoara, ci insemne clare ca cineva fusese acolo cu mult inaintea sa. Locul era ravasit, se vedeau urme de lopata si, cel mai important, s-au descoperit o serie de artefacte: sabii speciale si pelerine cu crucea rosie. Simboluri ale Cavalerilor Templieri. Acestea au fost datate cu carbon 12: rezultatul - secolul XII. Astfel, era evident, Cavalerii Templieri fusesera acolo! Ce au descoperit ei insa acolo, daca au descoperit ceva?
Sfantul Graal
Versiunile descoperirii sunt numeroase. Potrivit unora, Cavalerii Templieri au descoperit acolo insusi Sfantul Graal. In Evul Mediu circulau o sumedenie de legende, povestiri si cantece cu Sfantul Graal, insa nici macar acum nu se stie ce era de fapt Sfantul Graal. Unii spun ca Sfantul Graal era cupa din care Iisus a baut la Cina cea de Taina.
Altii spun ca Sfantul Graal era sulita romana cu care a fost strapuns Iisus pe cruce. Altii afirma ca Sfantul Graal era capul lui Ioan Botezatorul. O alta varianta afirma ca Sfantul Graal reprezenta o serie de documente despre un membru al familiei lui Iisus. Potrivit acestei ultime variante, Iisus a fost casatorit cu Maria Magdalena si, impreuna, au avut un copil.
Iar documentele respective certificau acest lucru. In sprijinul acestei ultime versiuni vine si interpretarea potrivit careia “San Greal” - Sfantul Graal era de fapt o traducere gresita a “sang real” - sange regesc! Astfel, Sfantul Graal reprezenta insusi marele secret al crestinatatii: Iisus a fost casatorit cu Maria Magdalena si a avut un copil.
Un secret teribil
In Evul Mediu, intreaga Europa se baza pe tema crestinatatii. Intregul sistem era cladit in jurul semnificatiilor crestinatatii si al povetelor lui Iisus. Or, dezvaluirea unui secret precum cel al Sfantului Graal ar fi insemnat zguduirea din temelii a intregii crestinatati, a intregii Europe! Biserica ar fi platit orice pret pentru ca acest secret teribil secret sa ramana nedezvaluit.
Coincidenta sau nu, imediat dupa perioada la care au fost datate artefactele descoperite in 1952, Cavalerii Templieri au cunoscut o recunoastere incredibila si au primit privilegii nemaipomenite.
Astfel, Hughes de Payen participa la Conciliul de la Troyes, unde papa Honorius II da binecuvantarea tuturor Cavalerilor Templieri, iar apoi Papa Inocentiu le acorda Cavalerilor Templieri o serie de privilegii deosebite.
Cavalerii bancheri
Cavalerii Templieri vor cunoaste in perioada secolului 12 perioada cea mai fasta. Devenisera un stat in stat, avand imunitate la legile si taxele impuse de statele europene. Au santajat Vaticanul? Poate!
S-au folosit doar de relatii pentru a ajunge la aceasta putere? Poate! Cert este faptul ca ei, Cavalerii Templieri, au contribuit financiar la ridicarea unor catedrale gotice, precum cea de la Chartes - al carei efort financiar poate fi comparat cu trimiterea primului om pe Luna de catre americani - sau Templul Londrei - monument care abunda de simboluri ale Cavalerilor Templieri, printre care si celebrul “doi oameni pe un cal”. Toate aceste investitii au fost posibile datorita faptului ca miscarea Cavalerilor Templieri devenise un fel de trezorerie mondiala. Nobilii isi depozitau averile la Cavalerii Templieri, care administrau sume colosale.
Regele Angliei a depozitat astfel suma de 50.000 de lire sterline (o suma fabuloasa, echivalentul de astazi al intregii rezerve americane de la Fort Knox) la Cavalerii Templieri, iar nobilii care calatoreau, isi depozitau o suma de bani la Cavalerii Templieri, primeau o chitanta, iar la ajungerea la destinatie prezentau chitanta si primeau suma de bani de la “filiala locala” a cavalerilor.
Iar pentru toate acesteau Cavalerii Templieri percepeau un comision de pana la 10%. Astfel, Cavalerii Templieri pot fi considerati initiatorii cecurilor de calatorie, a cardurilor de credit! In aceste conditii, Cavalerii Templieri au adunat o avere imensa, care, cum ei depusesera juramant de celibat si saracie, a fost folosita pentru buna functionare a Organizatiei.
Procesul
Daca marirea Cavalerilor Templieri venise de la Cruciade, decaderea lor urma sa se traga tot de la Cruciade. Pe de-o parte, la finele anilor 1200, musulmanii renasc, uniti fiind sub o serie de regi egipteni. Pe de alta parte, in Europa, interesul pentru Cruciade scade, realizandu-se costul lor prea mare atat in vieti omenesti, cat si in bani.
In aceste conditii, Cavalerii Templieri pierd luptele de la Jaffa, Al Mansurah si Safed, iar in 1291cade si ultima lor cetate din Tara sfanta, Acre. Cavalerii Templieri se retrag in Cipru, de unde, liderul lor, Jaques de Male, solicita fara succes organizarea unei noi Cruciade, cu punct de plecare Cipru.
Apoi, in 1307, Jaques de Male este chemat de Papa la Paris pentru a discuta despr situatia crestinatatii in Tara Sfanta. In aceeasi perioada, regele Frantei, Filip al IV-lea, cel Frumos, dupa o serie de razboaie cu Anglia, se afla in mari datorii. Iar principalii creditori erau tocmai Cavalerii Templieri. Asa ca Filip da ordinul arestarii lor si confiscarii fabuloasei lor averi.
Interesant este ca ei au fost arestati, vineri - 13 martie 1307, presupunandu-se ca de acolo porneste celebra superstitie “vineri 13”.
Invinuirea adusa de Filip a fost, in principal, cea de erezie. Templierii sunt arestati si torturati, in Evul Mediu, tortura nefiind o pedeapsa in sine, ci o modalitate de a smulge confesiunea. Dupa indelungi schingiuiri, Cavalerii Templieri au marturisit 127 de erezii.
Curios este faptul ca multi templieri, aflati in diferite inchisori, deci independent, au recunoscut ca se rugau la un obiect ciudat. Sa fie oare vorba tocmai de Sfantul Graal? La capitolul confesiune, cel mai interesant amanunt este pomenirea de mai multi templieri, inclusiv Jaques de Male, a rugilor adresate catre un misterios Bafomet.
Potrivit unora, Bafomet era traducerea gresita a lui Mohamed. Este cunoscut faptul ca multi templieri au stat zeci de ani in lumea musulmana si astfel este posibil sa fi preluat o serie de practici musulmane.
Bafomet si Sophia
De curand insa, Hugh Showfeld a aruncat pe piata o ipoteza senzationala. Manuscrisele de la Marea Moarta au fost descifrate folosindu-se un cod de incifrare evreiesc, extrem de vechi, datand din anul 500 IC. Ei bine, aplicand acest cod cuvantului Bafomet, rezulta cuvantul Sophia, intelepciune in greceste. Sophia era o veche zeita greceasca, considerata ca fiind intemeietoarea lumii.
Mai mult, dupa Iisus, au aparut gnosticii, o grupare crestina care o punea pe Sophia mai presus de Iisus. Gnosticii au fost interzisi de Biserica, dar iata ca nu este exclus ca un crestinism vechi sa fi fost reinviat de catre Cavalerii Templieri. Surprinzator, gnosticii credeau ca Maria Magdalena era intruchiparea pe pamant a Sophiei si ca Sophia si-a contopit sangele cu Iisus.
Iar acum amintiti-va de ipoteza potrivit careia Sfantul Graal descoperit de Cavalerii Templieri erau tocmai manuscrise despre un copil al lui Iisus cu Maria Magdalena. Mai mult, Cavalerii Templieri au scris chiar si o carte, un fel de carte de capatai, in care ei marturisesc ca se inchinau Mariei.
Fara insa a preciza care Maria: Maria Magdalena sau Sfanta Maria? Oricum, Cavalerii Templieri au fost tapii ispasitori ai lui Filip cel Frumos pentru datoriile acestuia, astfel ca in 1314, dupa 7 ani de temnita, multi templieri, inclusiv Jaques de Male, au fost arsi de vii pe rug.
Jaques de Male, cu o ultima sfortare, inainte sa moara, a spus catre Papa - care acceptase capetele de acuzare ale Regelui - si Filip cel Frumos: “Intr-un an ne vom vedea intr-un alt tribunal, in fata Domnului”. Papa si Filip cel Frumos au murit, ambii, in mai putin de an. Dupa arestari, oamenii lui Filip cel Frumos nu au mai gasit nimic din averea Cavalerilor Templieri.
Legenda spune ca o mica parte din cavaleri prinsesera de veste despre arestari si mutasera intreaga comoara intr-un loc secret.
Referitor la episodul confesiunilor smulse prin tortura mai exista o varianta extrem de tulburatoare. Potrivit acesteia, este extrem de putin probabil ca vreun cavaler templier de frunte sa-si fi marturisit presupusa erezie.
Cavalerii Templieri erau ostasi ai Domnului si luptatori care in vecii vecilor nu ar fi marturisit ca sunt eretici. Atunci ce au marturisit? Poate ca tocmai marele secret - Sfantul Graal. Iar acest secret teribil a fost dus mai departe, pastrat, de o organizatie care a luat fiinta, oficial, cateva sute de ani mai tarziu, si a dainuit pana in zilele noastre - Francmasoneria.
Enigma Rosslyn
In Scotia, langa Edinburgh, se afla Castelul Rosslyn, construit in 1446 de William Sinclair. Castelul, ridicat la 150 de ani dupa disparitia oficiala a Cavalerilor Templieri, are o sumedenie de motive ale cavalerilor in sculpturile din incinta sa: mielul lui Dumnezeu cu o cruce in brate, doi oameni pe un cal.
Mai mult, biserica nu este construita in pas cu moda perioadei respective, (de fapt cum erau construite toate bisericile de atunci) adica in forma de cruce. Castelul Rosslyn este construit pe baza a 14 stalpi liberi, dintre care 2 sunt imensi. Adica tocmai precum stravechiul Templu Evreiesc. Adica tocmai precum cartierul general al Cavalerilor Templieri.
Despre Templul Evreiesc se spune ca ar fi avut trei etaje subterane. Sa aiba oare si Castelul Rosslyn trei etaje subterane. Daca e asa, oare ce ascund ele? Simple cripte? Averea Cavalerilor Templieri? Insusi Sfantul Graal? Nu se stie, intrucat pentru a descoperi posibilele etaje subterane ar trebui sapat sub Castelul Rosslyn, iar acesta ar fi in pericol sa se prabuseasca.
Oricum, Castelul Rosslyn contine o serie de statuete si sculpturi enigmatice, despre care se banuieste ca ar fi un cod care ascunde marele secret al Cavalerilor Templieri, cod, de asemenea, menit sa duca la marea comoara a cavalerilor Templieri.
Cavalerii francmasoni
Se spune ca ordinul Cavalerilor Templieri nu a disparut niciodata. Cavalerii care au scapat macelului lui Filip au continuat sa duca, din tata-n fiu, traditia si valorile culturale mai departe. Surprinzator, la aproape 400 de ani de la disparitia oficiala a Cavalerilor Templieri, a luat fiinta o organizatie secreta, temuta si extrem de puternica - Francmasoneria.
Se stie, 14 presedinti americani au fost membri ai Francmasoneriei, printre acestia aflandu-se chiar creatorul SUA, George Washington. Iar simboluri ale Francmasoneriei (cum ar fi ritul de initiere in care un tanar este legat la ochi) se intalnesc, alaturi de simboluri ale Cavalerilor Templieri in Castelul Rosslyn. Iar straniile coincidente nu se opresc aici.
Hughes de Payen, primul lider al Cavalerilor Templieri, a fost, inainte sa devina templier si sa se dedice celibatului, casatorit cu o Sinclair. Peste 350 de ani, un alt Sinclair a construit Castelul Rosslyn.
Iar peste alti 300 de ani, familia Sinclair devine sef al Francmasoneriei scotiene.
Mai departe, cel mai mare rang al Francmasoneriei este “cavalerul templier”, iar organizatia de tineret a francmasoneriei se numeste “de Molay”. Ultimul lider al Cavalerilor Templieri, ars pe rug de Filip cel Frumos, a fost Jaques de Molay.
Atat de multe coincidente… Pastreaza oare francmasonii, o organizatie temuta, cu o putere financiara imensa (la fel ca si Cavalerii Templieri) teribilul secret al Cavalerilor Templieri? Un lucru este cert.
La Castelul Rosslyn exista simboluri ale Cavalerilor Templieri, desi acestia disparusera oficial cu 200 de ani inainte ca biserica sa fie ridicata, iar acelasi Castel Rosslyn contine simboluri francmasonice, desi organizatia avea sa apara, oficial, de abia peste 250 de ani…
.jpg)
